Avortul are mai multe victime pe lângă copilul care este ucis. Dacă toate avorturile s-ar opri mâine, munca Bisericii de vindecare a acestor victime ar fi abia la început. În ultimii 10 ani, de fapt, s-a înregistrat o proliferare a unor grupuri şi a unor programe speciale dedicate vindecării post-avort, iar în ultimii doi ani o creştere notabilă a numărului de persoane care caută acest tip de vindecare.

În America, programe de consiliere post-avort există la catolici, la protestanţi şi chiar în mici grupuri laice; cercetări continuă să fie făcute de către experţi în psihologie, medicină şi sociologie; mărturii ale femeilor de după avort continuă să fie adunate de către organizaţiile pro-life; femeile care au avut avorturi continuă să se organizeze în grupuri speciale; numărul de bărbaţi care vin să-şi mărturisească durerea în legătură cu avortul propriilor copii este în continuă creştere. Recent a fost făcut un reportaj asupra unei mişcări de vindecare post-avort, numită “Proiectul Rachel”. Un memoriu naţional pentru nenăscuţi este în continuă creştere, iar mamele au pe pereţii caselor plăci comemorative în onoarea copiilor pe care i-au avortat. Peste 1200 de plăci memoriale au fost puse în bisericile şi cimitirele din ţară; întâlniri cu participare de masă, precum şi un întreg recviem a fost scris pentru a exprima rănile pe care le provoacă avortul.

Preoţii trebuie să poată răspunde la aceste nevoi ale mişcării post-avort. Ca ajutor, am schiţat câteva caracteristici ale traumei post-avort, limitându-mă în acest articol la mame şi oferind îndrumare cu privire la răspunsul nostru pastoral.

Cum acţionează trauma post-avort: rezumat

Trauma post-avort, în gradele ei diferite în care se manifestă, apare în general datorită încercărilor eşuate ale mamei de a se distanţa de propriul copil. În procesul recurgerii la avort, mama, aflată sub grade de presiune care variază semnificativ, stabileşte un fel de distanţă între ea şi copil. În unele cazuri este vorba de o negare categorică în legătură cu natura umană a copilului; în alte cazuri este vorba de o negare a responsabilităţii pentru copil. Uneori, această distanţare îmbracă o expresie spirituală, iar mama afirmă: “Dau copilul înapoi lui Dumnezeu”. Avortul unui copil presupune o deformare a realităţii într-un fel sau altul.

Apoi, avortul are loc, iar realitatea începe să se afirme din nou. Aceasta este ceea ce cauzează atât durerea cât şi vindecarea. Mama trebuie să treacă peste negare şi să înfrunte realitatea morţii copilului său, să accepte faptul că a avut un rol semnificativ în acea moarte, dar şi că ea însăşi are încă valori şi că viaţa ei poate să continue. Anumite cauze pot să facă trauma post-avort mai intensă: un stadiu mai avansat al sarcinii, o mai mare ambivalenţă privind avortul, o mai mare presiune din partea altora etc. Unele femei vor începe să îşi plângă imediat după avort copilul care “a fost ucis”, altele vor simţi o mare uşurare. Studii efectuate pe femei după avort arată însă că după şapte până la zece ani, ceea ce era iniţial o uşurare se transformă în suferinţă post-avort.

Drama post-avort este complicată adesea şi de mesajele care vin din partea societăţii: “Avortul este dreptul tău; nu este mare lucru; este o alegere care îţi este oferită pentru a putea să-ţi rezolvi problemele”. Însă ea primeşte în acelaşi timp, din inima şi psihicul ei, mesajul: “Mi-am pierdut copilul; am trăit un deces în familie”. Astfel, o mamă este făcută să se simtă prost pentru tristeţea ei. Suferinţa ei nu este acceptată ca fiind una validă şi ca atare nu-şi găseşte modalităţi de exprimare şi de eliberare adecvate.

Câteva elemente ale traumei post-avort

Suferinţa unei femei de după avort are loc la nivel de identitate, de emoţii şi de semnificaţii. Realizând tot mai mult ce s-a întâmplat, identitatea sa este pusă sub semnul întrebării: Cine sunt eu? Nu mai sunt persoana grijulie şi iubitoare care credeam că sunt? Dacă sunt, cum de am făcut ceea ce am făcut? Conştientizarea faptului că a participat la omorârea propriului copil, poate cauza o frică teribilă de a nu răni copiii care urmează, rezultând o supra-compensare prin care va deveni supraprotectoare şi anxioasă. În ceea ce priveşte emoţiile, ea se întreabă: De ce sufăr aşa de mult? De ce ceea ce părea o soluţie produce acum o traumă? Apar, de asemenea, întrebări mai profunde, cum ar fi: Cine este Dumnezeu? Ce crede El despre mine acum? Ce s-a întâmplat cu copilul meu?

Femeia poate reexperimenta trauma avortului. Amintiri tulburătoare legate de avort pot apărea fie în timpul somnului, fie când persoana este trează; ea poate simţi că totul se întâmplă din nou, sau să fie puternic tulburată atunci când ceva îi aduce aminte de eveniment, inclusiv la aniversări. Femeii poate, de asemenea, să îi fie dificil să se apropie de alţii din punct de vedere emoţional, sau să stabilească o legătură cu copiii care se vor naşte mai apoi. Mai pot apărea dificultăţi în privinţa somnului, o tot mai mare iritabilitate, dificultatea de a se concentra.

Momentul spovezii

Când o penitentă mărturiseşte acest păcat, preotul, înainte de toate, trebuie să îi insufle speranţă şi să îi arate cu claritate că Dumnezeu şi Biserica iartă acum acest păcat. Respectând normele stabilite în dieceza sa, preotul, în acest moment aduce în discuţie unul dintre cele mai critice elemente ale procesului de vindecare post-avort. Îi spune acestei femei că Dumnezeu o iubeşte şi o acceptă, fără a minimaliza însă răul care s-a produs.

