Papa Benedict al XV-leaLa 27 aprilie 2005, la doar câteva săptămâni după ce a fost ales ca succesor al Papei Ioan Paul al II-lea, Papa Benedict al XVI-lea ţinea prima audienţă generală în Piaţa San Pietro. Noul Pontif s-a folosit de ocazie pentru a explica printre altele motivele alegerii numelui Benedict: “Plin de sentimente de veneraţie şi recunoştinţă, doresc să vorbesc despre motivele ce m-au determinat să aleg numele Benedict. În primul rând pentru a aminti de Papa Benedict al XV-lea, profet curajos al păcii, care a călăuzit Biserica în timpuri tulburi de război. Pe urmele paşilor lui pun slujirea mea, în slujba reconcilierii şi armoniei dintre popoare.”

Într-adevăr, Papa Benedict al XV-lea a fost un autentic vestitor al păcii înaintea unei planete care se scufunda în distrugătorul prim război mondial (1914-1918). Ales chiar la câteva zile după pornirea războiului mondial – un război pe care Sfântul Papă Pius al X-lea a încercat să îl prevină – Giacomo della Chiesa a invitat la pace ţările hotărâte să se distrugă una pe alta şi a subliniat că pacea autentică înseamnă mai mult decât simpla absenţă a războiului. Dacă lumea l-ar fi ascultat, probabil marile orori ale nazismului, Holocaustului şi ale celui de-al doilea război mondial ar fi fost evitate.

Diplomat de încredere, păstor plin de zel

Adevărat om al păcii, Papa Benedict al XV-lea este un model pentru toţi catolicii, în special pentru apologeţii catolici care se confruntă cu două acuze: pe de o parte că Biserica nu acţionează niciodată îndeajuns pentru pace, iar pe de altă parte că Papii nu trebuie să interfereze cu politica. Papa Benedict este răspunsul nostru – el a spus adevărul despre pace şi lumea a fost cea care a decis să îl ignore, spre suferinţa a milioane de oameni.

Viitorul Papă s-a născut în 1854 la Pegli, o suburbie a Genovei, Italia, într-o familie nobilă italiană. La o vârstă fragedă şi-a exprimat dorinţa să devină preot, dar tatăl său a considerat esenţial pentru el să studieze mai întâi dreptul. Student strălucit, a luat doctoratul în drept în 1875, iar apoi, cu consimţământul tatălui său, a început studiile pentru preoţie la Colegiul Capranica din Roma. A fost hirotonit preot la 21 decembrie 1878, fiind imediat numit la aşa numita Accademia Pontificia dei Nobili Ecclesiastici (Academia Pontificală pentru Ecleziasticii Nobili), centrul de pregătire a viitorilor diplomaţi al Vaticanului.

După ce a terminat cu un alt doctorat, în drept canonic acum, tânărul preot a fost trimis în 1883 la Madrid, ca secretar al Nunţiului apostolic din Spania, Arhiepiscopul Mariano Rampolla del Tindaro. După patru ani, Rampolla s-a întors la Roma pentru a devenit Cardinal şi secretar de stat sub Papa Leon al XIII-lea, iar pr. della Chiesa l-a urmat. În următorii ani, della Chiesa a slujit în diferite funcţii, ca o persoană de încredere din diplomaţia Vaticanului. A fost de exemplu implicat în încheierea conflictului dintre Germania şi Spania pe tema Insulelor Caroline.

La 18 decembrie 1907, Papa Pius al X-lea l-a numit pe pr. della Chiesa Arhiepiscop de Bologna. Consacrat în Capela Sixtină la 22 decembrie 1907, el a slujit ca Arhiepiscop cu un zel pastoral ce i-a uimit pe credincioşii din Bologna, care s-au aşteptat ca lunga experienţă diplomatică să îl facă mai interesat de aspectele canonice şi administrative ale Bisericii, şi mai puţin de cele pastorale. Şapte ani mai târziu, la 25 mai 1914, Papa Pius l-a creat Cardinal. S-a dovedit o numire importantă, mai ales că vara aceea a adus vestea tristă a asasinării arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo, la 28 iunie, evenimentul ce avea să conducă mai apoi la război.

