Părintele Pius din Pietrelcina a primit stigmatele în anul 1918 de la Isus Răstignit care într-o apariţie l-a invitat să se unească la Pătimirea sa pentru a participa la mântuirea fraţilor şi îndeosebi a celor consacraţi.

Acest lucru îl aflăm acum cu certitudine graţie deschiderii recente, prin voinţa papei Benedict al XVI-lea, a arhivelor fostului Sfânt Oficiu până în anul 1939 unde sunt păstrate revelaţiile secrete ale capucinului cu privire la fapte şi fenomene care nu-au fost relatate niciodată cuiva.

Aceste revelaţii le prezintă o carte cu titlul Padre Pio sotto inchiesta. L’”autobiografia segreta” (Părintele Pius sub investigaţie. “Autobiografia secretă”), cu prefaţa de Vittorio Messori, introducerea şi îngrijirea de părintele Francesco Castelli, istoric în cauza de beatificare a lui Karol Wojtyla şi profesor de istoria Bisericii moderne şi contemporane la ISSR “R. Guardini” din Taranto.

De fapt, până astăzi se părea că părintele Pius, din pudoare şi poate considerându-se nevrednic de carismele extraordinare primite, nu a dezvăluit niciodată cuiva ce s-a întâmplat în ziua stigmatizării sale.

O singură aluzie în această privinţă se găseşte într-o scrisoare trimisă directorului său spiritual, părintele Benedetto da San Marco in Lamis, atunci când vorbeşte despre apariţia unui “personaj misterios”, însă fără a lăsa să se descopere detalii ulterioare.

Volumul, care prezintă pentru prima dată integral raportul semnat de monseniorul Raffaello Carlo Rossi, episcop de Volterra şi vizitator apostolic trimis de Sfântul Oficiu pentru “a-l investiga” în secret pe părintele Pius clarifică în sfârşit că în acea ocazie a stigmatizării sfântul din Gargano a avut un colocviu cu Isus Răstignit.

Aşadar, o altă sursă autobiografică a părintelui Pius, făcută sub jurământ, se alătură epistolarului său, furnizând chei de lectură corecte pentru a cunoaşte personalitatea şi misiunea de “preot asociat la Pătimirea lui Cristos” a fratelui capucin.

Chemat să răspundă cu mâna pe evanghelie, la distanţă foarte mică de evenimentul fenomenelor mistice, părintele Pius revelează pentru prima dată identitatea celui care l-a stigmatizat.

Este ziua de 15 iunie 1921, a trecut de curând ora 17.00, şi fiind întrebat de episcop, părintele Pius răspunde astfel: “Pe 20 septembrie 1918, după celebrarea Liturghiei, rămânând să fac mulţumirea cuvenită în cor, dintr-o dată a fost cuprins de un tremurat puternic, apoi a venit liniştea şi l-am văzut pe N.S. [Domnul Nostru] în atitudinea celui care se află pe cruce”.

“Nu m-a uimit dacă avea crucea, plângându-se de corespunderea rea a oamenilor, în special a celor consacraţi lui şi favorizaţi de el mai mult”.

“De aici – continuă relatarea lui – se arăta că el suferea şi că dorea să asocieze suflete la Pătimirea sa. Mă invita să mă pătrund de durerile sale şi să le meditez: în acelaşi timp să mă ocup de sănătatea fraţilor. După aceea, m-am simţit plin de compasiune faţă de durerile Domnului şi-l întrebam ce anume puteam să fac”.

“Am auzit acest glas: «Te asociez la Pătimirea mea». Şi după aceasta, dispărând viziunea, am intrat în mine, mi-am dat seama şi am văzut aceste semne aici, din care picura sângele. Mai înainte nu aveam nimic”.

Aşadar, părintele Pius revelează că stigmatizarea nu a fost rezultatul unei cereri personale a lui, ci al unei invitaţii a Domnului, care plângându-se de nerecunoştinţa oamenilor, în mod deosebit a celor consacraţi, îl făcea destinatarul unei misiuni, ca apogeu al unui drum de pregătire interioară şi mistică.

Între altele, explică autorul cărţii, “tema relei corespunderi a oamenilor, îndeosebi a celor care erau mai favorizaţi de Dumnezeu, nu este nouă în revelaţiile private ale capucinului”.

