„Iată acea Inimă care i-a iubit atât de mult pe oameni, care nu s-a cruţat niciodată, care s-a istovit şi s-a consumat pentru a le mărturisi dragostea sa. Ca recunoştinţă, primesc de la cea mai mare parte dintre oameni doar nerecunoştinţă, lipsă de respect şi sacrilegii, răceală şi dispreţ faţă de acest sacrament de iubire”.

Inima lui Isus – izvor de îndurare pentru toţi

În sânul Bisericii Catolice s-a dezvoltat o formă specială de spiritualitate care se inspiră din Inima lui Isus. Această devoţiune, legată de numele sfintei Maria-Margareta Alacoque, a apărut prima dată în Franţa, într-un context istoric cu totul special. Franţa secolului al XVII-lea era frământată de jansenism, un curent rigorist excesiv care vedea în Dumnezeu mai mult un răzbunător decât un Tată. Efectul dezastruos a fost îndepărtarea creştinilor de Sfânta Împărtăşanie. Acest curent îi “împingea pe oameni la disperare, pretinzând de la ei o puritate care i-ar fi speriat şi pe îngerii lui Dumnezeu”. În acest climat ia amploare devoţiunea către Inima lui Isus care este izvor de iertare şi îndurare şi pentru cei care o rănesc prin păcatele lor. “Prin Inima lui Isus iubirea divină, iubirea lui Dumnezeu a devenit iubire umană. Această Inimă a devenit răscrucea, locul de întâlnire a iubirii: iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, iubirea oamenilor faţă de Dumnezeu şi iubirea oamenilor între ei”.

Documentul dedicat acestei forme de spiritualitate este enciclica Papei Pius al XII-lea, Haurietis aquas, din 15 mai 1956: ”Această devoţiune – care îşi are rădăcinile în Sfânta Scriptură, aprofundată de Sfinţii Părinţi, de Doctorii Bisericii şi de marii mistici medievali – a cunoscut o răspândire deosebită şi a dobândit forma sa actuală în urma apariţiilor lui Isus Cristos Sfintei Maria-Margareta Alacoque, în mănăstirea din Paray-le-Monial, începând cu 27 decembrie 1673”. De atunci, depăşind numeroase dificultăţi teologice şi liturgice, s-a răspândit în întreg poporul creştin, iar Biserica a ridicat-o la demnitatea liturgică de “solemnitate”. De fapt, această devoţiune reprezintă centrul spiritualităţii creştine şi cheia înţelegerii întregii istorii a mântuirii.

Originea devoţiunii – Sfânta Scriptură

Papa Pius al XII-lea sublinia că, în ciuda importanţei momentului Paray-le-Monial pentru dezvoltarea sa, originea acestei devoţiuni se găseşte în Sfânta Scriptură. Cristos însuşi ne prezintă Inima Sa ca izvor de iubire şi de pace: “Veniţi la mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, iar eu vă voi uşura. Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla alinare pentru sufletele voastre; căci jugul meu este plăcut şi povara mea este uşoară” (Mt 11,28-20). “Vor privi la cel pe care l-au străpuns!”(In 19,37). Cuvintele Evanghelistului Ioan ne duc cu inima şi cu mintea pe Calvar, în momentul culminant al istoriei divine şi umane a lui Cristos. “Unul dintre ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit din ea sânge şi apă” (In 19, 34). “Din coasta lui Isus ţâşneşte apa, simbolul băii spirituale, şi sângele, simbolul mântuirii. De aceea, sângele reprezintă Sacramentul Euharistiei, iar apa sacramentul Botezului” (Sfântul Toma de Aquino). Din Inima străpunsă a lui Isus răstignit se naşte o lume nouă, o lume răscumpărată de păcat. De atunci, Inima dumnezeiască a lui Isus revarsă neîncetat asupra oamenilor iertarea şi iubirea, prin practicarea sacramentelor.