Cerul nu favorizează vreo ţară

La începutul războiului, Cardinalul della Chiesa era unul dintre fervenţii susţinători ai neutralităţii Bisericii în conflict, pentru a fi mereu în slujba numeroaselor victime inocente. Cuvintele sale i-au impresionat pe ceilalţi Cardinali. Papa Pius a murit la 20 august 1914. În Conclavul care a urmat, Cardinalul della Chiesa a fost perceput ca opţiunea evidentă, date fiind abilităţile sale diplomatice şi lunga experienţă în domeniu. Conclavul s-a deschis la 31 august, iar la 3 septembrie l-a ales ca Pontif Suprem; a fost Cardinal doar pentru trei luni. Şi-a luat numele de Benedict în onoarea Papei Benedict al XIV-lea (unul dintre cei mai mari Papei ai secolului XVIII). În contextul dramatic în care se afla lumea, instalarea sa nu a avut loc în San Pietro, ci în Capela Sixtină, sub privirea Judecăţii de Apoi a lui Michelangelo. Papa Benedict şi-a asumat atunci sarcina enormă de a predica pacea unei lumi care înnebunise.

Şi-a început pontificatul dând o exortaţie apostolică, Ubi Primum, implorându-i pe combatanţi să îşi vină în fire. A urmat la 1 noiembrie 1914 enciclica Ad Beatissimi Apostolorum în care scria: “De fiecare parte guvernează fantoma înspăimântătoare a războiului: cu greu mai este loc pentru un alt gând în minţile oamenilor… Nu există nici o limită în măsurarea ruinei şi a masacrului; zi după zi pământul este udat de noi vărsări de sânge şi acoperit de trupurile celor răniţi sau ucişi. Cine şi-ar imagina, văzându-i pe oameni plini de ură unii faţă de alţii, că sunt membri ai aceleiaşi societăţi umane? Cine i-ar recunoaşte ca fraţi, al căror Tată este în Ceruri? Cu toate acestea, în timp ce bătălia furioasă este purtată cu trupe nenumărate, cohortele triste ale războiului, durerii şi nenorocirii năvălesc asupra fiecărui oraş şi a fiecărei case; zi după zi numărul văduvelor şi orfanilor creşte, şi datorită întreruperii comunicaţiilor, comerţul este în impas; agricultura este abandonată; artele sunt reduse la inactivitate; cei bogaţi se află în dificultate; cei săraci sunt reduşi la mizerie abjectă; pentru toţi este un dezastru” (Ad Beatissimi, 3).

Însoţindu-şi cuvintele de fapte, Pontiful a organizat acţiuni masive de susţinere cu hrană şi ajutoare a civililor nevinovaţi. De asemenea s-a implicat în sprijinirea prizonierilor de război care doreau să îşi contacteze familiile. Tânărul cleric pus responsabil cu această misiune a fost Mons. Eugenio Pacelli, viitorul Papă Pius al XII-lea. Vaticanul a devenit în acelaşi timp o sursă neobosită de mângâiere pentru familiile care îşi căutau membrii dispăruţi. Biroul pentru Persoane Dispărute înfiinţat în Vatican a primit aproape 200.000 de solicitări de ajutor.

În acest timp Papa Benedict a rămas ferm şi în hotărârea sa de a se ajunge la un sfârşit al ostilităţilor, pentru a se preveni ceea ce el numea “sinuciderea Europei”. Eforturile sale l-au făcut tot mai nepopular inclusiv în ţările catolice, unde războiul era încă îmbrăţişat cu fervoare. A sugerat un Armistiţiu de Crăciun, dar propunerea sa nu s-a bucurat de prea multă susţinere în Germania, iar susţinerea insistentă a neutralităţii i-a supărat pe Aliaţi, care se temeau să nu fie afectată poziţia asumată de Italia. Tratatul de la Londra semnat de Aliaţi în 1915 conţinea o prevedere secretă ce stabilea că nu se va ţine cont de nici o propunere de pace papală. Ambele părţi îl considerau în fapt pe Papa un duşman. Premierul francez Georges Clemenceau îl acuza că ar fi un “Papă german” care lucrează pentru o “pace germană”, în timp ce Erich Ludendorff, puternicul general german, îl cataloga ca un “Papă francez”.

Chemare insistentă la pace

Fără să se lase intimidat de părţile implicate în război, Papa Benedict a continuat să insiste în apelul său pentru o pace autentică. În august 1917 a oferit un curajos “Plan de pace în şapte puncte”, care chema la încetarea luptelor, refacerea Belgiei, dezarmare, arbitrarea internaţională a conflictului şi liberul acces la mare pentru toate naţiunile. Acest plan afirma cu tărie că “forţa fizică a armelor trebuie să fie înlocuită cu forţa morală a legii”.