Intervievat de agenţia Zenit, părintele Francesco Castelli a spus că “un aspect decisiv trebuie găsit în lipsa cererii stigmatelor din partea părintelui Pius. Acest lucru ne face să înţelegem libertatea şi umilinţa capucinului care se revelează total dezinteresat să arate rănile”.

“Umilinţa părintelui Pius apare şi din reacţia lui când a văzut, o dată ce şi-a revenit, semnele Pătimirii imprimate în trup – a subliniat istoricul -. De fapt, în colocviul cu episcopul, o dată încheiată scena mistică, nu mai revine asupra faptului”.

Din colocviile cu părintele Pius, din epistolar, din martorii interogaţi de monseniorul Rossi şi chiar din raportul său transpare faptul că părintele Pius simţea neplăcere pentru semnele Pătimirii, că încerca să le ascundă şi că suferea când trebuia să le arate la cererile insistente ale vizitatorului apostolic.

Rana din coastă şi a şasea rană a patibulum crucis

Cartea prezintă apoi concluziile Monseniorului Rossi la investigaţia asupra stigmatelor părintelui Pius făcută de el personal, şi despre care aflase doar în parte, care este aducătoare de mari noutăţi, în special în ceea ce priveşte morfologia rănii din coastă şi a presupusei răni a şasea de pe umăr.

În raportul său, Vizitatorul apostolic revelează că rănile părintelui Pius nu formau puroi, nu se închideau şi nici nu se cicatrizau. Rămâneau în mod inexplicabil deschise şi sângerânde, în pofida faptului că fratele a încetate să le ungă cu tinctură de iod pentru a încerca să oprească sângele.

“Descrierea Monseniorului Rossi referitoare la stigmatul de la coastă – a mai spus părintele Castelli agenţiei Zenit – este în mod clar diferită de cele ale aceluia care l-a precedat şi ale acelora care au urmat după el. Lui nu-i apare sub forma unei cruci răsturnate sau într-o parte, ci ca o «pată mare triunghiulară» deci cu formele clare”.

În procesul verbal al examenului, episcopul de Volterra, contrar cu ceea ce a fost prezentat de ceilalţi medici, susţine că “nu există deschizături, tăieturi şi răni” şi că în acest caz “se poate presupune în mod legitim că sângele iese prin asudare”, adică – explică părintele Castelli – era vorba de “material sanguin ieşit printr-o formă de hiperpermeabilitate a pereţilor vasculari”.

“Acest lucru este în favoarea autenticităţii sale – a explicat istoricul – deoarece acidul fenic, care, conform unora, a fost folosit de părintele Pius pentru a-şi provoca rănile, o dată aplicat ajunge să consume ţesuturile inflamând zonele din jur”.

“Este imposibil să credem că părintele Pius a fost în stare să-şi producă aceste «răni» cu margini clare timp de 60 de ani şi în mod constant”, a comentat părintele Castelli.

“În afară de asta, din răni ieşea un parfum intens de violetă în locul mirosului urât provocat de cele mai multe ori de procesele degeneratoare sau de necroza ţesuturilor, sau şi de prezenţa unor infecţii”.

Un alt element vrednic de evidenţiat, faptul că părintele Pius mărturiseşte în mod deschis că nu poartă alte semne vizibile ale Pătimirii în afară de cele de la mâini, de la picioare şi de la coastă, excluzând astfel existenţa unei răni la înălţimea umărului unde Isus purta crucea, despre care vorbeşte o rugăciune atribuită sfântului Bernard.

În schimb, până acum exista ipoteza existenţei ei, în special pe baza revelaţiei făcută în acest sens de cardinalul Andrzej Maria Deskur, care într-un interviu a relatat despre o întâlnire la San Giovanni Rotondo, în aprilie 1948, între părintele Karol Wojtyla pe vremea aceea şi fratele stigmatizat.

Conform părintelui Castelli, “această revelaţie fixează acum în anul 1921 termenul înainte de care nu se poate merge pentru a-i atribui părintelui Pius existenţa vreunui alt semn al Pătimirii”.
după Zenit, 12 septembrie 2008