Cele douăsprezece promisiuni

Legat de această devoţiune, binecunoscute sunt cele douăsprezece promisuni făcute, prin intermediul sfintei Maria-Margareta Alacoque, sufletelor devotate Sfintei Inimi a lui Isus, adică acelor suflete care vor recunoaşte că prin propriile păcate au “străpuns” Inima lui Isus şi îşi vor trăi viaţa de credinţă convinse fiind că iubirea divină le va oferi eliberarea, iertarea: 1. Le voi da (persoanelor devotate Inimii lui Isus) toate harurile necesare stării lor de viaţă. 2.Voi aduce pacea în familiile lor. 3. Le voi aduce consolare în toate necazurile vieţii. 4. Voi fi refugiul lor sigur în timpul vieţii, dar mai ales în ceasul morţii. 5. Voi binecuvânta toate acţiunile lor. 6. Cei păcătoşi vor găsi îndurare. 7. Cei slabi în credinţă vor deveni plini de fervoare. 8. Cei plini de fervoare vor ajunge la desăvârşirea credinţei. 9. Voi binecuvânta locul unde imaginea Inimii mele este expusă şi onorată. 10. Preoţilor le voi da harul de a mişca şi inimile cele mai împietrite. 11. Numele persoanelor care vor face cunoscută această devoţiune vor fi scrise în Inima mea şi nu vor fi şterse niciodată. 12. Tuturor celor care se vor împărtăşi nouă luni la rând, în fiecare primă vineri din lună, le promit harul statorniciei până la sfârşit. Ei nu vor muri lipsiţi de harul meu, nici fără a primi sacramentele. În ceasul morţii, Inima mea le va fi scăpare sigură.

Inima lui Isus cere iubire şi reparare

Sfântul Alfons Maria de Liguori, vorbind despre dragostea lui Isus pentru oameni, spunea: “Iubirea Inimii lui Isus este atât de mare, încât dacă am pune laolaltă toată iubirea de care sunt capabili oamenii, sfinţii şi îngerii nu am atinge nici cea mai mică măsură a acestei iubiri. Şi El cum să nu ne ceară să-l iubim?”. “Eu am venit să aduc foc pe pământ şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins” (Lc 12,49). Este focul iubirii care ar trebui să-i consume pe oameni pentru Cristos pentru că El însuşi s-a oferit ca jertfă de ispăşire pentru păcatele lumii întregi. La rândul nostru, cei care am fost răscumpăraţi prin sângele Mielului, trebuie să aducem jertfe de ispăşire pentru păcatele noastre şi ale celor care ofensează Iubirea Inimii dumnezeieşti. Şi putem repara aceste ofense prin diferite devoţiuni la Preasfânta Inimă a lui Isus: practicarea celor nouă vineri întâi, participarea la Sfânta liturghie şi primirea Sfintei Împărtăşanii reparatorii, consacrarea personală sau a întregii familii Inimii lui Isus, recitarea iaculatoriilor în diferite momente ale zilei.

Inima lui Isus – izvor de haruri

Pentru a arăta importanţa devoţiunii faţă de Inima lui Isus în viaţa de credinţă, vom aduce mărturia unui om a cărui viaţă spirituală a fost centrată pe această devoţiune. Este vorba despre Papa Ioan al XXIII-lea care, în “Jurnalul Sufletului”, făcea următoarea mărturie: “Imediat după Botez am fost consfinţit Inimii Preasfinte a lui Isus… Îmi amintesc că printre primele rugăciuni pe care le-am învăţat era şi o scurtă iaculatorie pe care o repet şi azi cu mult drag: Preasfântă Inimă a lui Isus, fă să te iubesc mereu mai mult. Inima lui Isus este izvor de har, de iubire, de bucurie, de vocaţie, de credinţă… Astăzi tot ce se referă la Preasfânta Inimă a lui Isus mi-a devenit familiar şi foarte scump; viaţa mea pare destinată să se consume sub lumina ce emană din Tabernacol şi pentru a găsi răspuns la toate frământările mele trebuie să recurg la Inima lui Isus. Am convingerea că aş fi gata să-mi dau viaţa pentru cauza Preasfintei Inimi. Vreau ca devoţiunea la Preasfânta Inimă, înrădăcinată în Sacramentul Iubirii, să fie măsura întregului meu progres spiritual”.

“Omul anului 2000 are nevoie de Inima lui Isus, are nevoie de Ea pentru a construi civilizaţia iubirii. Vă invit, dragi fraţi şi surori, să priviţi cu încredere la Preasfânta Inimă a lui Isus şi să repetaţi mai des, mai ales în luna iunie: Preasfântă Inimă a lui Isus, eu am încredere în tine!” (Ioan Paul al II-lea, 8 iunie 1994, audienţa generală).