Transplantul de ţesuturi şi de organe este una din formele de vârf ale practicii medicale contemporane, care transformă suferinţa în nădejde pentru mai multă viaţă. Este o performanţă a ştiinţei şi a practicii medicale pe care Biserica o binecuvintează atâta vreme cât, prin transplant, se rezolvă criza determinată de lipsa altor soluţii de vindecare şi se redă viaţa normală unei persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca să trăiască altcineva.
Definiţie. Prin ,,transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase.

PRINCIPII GENERALE

• Viaţa specifică persoanei umane, unică şi irepetabilă, este un dar al lui Dumnezeu, înţeles ca vieţuire a sufletului în trup; creştinul va purta de grijă pentru amândouă, dar îi va acorda maxima importanţă sufletului, luptând pentru mântuirea sa.

• Actul de dăruire voită a vieţii pentru Dumnezeu ori pentru aproapele descoperă adevăratul sens al dragostei, de aceea dăruirea este mai dorită decât conservarea ei; pe aceste considerente se fundamentează eroismul dar mai ales martiriul.

• Darul vieţii constă în sfinţenia ei, de aceea urmărirea „calităţii vieţii” ar trebui să se facă pentru sporirea sfinţeniei, iar prelungirea vieţii pentru lucrarea mai departe a mântuirii şi prezenţa benefică a persoanei în mijlocul semenilor.

• Învăţătura ortodoxă acordă mare importanţă cinstirii trupului, atât în timpul vieţuirii lui, cât şi după moarte, şi aceasta pentru că trupul reprezintă o materie structurată de Dumnezeu în taina persoanei, Trupul „este templul Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 9) şi, sub o formă spiritualizată, urmează să participe şi la viaţa de dincolo de mormânt.
• Moartea, ca despărţire a sufletului de trup, nu justifică ideea considerării trupului ca un obiect, care să poată fi folosit după bunul plac al unor terţe persoane.

PRINCIPII SPECIALE

• Transplantul trebuie să aibă la temelie iubirea creştină a celui ce dăruieşte şi împlinirea ei în iubirea celui care primeşte. În acest sens, el va îndeplini următoarele condiţii:
1. să respecte demnitatea persoanei (donator, receptor, medic);
2. să aibă scop terapeutic;
3. să fie în folosul aproapelui;
4. să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane;
5. să respecte drepturile omului şi dimensiunea duhovnicească a existenţei umane, chiar din momentul conceperii acesteia;
6. să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozităţi medicale, la modă în lumea noastră secularizată.

• Actul de donare să aibă la temelie iubirea creştină faţă de aproapele şi jertfelnicia; donarea nu poate să fie obiectul unor tranzacţii;

• Prelevarea şi transplantul de organe şi de ţesuturi se face numai în scop terapeutic; transplantul va trebui să se dovedească a fi unicul remediu valid pentru prelungirea şi îmbunătăţirea (în cazul transplantului de cornee, de piele, etc) vieţii unui pacient;

• Pentru că prelevarea de organe presupune consimţământul donatorului, va fi de neacceptat prelevarea de ţesuturi de la un embrion, dat fiind faptul că, deşi fiinţă vie, acesta este în imposibilitatea de a-şi da consimţământul;

• Este inadmisibilă provocarea voită a mutilării sau a decesului prin prelevarea unor organe, chiar pentru scopul de a salva viaţa unei alte persoane;

• Transplantul va fi bine justificat: se va urmări scopul imediat şi pe termen lung al transplantării, ca şi acordarea unei calităţi satisfăcătoare vieţii primitorului;

• Realizându-se din iubire şi din respect faţă de viaţa umană, transplantul va lua în calcul viaţa persoanei umane în toată complexitatea ei, nu numai viaţa care se consumă sub formă şi la nivel exclusiv biologic, ci şi dimensiunea duhovnicească, eternă a vieţii omului. Fiind metodă excepţională de tratament, transplantul este justificat după ce s-au epuizat toate celelalte forme şi modalităţi de tratament.

