În aprilie 1994 apărea, editat de John Wiley & Sons Inc., un volum subţirel ce avea să cunoască o carieră strălucită. Intitulat Politically Correct Bedtime Stories, textul, semnat de un scriitor din Chicago pe numele său James Finn Garner, era o contrafacere radicală a tuturor basmelor clasice suspectate, şi, adesea, acuzate de susţinătorii "politicii corecte" că ar fi sexiste, şovine sau rasiste. Astfel prelucrate, poveştile de adormit copii au devenit mostre ilare de deviaţie ideologică, dând (oarecum) satisfacţie celor care se încăpăţânează să rămână adepţi ai orientărilor clasice ale culturii occidentale împotriva tendinţelor reprezentate de feminism şi trans-sexualism. Din acel moment, re-scrierea poveştilor semnate de fraţii Grimm sau de Charles Parrault a devenit o practică agreată de publicul larg, ducând în cele din urmă la conturarea unui nou gen literar, al anti-poveştilor. Nimic nou sub soare. Cu câţiva ani înainte de succesul cărţii lui Garner, un alt autor american, William Steig, publica un volum ilustrat – destinat copiilor (?!) – prin care un anume personaj va deveni celebru: Shrek. Şi aici avem de a face cu o deturnare a poveştilor clasice cu Ilene-consânzene, Feţi-frumoşi şi balauri. Căpcăunul se transformă într-un minunat erou, viteazul cavaler se dovedeşte un viclean oportunist iar zâna cea bună – mama prinţului – o vrăjitoare ahtiată de slavă deşartă. După dublul succes înregistrat de transpunerea cinematografică a poveştii lui Steig, prin Shrek 1 (2001) şi Shrek 2 (2004), moda ecranizării unor anti-poveşti revine în forţă cu un film de animaţie captivant, atât prin scenariu cât şi, mai ales, printr-o muzică remarcabilă.

Intitulat Hoodwinked, filmul – produs de Blue Yonder Films şi Kanbar Entertainment – a fost lansat la sfârşitul anului 2005. Succes instantaneu. Deşi intens criticat de anumiţi specialişti ai animaţiei computerizate, pelicula s-a impus fără drept de apel prin conţinutul antrenant, care rescrie povestea Scufiţei Roşii. Amalgamând elemente din atmosfera şi stilul unor pelicule precum Rashomon  a lui Akira Kurosawa şi The Usual Suspects realizat de Bryan Singer, Hoodwinked descrie ancheta criminalistică condusă de detectivul Nicky Flippers, după ce în casa bunicii – Granny Puckett – se petrecură evenimente terifiante… Desfăşurat pe fondul unui roman thriller povestea relatează "adevărul-adevărat" despre Scufiţa Roşie. Totul în spiritul reclamei ce însoţeşte trailer-ul postat pe site-ul oficial al peliculei: "If you think you know the story, if you think you know the legend, thing again!".

Re-gândind conţinutul întregii poveşti totul se dovedeşte a fi o uriaşă păcăleală. În primul rând, Scufiţa Roşie e o tânără cu alură hippie, dezinhibată şi bună cunoscătoare de Kung-Fu, gata oricând să pună un lup – jurnalist de investigaţie – în dificultate. Însă cea mai spectaculoasă dezvăluire o reprezintă… bunicuţa. Dacă în poveştile lui Grimm şi Perrault ea este victima nemilosului carnivor, aici avem de-a face cu o răsturnare incredibilă, care o va ului până şi pe nepoata marţială. Căci bătrânica este iubitoare de sporturi extreme, aparţinând speciei lui Vin Diesel – marcată pe gât, într-un loc discret, cu semnul agenţilor de elită. Prinsă în tribulaţiile desconspirării unui oribil excroc – (aparent) blândul iepuraş Boingo – care dorea să se îmbogăţească prin furtul tuturor reţetelor de succes în materie de prăjituri şi alimente uşoare, bunicuţa se comportă ca un luptător din trupele Delta. Pe tonurile unei muzici rock (cu accente tehno) de bună calitate, creată de Todd Edwards şi Daniel Rogers, anti-povestea nu mai aminteşte deloc de Scufiţa Roşie – aceea a copilăriei noastre – , evidenţiind însă specificul lumii de azi, dornică – la fel ca întodeauna – de spectacol dar şi de poveşti.

Dacă mă veţi întreba – la urma-urmei – ce puteţi vedea în Hoodwinked, cred că cel mai bun răspuns ni-l oferă filmul însuşi: o inocentă Scufiţă Roşie care nu-i chiar aşa de inocentă… un lup mare şi rău care nu-i chiar aşa de rău… o blândă bunicuţă care nu-i chiar aşa blândă… Vizionare plăcută!