Acum mai mulţi ani, pe când eram la facultate, un coleg a venit la mine cu nişte ochelari de soare foarte moderni, în care te vedeai ca într-o oglindă, fără să îi poţi vedea ochii. “Ştii ce cool sunt?”, mi-a spus el despre ochelari. “Mă uit la pieptul tipelor şi ele nici nu îşi dau seama!” Este o formă de voyeurism foarte răspândită, practicată de mulţi, chiar şi fără “protecţia” ochelarilor: călătorind cu troleibuzul, în zilele de căldură toridă, văd adesea tineri sau bărbaţi cu privirea lipită de câte vreun decolteu, atât de absorbiţi încât ar fi în stare să rateze şi staţia de coborâre.

Apetitul pentru voyeurism prinde la noi în ţară cote tot mai îngrijorătoare. Tot mai des vedem la televizor scandaluri pornite de la acte sexuale surprinse cu câte o mini-cameră video ascunsă într-o cameră de cămin studenţesc sau de la fotografii indecente dintr-un salon de bronzare artificială. Şi chiar şi astăzi mulţi se întreabă dacă în acele fotografii incendiare ce surprindeau un act sexual era cu adevărat respectiva vedetă autohtonă sau doar cineva care îi seamănă mult. Cred că odată cu evoluţia tehnologică, intimitatea noastră va fi tot mai expusă pericolului, şi ne va fi tot mai frică să apelăm la o toaletă publică sau să ne cazăm într-un hotel: dacă undeva este ascunsă o cameră video? Recent am văzut un documentar despre astfel de aparate, într-o ţară occidentală: există magazine de specialitate de poţi achiziţiona “cartea”, “tabachera”, “ceasul”, “ursuleţul de pluş”, ş.a., în fapt fiecare ascunzând o cameră video de înaltă performanţă. Un angajat al magazinului declara că aceste dispozitive tehnice sunt luate în special de cei care cred că partenerul/partenera îi înşeală, fiind folosite pentru demascare.

Nu doresc să mă opresc acum asupra – de altfel interesantului şi gravului fenomen al – voyeurismului. Aş vrea să vă propun o lărgire a termenului. Aceeaşi curiozitate nesănătoasă de a intra în universul intim al altora explică, cred eu, şi interesul pentru emisiuni de genul “Fratele cel mare” (Big Brother), sau de genul “Cheaters” (care are o surată românească pe canalul Prima TV). Banalul tras cu ochiul în curtea vecinului devine tot mai mult un festin pornografic pe Internet (unde siturile voyeuriste abundă) şi un spectacol mediatic la televiziune, precum şi în presa de scandal. Emisiunile care au ca subiect oameni ca noi, oameni dintre noi (“Iartă-mă”, “Din dragoste”, “Kensky show”, “Monica” ş.a.m.d.), departe de a ne oferi modele – caz în care şi-ar justifica formatul – nu fac decât să ne introducă în intimităţile altora, expuse pe ecranul de sticlă pentru audienţa câtă o fi ea.

Interesul nu ne este însă suscitat doar de dezvăluirile amoroase sau intime: şi sângele şi moartea ne atrag! Îmi amintesc de un poliţist care povestea că a mers la locul unui accident mortal şi, pe când întocmea actele, în spatele lui s-a mai produs un accident: două maşini ce mergeau în sensuri opuse s-au ciocnit frontal pentru că ambii şoferi se uitau spre cadavrul de pe marginea şoselei în loc să se uite la drum. De ce acolo unde are loc un accident se formează rapid un ciorchine de oameni? Din compasiune creştină? De ce oare ştirile despre accidente şi crime sunt considerate atât de importante încât umplu mare parte din buletinele de ştiri? Pentru că nu se uită nimeni la ele?

Impresia mea este că emisiunile de ştiri devin tot mai mult voyeuriste! Tot mai des vedem reportaje cu camera ascunsă, dezvăluindu-ne lucruri şi ipostaze “extraordinare”. Ştirile intră tot mai adânc în vieţile subiecţilor, împărtăşindu-ne lucruri care… nu ar trebui să ne intereseze. Per ansamblu, mass-media sunt tot mai voyeuriste. Ne asaltează cu aspecte intime, cu drame intime, cu detalii intime. Ele ne pun pe tavă, iar noi mâncăm conştiincioşi… De ce oare?

* * *

Viaţa omului de astăzi este tot mai searbădă şi monotonă, şi aceasta nu dintr-o vină exterioară, ci din prostia noastră, pentru că nu ştim cum să o trăim. Şi fără Dumnezeu, autorul ei, cum am putea oare să ştim? Această goliciune a vieţii încercăm să o umplem cu ce fac alţii, cu pasiunile lor, cu dramele lor, cu interesele lor. Din fotoliu tragem cu ochiul la viaţa nu ştiu cărui star hollywoodian, a vreunui personaj de telenovelă sau a unui subiect de ştiri, bucurându-ne, întristându-ne, entuziasmându-ne alături de ei, crezând că astfel viaţa noastră devine mai interesantă, mai pasionantă, mai vie. Ce auto-amăgire!

Comportamentul voyeurist ne împrumută o sumă de existenţe străine cu pretenţia de a ne construi propria existenţă. Problema este că nu ne putem trăi viaţa prin alţii. Ne-o putem însă trăi pentru alţii. Din nou, antidotul problemei umane este Cristos. Predându-ne Lui, nu avem de ce să ne temem de-o viaţă goală: o va umple El; nici de-o viaţă searbădă, căci Domnul are gust bun. “Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul.” Vom vedea atunci că nu-i “reality show” ca viaţa noastră!