Fum alb

E seara de 28 octombrie, la ora 16.45. Canalele de televiziune îndreptate spre cerul plumburiu încadrează al 11-lea fum: este alb!
În acelaşi timp, în Capela Sixtină, micile baldachine ale cardinalilor s-au lăsat în jos. Numai unul singur a rămas sus. Dedesubt se citeşte numele noului ales: Angelino Iosif Roncalli.
Cardinalul Tisserant vine la dânsul şi-l întreabă:
– Primeşti alegerea ta ca mare pontif?
– Ceea ce ştiu despre lipsurile şi micimea mea e suficient pentru a mă încurca, dar văzând voinţa lui Dumnezeu, îmi plec capul şi spatele sub jugul crucii.
– Cum te voi numi?
– Mă voi chema Ioan.
Înfofolit în haina albă, care i se potrivea cel mai bine, Ioan al XXIII-lea primeşte omagiul cardinalilor. Ceremonialul era format din îngenunchere, sărutul mâinii şi al piciorului. Dar papa Ioan schimbă pe ici pe colo cu naturaleţe şi bunătate. Întinde mâna pentru sărutare şi apoi îmbrăţişează pe fiecare.
Acolo, la Sotto il Monte, oamenii se îmbrăţişează pe străzi. Cei trei fraţi erau la câmp şi se întorc în grabă cu mâinile murdare de pământ şi cu ochii strălucind.
Când a apărut acolo sus, în loja exterioară de la „Sfântul Petru” spre a da prima sa binecuvântare, un cetăţean a spus din mulţimea ce-l aclama:
– Frumos nu e, totuşi înfăţişarea lui exprimă bunătate.
Au început din acel moment micile gesturi, glumele, acele episoade care în foarte scurt timp l-au înconjurat pe papa Ioan de o popularitate enormă şi l-au făcut să fie numit cu un cuvânt care va rămânea în istorie: Papa cel Bun.
În timpul primului Crăciun nu reuşeşte să se adapteze la ideea melancolică de a-l petrece singur. El zice:
– Să mergem la Spitalul Pruncului Isus, printre copiii bolnavi.
Abia îl văd la capătul coridorului şi copiii bolnavi strigă ca nişte păsărele:
– Sfinte Părinte, vino aici.
– Vin la toţi, aşteptaţi… Cum te numeşti?
– Angelino.
– Şi pe mine mă cheamă Angelino. Dar acum mi-au dat un alt nume…
Se apropie de patul lui Carmen Lemma, un copil de 6 ani care-şi pierduse vederea din cauza unei forme grave de meningită. Copilul stă ghemuit pe pat.
– Tu eşti papă, eu o ştiu, dar nu pot să te văd.
Papa se aşază pe marginea patului şi mângâie timp îndelungat mâinile diafane, fără a spune un cuvânt. Apoi în sine murmură:
– Uneori toţi suntem orbi.
La o zi după această întâmplare Ioan merge să-i viziteze pe „iubiţii lui fii” din închisoarea romană, „Regina Coeli”. Acei oameni neciopliţi strigă şi aplaudă. Papa, sufocat de acel val de entuziasm, îşi ridică ochii spre gratiile de sus, la vergelele transversale şi, trecând peste orice fel de ceremonial, îşi ia ţuchetul alb şi îl agită în sus în semn de salut. Apoi le vorbeşte:
– Aşadar, iată-mă aici. Am venit, m-aţi văzut, am fixat ochii mei în ochii voştri, am pus inima mea aproape de inima voastră.

