Am amintit deja, într-unul dintre articolele anterioare, că doar două constituţii dogmatice au fost promulgate la Conciliul Vartican II: respectivul articol trata despre prima, Lumen Gentium. Cel de faţă tratează despre cea de-a doua, ce are ca titlu Dei Verbum («Cuvântul lui Dumnezeu»). Promulgată la 18 noiembrie 2005, acest document conciliar despre Revelaţie este numit «dogmatic» nu în sensul că ar conţine sau declara noi dogme, ci în sensul larg, de «doctrinal».

Era nevoie de un astfel de document de acest gen la Conciliu? Da, scria în 1968 Joseph Ratzinger, actualul papă, căci nu puteau fi ignoraţi trei factori: noua percepţie despre vitalitatea Tradiţiei în Biserică, acceptarea şi aplicarea noilor metode critice în exegeza biblică, familiaritatea tot mai intensă a comunităţilor catolice cu Biblia [1] .

Constituţia vorbeşte încă din primul capitol de «economia revelaţiei» [2] care se manifestă în «fapte şi cuvinte legate strâns între ele, astfel încât lucrările săvârşite de Dumnezeu în istoria mântuirii scot în relief şi confirmă învăţătura şi realităţile semnificate prin cuvinte, iar cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele» (nr. 2). Termenul «revelaţie» se referă la descoperirea de sine, făcută nouă, oamenilor, de însuşi Dumnezeu. Pentru evrei revelaţia îşi avea centrul în eliberarea lor din Egipt. Pentru creştini, revelaţia supremă este Cuvântul întrupat în istoria noastră, Isus Cristos. Până la a doua venire în slavă a Domnului, nu mai aşteptăm şi nici nu mai avem nevoie de vreo altă revelaţie publică decât cea care a avut loc în Isus. Primul capitol se termină cu o afirmaţie-îndemn: revelaţia este un dar ce trebuie acceptat prin «ascultarea credinţei». A crede revelaţiei înseamnă a ne încredinţa ei cu mintea şi voinţa noastră.

Capitolul II tratează despre transmiterea revelaţiei. Dacă se înţelege aceasta, se înţelege ce este Tradiţia Bisericii, sau «tradiţia sacră», cum o numeşte Conciliul. «Dumnezeu a dispus ca tot ceea ce el revelase pentru mântuirea tuturor popoarelor… să fie transmis tuturor generaţiilor» (nr. 7). Dar cum se face transmiterea? Pentru un creştin, a spune revelaţie înseamnă a spune Cristos: a transmite revelaţia înseamnă a-L transmite pe Cristos. Cristos însuşi a poruncit apostolilor să proclame Evanghelia la toate popoarele, dându-le lor puterile sale. Ei nu au de transmis doar un mesaj, ci şi darurile lui Cristos (în principal sacramentele), pe el însuşi. Apostolii (şi cei apropiaţi lor) au înfăptuit aceasta prin predică şi sacramente, şi – inspiraţi de Duh – prin punerea în scris a ceea ce au învăţat de la Domnul. Aceasta a fost prima etapă. Dar nu a fost totul: tot apostolii au consacrat episcopi, cu puterea de a învăţa. Tradiţia sacră nu are alt izvor decât «lucrarea şi învăţătura primilor trimişi oficiali ai lui Cristos»[3] . Tradiţia nu se opreşte la apostoli: ea progresează (proficit) în Biserică cu ajutorul şi asistenţa Duhului (nr. 8), nu în sensul adăugării altor lucruri la cele spuse de Cristos, ci în acela al aprofundării celor spuse de El [4] .

Capitolul al III-lea este dedicat inspiraţiei Scripturii. Dumnezeu e autorul ei, căci el a ales oamenii care să scrie şi tot el – respectându-le cultura, modul de a gândi şi a scrie – le-a luminat capacităţile. Prin Biblie ne vorbeşte Dumnezeu, nu un om oarecare, iar scopul ultim al Scripturii nu este îmbogăţirea cunoştinţelor noastre despre istoria unui popor, ci ca noi să cunoaştem acel adevăr care ne conduce la mântuire (nr. 11). Capitolul al IV-lea se opreşte asupra Vechiului Testament, care este considerat ca o pregătire la Noul Testament, căruia îi este dedicat capitolul al V-lea. Reţinem cele afirmate despre autorii Evangheliilor: ei nu au redactat o «istorie a lui Isus» într-un sens modern al cuvântului, în primul rând de exactitatea detaliului şi de interpretarea sa istorică, ci de a ne oferi fundamentul credinţei în Cristos, semnificaţia mântuitoare a vieţii şi operei sale. Capitolul al
VI-lea e dedicat Bisericii ascultătoare a Cuvântului. Conciliul recomandă cu insistenţă citirea Scripturii, numită «pâine a vieţii», «sufletul teologiei sacre».

Aprobat cu 2344 voturi «pentru» şi numai 6 «împotrivă», textul Constituţiei a impresionat chiar şi pe teologii protestanţi observatori. Unul dintre ei, Max Thurian, scria în Le Monde: «Acest text despre revelaţie pune capăt polemicii simpliste între protestanţi şi catolici cu privire la locul în care Biserica trebuie să caute adevărul revelat de Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor. […] Textul marchează o etapă decisivă spre unitatea creştinilor» [5] .