În acelaşi timp este important ca femeia să nu fie făcută să simtă că totul poate sau trebuie să revină la cum era înainte. Acest lucru nu este posibil, aşa cum nu este posibil nici pentru o femeie care a pierdut un copil de 5 sau 20 de ani. Copilul ei a murit, iar ea s-a schimbat pentru totdeauna. Va exista întotdeauna o durere şi o suferinţă, iar acest lucru este foarte legitim. Consilierea în acest moment constă atât în a asigura femeia că a fost iertată, cât şi în a o asigura că este normal să continue să sufere din cauza avortului. Sentimente de oroare cu privire la cele întâmplate, nu înseamnă că nu a fost iertată. Ci înseamnă că acolo este o rană care are nevoie de atenţie şi vindecare.

Cele care mărturisesc un avort vor avea grade diferite de conştientizare ale acestui fapt. Poate fi o idee bună ca persoana să fie încurajată cu blândeţe să continue să discute cu cineva despre avort. În ceea ce priveşte un canon pentru avort, acesta trebuie să fie în egală măsură substanţial, dar să aibă şi un final clar. Unii preoţi, spre exemplu, cer penitentei să ofere o săptămână de rugăciuni speciale, poate Rozariul sau perioade speciale de adoraţie, lecturi ale Scripturii sau alte forme de rugăciune. În astfel de cazuri, penitentei trebuie să i se spună că dacă uită să-şi facă acest canon într-o anumită zi, aceasta nu afectează iertarea păcatului ei. Alţi preoţi sfătuiesc ca penitenta să plătească slujbe pentru copil, mergând la “o parohie” (indicând cu grijă faptul că nu trebuie să fie neapărat parohia la care s-a mărturisit) şi să solicite slujbe pentru o “intenţie specială”.

Multe femei, după avort, pot să se simtă înclinate să devină active în mişcarea pro-life, în mod special să-i ajute pe alţii să evite greşelile pe care ele le-au făcut. Acest pas poate fi extrem de folositor femeii, dar şi mişcării. Femeia are nevoie de îndrumare specială în acest sens, pentru a vedea în ce tip de muncă pro-life să se implice. Înainte de a vorbi despre avortul ei, trebuie să fi ajuns la un nivel anume de pace şi vindecare interioară, şi trebuie să le fi vorbit celor apropiaţi ei despre avort înainte de a vorbi public despre acesta.

Ce s-a întâmplat cu copilaşul meu?

În consilierea pe mai departe a femeilor care au recurs la avort, este de ajutor reamintirea faptului că acestea au nevoie să restabilească o legătură cu copilul avortat, să îl re-umanizeze pe cel pe care, în procesul distanţării şi al negării, a fost dezumanizat. Una dintre cele mai puternice căi de a face aceasta este să îi pună nume copilului. Multe mame au un simţ anume care le spune dacă copilul avortat a fost băiat sau fată. O altă practică sănătoasă ar fi aceea de a-i scrie o scrisoare copilului prin care să-şi ceară iertare, exprimând durerea şi dragostea, şi aşteptând cu nerăbdare reuniunea viitoare în viaţa de apoi.

Întrebarea “Ce s-a întâmplat cu copilaşul meu?” va fi şi ea o parte a procesului de vindecare post-avort, şi trebuie răspuns la ea prin întărirea speranţei şi încrederii persoanei respective în bunătatea şi mila divină. Scopul aici este mai mult întărirea încrederii persoanei respective decât meşteşugirea unor răspunsuri conceptuale precise. Din punctul de vedere al doctrinei, se cunoaşte necesitatea botezului şi, de asemenea, faptul că Dumnezeu oferă toate oportunităţile pentru mântuire. În timp ce Biserica nu s-a pronunţat încă în legătură cu interacţiunea acestor două adevăruri în cazul avortului, aceasta cu siguranţă ne îndeamnă să sperăm şi să avem încredere. Acest lucru se adevereşte şi în spusele Papei Ioan Paul al II-lea, care în Evangelium Vitae, la nr. 99, s-a adresat direct celor care au avut un avort:

“Acum aş dori să adresez un cuvânt special femeilor care au recurs la avort. Biserica este conştientă de multitudinea de factori care v-ar fi putut influenţa decizia, şi nu pune la îndoială faptul că în multe cazuri a fost o decizie dureroasă şi chiar zguduitoare. Rana din sufletele voastre poate că încă nu s-a vindecat. Cu siguranţă, ceea ce s-a întâmplat a fost şi rămâne ceva foarte greşit. Dar nu vă descurajaţi şi nu vă pierdeţi speranţa. Încercaţi mai degrabă să înţelegeţi ceea ce s-a întâmplat şi faceţi-i faţă cu onestitate. Dacă încă nu aţi făcut aceasta, căiţi-vă cu smerenie şi încredere. Tatăl Îndurării este gata să vă dăruiască iertarea şi pacea Sa prin Sacramentul Spovezii. Aceluiaşi Tată şi îndurării Sale puteţi cu speranţă sigură să vă încredinţaţi copilul. Cu ajutorul prietenesc şi specializat al altor persoane, şi ca rezultat al propriei voastre experienţe dureroase, vă puteţi număra printre cei mai elocvenţi apărători ai dreptului fiecăruia la viaţă. Prin angajamentul vostru faţă de viaţă, fie prin acceptarea naşterii altor copii, fie prin primirea şi îngrijirea celor care au cea mai mare nevoie de cineva care să le fie aproape, veţi deveni promotori ai unei noi modalităţi de a privi viaţa umană”.