Istoria Declaraţiei despre libertatea religioasă începe la 9 noiembrie 1963, când primul proiect al documentului, redactat de Secretariatul pentru Unitatea Creştinilor, a fost supus Părinţilor conciliari spre dezbatere. Au urmat şase reelaborări de-a lungul a doi ani. Subiectul Declaraţiei a fost discutat în aula conciliară de trei ori; 120 de vorbitori au luat cuvântul pe marginea temei şi circa 600 de întrebări au fost adresate Secretariatului pentru clarificări, multe dintre ele având semnătura unui important număr de episcopi. Sunt cifre care vorbesc singure despre importanţa şi complexitatea temei tratate de Conciliu.

De ce un astfel de document? Numărul mare de creştini (catolici sau nu) în închisorile comuniste, Bisericile suprimate cu forţa, trăirea credinţei într-o “clandestinitate” obligată, cereau o poziţie clară din partea Bisericii: proclamarea libertăţii religioase în faţa lumii moderne era, în acelaşi timp, o formă de protest în faţa încălcării acestei libertăţi. Un alt motiv, la fel de important, era acela de a reafirma că dreptul la libertatea religioasă nu era ceva ce statul dădea sau lua cetăţeanului (Bisericilor), ci un drept natural, lăsat de Creator, un element esenţial al demnităţii omului.

Cum înţelegem libertatea religioasă? Conform documentului însuşi, (nn. 2-4), rădăcina acestei libertăţi nu este numai conştiinţa fiecăruia şi atâta tot, în sensul că “sunt liber să cred după cum îmi spune conştiinţa mea”. Deja titlul Declaraţiei (Dignitatis Humanae, Demnitatea [persoanei] umane) ne arată că, pentru Părinţii conciliari, libertatea religioasă este ceva ce provine din demnitatea noastră de persoane create de Dumnezeu şi chemate să-şi păstreze şi să-şi cultive această demnitate. Demnitatea însăşi nu provine dintr-o decizie a statului sau a societăţii, ci din faptul că omul face parte din planul lui Dumnezeu şi este imaginea Creatorului. O lectură atentă a nr. 7 ne vorbeşte însă şi de rolul statului: acesta are oare dreptul de a suprima această libertate? Nu, dar are obligaţia de a stabili anumite reguli (în document termenul folosit este “limite”) pentru a asigura “binele comun” (o noţiune ce din păcate poate fi uşor manipulată politic, deşi validă şi necesară pentru orice societate).

Promulgată la 7 decembrie 1965 (2308 voturi “pentru” din 2386 exprimate), Declaraţia se adresează în Concluzia sa tuturor oamenilor, subliniind încă o dată necesitatea libertăţii religioase după cerinţele lumii de azi, “o lume în care o nouă conştiinţă a demnităţii umane luptă pentru a-şi găsi expresia în instituţii sociale, care să garanteze oamenilor această libertate ce le revine pe tot dreptul” (card. F. König).