Conciliul

Întrebarea care în primele luni ale pontificatului său preocupă mintea papei Ioan este: „Ce trebuie să facă Biserica pentru lumea de astăzi?”.
25 ianuarie 1959.
Papa a făcut pe neaşteptate o vizită la Bazilica Ostiense. Imediat după aceea, în Mănăstirea „Sfântul Paul” le vorbeşte cardinalilor. Trece în revistă primele sale trei luni de pontificat, înşiruie pericolele care ameninţă lumea modernă, apoi cu simplicitate zice:
– Pentru a veni în întâmpinarea necesităţilor prezente ale poporului creştin, vestesc celebrarea unui conciliu ecumenic universal… Vreau ca el să fie, de asemenea, o chemare către toate comunităţile despărţite, pentru a căuta unitatea.
Cardinalii simt că li se taie răsuflarea. Un conciliu! E un eveniment excepţional, riscant. Să aduni pe toţi episcopii din lume şi să le spui: „Să discutăm împreună despre Biserică şi despre lume”, este ca şi cum lucrurile ar fi zgâlţâite de un vânt puternic sau de un cutremur de pământ. Dar papa Ioan surâde în felul său: „Va fi Duhul Sfânt, spune. Mie nu mi-e frică. Să începem lucrul”.
Conciliu Vatican II s-a deschis la ora 8.30, la 11 octombrie 1962. 2500 de episcopi din toate părţile lumii pătrund în Bazilica „Sfântul Petru” şi încep discuţiile. Discuţiile sunt foarte deschise, uneori chiar aprinse. Apar probleme: legăturile Bisericii cu lumea politică, lumea muncitorilor, cultura; sfânta Liturghie şi viaţa liturgică catolică, războiul, foamea, săracii, comunismul, dictaturile.
În discuţiile aprinse cei 2500 de episcopi şi-au fixat în minte câteva fraze simple, dar revoluţionare pe care papa Ioan le-a repetat tuturor: „Noi vrem binele, restul va veni de la sine. Trebuie să urâm păcatul, nu pe păcătos. Să vorbim de ceea ce ne uneşte căci vom învinge şi ceea ce ne dezbină”.
La 8 decembrie se încheie prima sesiune a Conciliului. Papa coboară în Bazilica Vaticană şi cuvintele sale sunt un curent de încredere pentru toţi. „Discuţiile voastre au arătat lumii sfânta libertate a fiilor lui Dumnezeu… La revedere peste nouă luni!”.
Dar cine i-a privit atent faţa în acea zi a avut o impresie dureroasă: papa Ioan nu se simte bine. Îl vor revedea peste nouă luni?
În Joia Mare din 1963 papa Ioan a dăruit lumii marea sa enciclică „Pacem in terris”. Presa din Europa şi din întreaga lume a făcut îndată ample comentarii.
La New York, ziarele de după masă i-au publicat textul integral. Titlurile cu litere enorme spuneau:
„Papa cere să se pună capăt înarmărilor”. „Papa vrea legea ONU”. „Opriţi cursa înarmărilor”. „Lăsaţi ca ONU să conducă”.
Comentatorii francezi o considerau în unanimitate ca unul dintre cele mai mari evenimente ale epocii. Ziarul Times din Londra o defineşte „un mesaj adresat întregii omeniri”.
Preşedintele John Kennedy a spus la universitatea din Boston despre Pacem in terris:
„În calitate de catolic sunt mândru, iar ca american am tras învăţăminte bune. Ea demonstrează cu siguranţă că, având ca bază o mare religie, se poate dezvolta o sugestie în materie de probleme publice, folositoare tuturor oamenilor de bunăvoinţă”.

