Cele două cuvinte din titlul acestui articol – care este şi titlul Decretului despre slujirea şi viaţa preoţilor – ar putea stârni nedumerire. Pentru cititorul neobişnuit cu termenii latineşti din teologie, precizăm că "ordo" (= ordine; ordin; succesiune ordonată) face referinţă mai degrabă la o imagine decât la un cuvânt. Imaginea este cea a unei societăţi călăuzite de anumite reguli, în care fiecare grup are o anumită funcţie şi un anumit rol. Că în Biserică există grupuri (preoţii, laicii…) şi că există nişte norme, credem că nu este o surpriză pentru nimeni. Această viziune justifică folosirea unor expresii ca ordo presbyterorum (preoţii), ordo laicorum (laicii) etc. Ideea de bază este că societatea Bisericii nu este o adunare confuză de oameni (ce se află "laolaltă"), ci un corp social ordonat, călăuzit de învăţătura lui Cristos şi a apostolilor, o comunitate de creştini ce se află "împreună".

Decretul acesta, deci, promulgat la Conciliul Vatican II pe data de 7 decembrie 1965, are în vedere preoţii, mai precis slujirea şi viaţa lor. Un fapt interesant este că la începutul Conciliului nu era prevăzut un document special dedicat acestei teme. Numeroşi episcopi prezenţi la Conciliu şi-au manifestat însă propriile nedumeriri. Exista un document special dedicat episcopilor şi un altul dedicat laicilor: nu ar fi fost, deci, oportun un document dedicat preoţilor? Evident, la această întrebare, Părinţii conciliari au dat un răspuns favorabil.

Perspectivă de ansamblu. Dacă ar fi să privim numai la dimensiunile Decretului şi la cele trei capitole ce-l alcătuiesc, nu am rămâne prea impresionaţi. Conţinutul acestui scurt document merită însă a fi citit şi meditat. Titlul primului capitol, spre exemplu, atrage imediat atenţia: "Preoţia în misiunea Bisericii". De ce există preoţia? Unul sau altul ar da, poate, un răspuns rapid: pentru a celebra Euharistia. Dar, la rândul ei, de ce există Euharistia, care este sensul ei? Toţi cei botezaţi oferă sacrificiul vieţii lor lui Dumnezeu (preoţia laicilor), printr-o viaţă de credinţă şi iubire.

Acest sacrificiu, însă, trebuie oferit Tatălui, spre a fi desăvârşit în Cristos, adică în unire cu sacrificiul adus de Cristos însuşi. Această unire a celor două sacrificii se realizează în celebrarea Euharistiei: rolul preotului este, deci, acela de a fi un intermediar între sacrificiul celor botezaţi şi sacrificiul lui Cristos (cf. nr. 2 al Decretului). Când spunem "sacrificiu" (termen folosit foarte des în Decret, cum este şi normal), nu ne referim la asceză, renunţări, suferinţă, etc., ci la viaţa omului (respectiv viaţa lui Cristos) trăită după voinţa lui Dumnezeu. Botezatul, respectiv preotul, celebrează şi oferă acest sacrificiu. Dumnezeu doreşte o viaţă continuă trăită în milostivire, nu jertfe "ocazionale".

Dar preoţia nu este doar în raport cu Euharistia. Decretul mai indică două aspecte: predicarea Cuvântului lui Dumnezeu şi educarea celor botezaţi (nr. 4-6). Acestea sunt deja tratate în capitolul doi, "Slujirea preoţilor". Nr. 6 ar trebui recitit, mai ales atunci când identitatea şi slujirea noastră trec prin momente dificile. "De puţin folos vor fi ceremoniile cele mai frumoase ori asociaţiile cele mai înfloritoare, dacă nu sunt orientate să-i educe pe oameni la maturitatea creştină".

"Chiar dacă ei trebuie să-i slujească pe toţi, preoţilor le sunt încredinţaţi mai ales cei săraci şi cei mai slabi, cu care însuşi Domnul a voit să fie unit în mod special".

Capitolul III, "Despre viaţa preoţilor", are o particularitate. Ne-am aştepta, poate, ca primul aspect luat în consideraţie să fie cel al celibatului. Nu, primul aspect al vieţii preotului, care trebuie să-l caracterizeze, este cel al umilinţei şi al ascultării. A fi umili (cf. nr. 15) înseamnă a fi conştienţi de propria noastră slăbiciune. Termenul latinesc folosit de Conciliu pentru "slăbiciune" este infirmitas. De data aceasta nu mai e nevoie să dăm traducerea: ni se pare că infirmitas spune mult despre "vasele de lut" în care Domnul şi-a pus chemarea.

Dorim să încheiem în acelaşi mod în care Papa Paul al VI-lea încheia un discurs al său, din 21 februarie 1966, către preoţii din Roma, discurs în care chiar sanctitatea sa îl cita pe teologul L. Lochet: «Bucuria noastră de a fi preoţi nu se bazează pe o mai bună definiţie a preoţiei, şi nici pe experimentarea eficacităţii ei, ci pe încrederea totală pe care o punem în Domnul, care ne-a chemat, în slăbiciunea noastră, să fim părtaşi la slujirea sa. Noi afirmăm cu Sfântul Paul: "Ştiu în cine am crezut şi sunt sigur că el are puterea de a-mi păstra partea mea până în ziua venirii sale"» (2 Tim 1,12)1 .

1 Citat în AA.VV., Il Concilio Vaticano II. L’ultimo periodo, vol. IV, Roma 1966, 271.