Iritaţi de noile eforturi papale, Aliaţii au ignorat planul şi au continuat cu luptele sângeroase. Dar Austro-Ungaria a reacţionat apoi favorabil (era atunci condusă de Împăratul Karl I, declarat ulterior fericit), urmată de Germania, fără promisiuni ferme însă, precum şi de guvernul provizoriu rus care a venit la conducere după căderea familiei Romanov. Aliaţii, inclusiv Franţa şi Italia catolice, s-au îndreptat spre preşedintele american Woodrow Wilson ca purtător de cuvânt al lor. El a considerat iniţial că este mai bine să îl ignore pe Papa, dar pe măsură ce planul său stârnea un interes tot mai mare în ţările epuizate de vărsările de sânge, preşedintele american şi-a schimbat poziţia. A ajuns să declare la un moment dat: “Toate inimile care nu au fost orbite sau împietrite de acest teribil război vor fi impresionate de acest apel al Sanctităţii Sale Papa”, dar apoi a adăugat cu multă aciditate:

“Obiectul acestui război este să scape popoarele libere ale lumii de ameninţarea unei vaste structuri militare controlate de un guvern iresponsabil care, plănuind în secret să domine lumea, a purces la realizarea planului fără a ţine cont nici de obligaţia sacră a tratatului nici de îndelungatele practici şi de mult preţuitele principii ale acţiunii internaţionale şi ale onoarei, care şi-a ales propriul ei timp pentru război, a lovit violent şi pe neaşteptate, nu a fost oprită de nici o barieră fie a legii fie a milostivirii, a măturat un întreg continent cu valul sângelui, nu doar sângele soldaţilor, ci sângele femeilor şi copiilor nevinovaţi, şi de asemenea al săracilor lipsiţi de ajutor” (Scrisoarea de răspuns Papei, 27 august 1917).

În mod ironic, multe dintre punctele Papei au fost însuşite mai apoi de Wilson. Planul papal în şapte puncte se regăseşte în Planul în paisprezece puncte al lui Wilson, făcut public pentru prima oară la un discurs ţinut de preşedintele american în faţa Congresului, la 8 ianuarie 1918. Printre cele paisprezece puncte regăsim dezarmarea, liberul acces la mare, refacerea Belgiei şi asocierea naţiunilor pentru garantarea păcii. Wilson a câştigat Premiul Nobel pentru Pace în 1919. Între timp a făcut mari eforturi diplomatice pentru a împiedica excluderea completă a reprezentantului papal de la Conferinţa de Pace de la Paris din acel an. Respectiva conferinţă a culminat cu tragica implementare a Tratatului de la Versailles şi umilirea Germaniei, doar patru dintre cele paisprezece puncte ale lui Wilson fiind adoptate.

O pace nedurabilă

Nedescurajat de insultele diplomatice şi de derâderea în care era luat de Aliaţi, la 23 mai 1920 Papa Benedict a semnat probabil cea mai importantă Enciclică a sa, Pacem, Dei Munus Pulcherrimum, un ultim apel pentru reconcilierea internaţională. A scris în mod profetic că “nu poate exista pace stabilă sau tratate durabile, fie ele şi după lungi şi dificile negocieri, dacă nu există o întoarcere la iubirea reciprocă, pentru potolirea urii şi izgonirea duşmăniei”. Privitor la dezvoltarea unui organism internaţional pentru menţinerea păcii, Pontiful scria în enciclica sa din 1920: “Lucrurile fiind astfel refăcute, fiind restabilită ordinea cerută de dreptate şi caritate şi naţiunile împăcându-se, trebuie să ne dorim, venerabili fraţi, ca toate statele, lăsând la o parte suspiciunea reciprocă, să se unească într-o singură coaliţie, sau mai degrabă un fel de familie a popoarelor, având ca scop atât menţinerea propriei lor independenţe cât şi protejarea ordinii societăţii umane. Ceea ce în mod special, între alte motive, cheamă la o astfel de asociere a naţiunilor, este nevoia general recunoscută de a se face orice efort pentru a aboli sau reduce enorma povară a cheltuielilor militare pe care statele nu o mai pot purta, pentru a preveni aceste războaie dezastruoase sau cel puţin pentru a îndepărta cât mai mult posibil pericolul lor. Astfel fiecărei naţiuni trebuie să i se asigure nu doar independenţa ci şi integritatea teritoriului său în cadrul graniţelor sale juste” (Pacem 17).