Astăzi vei merge în paradis

20 mai 1963. În jurnalul său, papa Ioan nota cu mâna sa obosită:
– „Azi dimineaţă e a treia oară când, în loc să am bucuria să celebrez eu însumi sfânta Liturghie, a trebuit să mă mulţumesc numai cu sfânta Împărtăşanie…”.
Papa Ioan nu ştie că a celebrat deja ultima sa sfânta Liturghie. De trei luni doctorul Rocchi a pus în gardă persoanele mai intime ale papei că o mare tumoare i-a atacat în fond viaţa.
În anticameră, cardinalul Wyszynski e cu patru episcopi. Secretarul, Monseniorul Capovilla îi zice:
– Îl voi chema aici în dormitor. E o persoană aşa de retrasă. Va fi onorată.
– Nu, nu. Mă scol, mă scol.
Se părea că prevede că aceasta va fi ultima sa audienţă. Are pentru cardinali şi episcopi toată delicateţea cea mai mişcătoare.
La sfârşit, cu ochii lucind, cardinalul spune:
– Sfinte Părinte, la revedere, în septembrie la Conciliu.
Papa Ioan dă din cap:
– Dacă nu mă veţi găsi pe mine, veţi afla un alt papă…
– Noi ne rugăm în genunchi zi şi noapte ca să trăiţi.
Papa Ioan se ridică. Secretarul încearcă să-l oprească.
– Vă însoţesc… Da, vă însoţesc. Dacă n-ar fi fost acest binecuvântat protocol v-aş fi însoţit până la poarta de bronz…
În noaptea de 21 mai, boala izbucneşte cu violenţă. O hemoragie internă pare să-i ia papei viaţa în câteva ore. Abia dimineaţa târziu medicii reuşesc s-o oprească. Vestea că papa se simte rău se răspândeşte în toată lumea.
Sub fereastră e o mare mulţime de pelerini sosiţi spre a-l vedea şi papa o ştie. Reuşeşte să smulgă de la medici permisiunea de a se arăta o secundă:
– „Dragi fii, vă aşteptam pentru amiază. Dar anticipăm puţin întâlnirea… Sărbători fericite cu ocazia Înălţării! Să alergăm după Domnul care se înalţă… Salutări! Salutări!”.
30 mai. Un atac de peritonită taie orice speranţă. Secretarul îngenunchează lângă pat şi-i şopteşte:
– Sfinte Părinte, i-am întrebat pe medici.
– Bine, şi ce-au spus?
– Sfinte Părinte, voi fi sincer. Vă spun că aceasta e ziua Domnului, a întâlnirii cu Cristos.
Izbucneşte în lacrimi. Papa Ioan îşi adună puterile şi, surâzând, zice:
– Dar uitaţi-vă la secretarul meu! Pare aşa de tare şi cu toate acestea se emoţionează când trebuie să spună superiorului său lucrul cel mai frumos: azi vei merge în paradis.
Intră confesorul papei. O jumătate de oră papa Ioan se întreţine cu dânsul. La 11.35 i se aduce viaticul. Se reculege pentru câteva momente pentru mulţumire, priveşte liniştit crucifixul şi cu o voce scăzută vorbeşte celor prezenţi:
– Acele braţe întinse ale lui Isus au fost programul pontificatului meu. Un pontificat umil şi modest. Dar sunt mulţumit de ceea ce am făcut. Am căutat să-i iubesc pe toţi, am dorit binele tuturor…
O furtună violentă se abate asupra Romei, dar multe persoane stau în ploaie şi nu vor să părăsească Piaţa „Sfântul Petru”. Rămân cu faţa îndreptată acolo sus, la acea fereastră.
Papa Ioan acum aţipeşte, acum rosteşte fraze scurte, fragmentate. Îşi oferă suferinţele sale pentru copii, bolnavi, muncitorii din toată lumea.
Adesea murmură: Maica mea, speranţa mea. Este o invocaţie către Maria, pe care a învăţat-o în seminar şi care în toată viaţa i-a fost pe buzele.
Deodată, febra foarte ridicată, scade brusc. Şi cad pe cearşaful alb chiar şi mâinile obosite ale papei Ioan.
Este ora 19.49 din ziua de 3 iunie 1963.

* * * * *

Rugăciunea de dimineaţă a papei Ioan al XXIII-lea

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru odihna şi somnul sănătos pe care mi le-ai dăruit.
Şi ziua de azi să fie consfinţită toată pentru tine.
În această nouă zi aşa vreau să trăiesc şi să acţionez precum ai trăit tu făcând numai bine.
Cu fiecare om cu care mă voi întâlni în ziua de azi aşa să mă comport ca şi cum tu l-ai fi trimis la mine.
Şi să vadă în mine un frate. Şi în cuvintele şi faptele mele să reiasă dragostea lui Cristos.
Nimeni să nu plece astăzi de la mine fără să primească cel puţin un cuvânt bun.
Permite, Doamne, ca să uit de mine şi să trăiesc pentru alţii.
Ajută-mă, Doamne, ca niciodată să nu pierd voia bună, să înveselesc pe fiecare şi să nu jignesc pe nimeni.
Aşa să mă comport faţă de fiecare încât să-i aduc un pas mai aproape de tine prin Maica ta Preasfântă.

Puteţi cumpăra această carte prin Internet, de la Librăria Presa Bună!