Papa Benedict a binecuvântat ideea unei coaliţii a naţiunilor, precum şi prima Conferinţă din istorie despre dezarmare, de la Washington, dar în ultimii ani ai pontificatului său a putut să vadă cum lucrurile se deteriorau şi mai grav. Rusia s-a scufundat într-un sângeros război civil, iar instalarea guvernului comunist al lui Vladimir Lenin şi foametea care a urmat l-au făcut pe Pontif să îi condamne pe bolşevici, chiar dacă a sprijinit eforturile internaţionale făcute pentru aducerea de ajutoare alimentare în Rusia. Asemenea succesorilor săi, privea foarte alarmat ajungerea la putere în Răsărit a comuniştilor atei. În acelaşi timp era îngrijorat de deteriorarea vieţii sociale şi politice în Germania, o criză ce avea să ducă în deceniul următor la apariţia pe scenă a lui Adolf Hitler şi la ascensiunea nazismului. Ca aspect pozitiv se poate nota dezvoltarea, după război, a unor bune relaţii cu Italia, Franţa şi Marea Britanie, în timp ce Sfântul Scaun a fost totuşi exclus din Liga Naţiunilor.

Binefăcător al tuturor popoarelor

Pe lângă eforturile sale legate de război, Papa Benedict nu a neglijat celelalte nevoi ale lumii şi ale Bisericii. Deşi tehnic un “prizonier în Vatican”, ca predecesorii săi începând din timpul Fericitului Papă Pius al IX-lea (când statele papale au fost confiscate de guvernul italian), Papa Benedict era iubit pentru generozitatea şi grija sa, îndreptate în special spre numeroasele familii sărace din Roma şi din Europa răvăşită de război. Scriitorul francez Romain Rolland, premiat cu Nobel pentru literatură în 1915, a militat împotriva războiului şi descria Vaticanul ca o “a doua Cruce Roşie”.

Papa a mai avut şi alte realizări. Sub el s-a făcut prima codificare a dreptului bisericesc, finalizată prin publicarea Codului de Drept Canonic (Codex Iiuris Canonici) în 1917, care a intrat în vigoare în 1918. El a rămas valabil până în 1983, când a fost înlocuit de actualul Drept Canonic. Papa Benedict a mai rămas faimos şi pentru canonizarea Ioanei d’Arc, în 1920. Printre cei beatificaţi de el se numără martirii ugandezi Oliver Plunkett şi Louise de Marillac. Tot acestui Pontif i se datorează un pas important în recunoaşterea publică a locului şi a imensei contribuţii a Bisericilor Catolice Răsăritene. El a fost cel care a înfiinţat în 1917 Congregaţia pentru Bisericile Răsăritene ca parte a guvernării centrale a Bisericii prin Curia Romană. În anul următor a înfiinţat Institutul Pontifical Oriental, care avea ca scop promovarea studierii patrimoniului răsăritean.

Notabile sunt şi eforturile Papei Benedict în spaţiul misiunii. Construind pe temelia progreselor înregistrate de predecesorii săi, Pontiful a dat în 1919 o scrisoare apostolică despre misiuni, Maximum Illud, în care încuraja dezvoltarea de seminarii locale pentru promovarea vocaţiilor din rândul populaţiilor native. Acţiunile sale au anticipat creşterea Bisericii în lumea întreagă, iar Maximum Illud apare citată în Enciclica despre misiune a Papei Pius al XI-lea, precum şi în cea a Papei Pius al XII-lea.

După o serie de gripe şi bronşite grave, Papa Benedict al XV-lea a murit la 22 ianuarie 1922, la vârsta de doar 68 de ani. În ciuda tuturor darurilor pe care le-a făcut Bisericii şi lumii, el rămâne un Papă mai degrabă uitat, umbrit de sfinţenia predecesorului său (Papa Pius al X-lea) şi de Pontifii giganţi care i-au urmat (Papii Pius al XI-lea şi Pius al XII-lea). Totuşi, pentru cei care îi cunosc activitatea în favoarea păcii, el este mai mult decât “Papa marelui război”. Catolicii îl pot arăta cu mândrie ca pe un campion al păcii şi speranţei chiar şi atunci când ambele păreau epuizate. În mod curios, unul dintre cele mai importante tributuri aduse lui se află astăzi într-o Catedrală – Duhul Sfânt – din Istanbul, Turcia. După moarte aici a fost înălţată o statuie în cinstea sa, sub care stă scris: “Marele Papă al tragediei mondiale [...] binefăcătorul tuturor popoarelor, indiferent de naţionalitate sau religie”.

© The Rock, iulie-august 2007