RESPONSABILITATEA MEDICILOR

• Darul cunoaşterii şi al descoperirii noutăţii vine de la Dumnezeu; îi revine omului responsabilitatea folosirii lui nu împotriva aproapelui şi a lumii, ci pentru sprijinirea prezenţei demne a persoanei în creaţie şi pentru împlinirea sensului existenţei;

• În acest context, medicul trebuie să aibă conştiinţa că este instrument şi colaborator al lui Dumnezeu, în înlăturarea manifestării răului în lume ca suferinţă;

• Echipa de transplant trebuie să informeze, sub toate aspectele şi în detaliu, atât pe donatorul, cât şi pe primitorul de organe, cu privire la riscurile, beneficiile, procedura şi consecinţele prelevării şi, respectiv, implantului de organe, încât cei vizaţi să poată lua hotărârea în deplină cunoştinţă de cauză.

CONSIMŢĂMÂNTUL

• Deşi se afirmă că donarea este expresie a iubirii, ea nu naşte nicidecum obligaţia morală de a dona; actul de donare este manifestarea deplină şi indubitabilă a voinţei libere;

• Se impune solicitarea şi obţinerea consimţământului în scris prealabil, expres şi liber al donatorului sau al persoanei terţe căreia legea îi permite acest fapt; de asemenea, se va solicita şi acordul scris al primitorului;

• Numai consimţământul conştient al donatorului îi descoperă iubirea şi spiritul de jertfă, încrederea şi interesul pentru aproapele;

• Rudeniile ar putea să-şi ofere consimţământul pentru transplantul de organe, în numele celor apropiaţi (copii, minori) şi atunci când ei nu o mai pot face (din cauza situaţiei în care cei vizaţi se găsesc), mai ales că este mai greu să decizi pentru trupul altuia decât pentru al tău. De aceea legea trebuie să prevadă reguli clare cu privire la consimţământ, pentru evitarea bănuielii de comercializare a organelor de către rudenii;

• Este preferabil însă acordul prealabil al fiecărei persoane, pentru prelevarea de organe după decesul ei sau măcar transmiterea către rudenii a dorinţei sale în acest sens, indiferent dacă poziţia este pro sau contra; aceasta pentru că numai în cazul consimţământului explicit al persoanei se poate vorbi despre un act de generozitate şi iubire, deci de donare;

• Non – refuzul rudelor la prelevarea de organe după decesul pacientului nu poate fi interpretat drept consimţământ.

DONATORUL

1. În cazul donatorului viu, transplantul se va face numai cu respectarea următoarelor norme:
• să fie major şi să fie în deplinătatea facultăţilor mintale;
• să i se garanteze că viaţa nu îi va fi pusă în pericol;
• să îi fie prezentate riscurile şi consecinţele asupra sănătăţii şi asupra capacităţii de muncă pe care prelevarea de organe le poate provoca;
• să-şi fi dat în mod prealabil, liber, expres, conştient şi informat consimţământul în scris pentru prelevare. În cazul donatorului minor, consimţământul va fi acordat de către părinţi sau de către tutorii legali, respectându-se libertatea şi demnitatea minorului;
• actul de donare va fi expres şi nu prezumat.

2. În cazul donatorului decedat:
• echipa care a constatat decesul unei persoane nu va fi aceeaşi cu cea care urmează să facă transplantul;
• medicii care constată decesul sunt responsabili pentru situaţiile în care moartea nu a intervenit efectiv sau ea nu a fost bine constatată.

PRIMITORUL

• Primitorul îşi va da consimţământul în scris pentru efectuarea transplantului şi va fi informat obiectiv asupra şanselor de reuşită a transplantului.
• În selecţionarea pacienţilor cărora urmează să li se efectueze transplantul, se impune ca medicii care iau deciziile de transplantare să aplice exclusiv criteriul terapeutic, adică să se aibă în vedere:
1. urgenţa transplantării;
2. posibilitatea de reuşită;
3. previziunea ca organul să se poată transplanta;
4. prioritatea cererii.
• Întrucât transplantul are caracter terapeutic, selecţia pacienţilor nu trebuie să fie împiedicată sau viciată de motive de ordin rasial, social economic, religios etc., ci determinată de condiţii optime de reuşită a transplantului şi de finalitatea acestuia

DESPRE MOARTE

• moartea,din punct de vedere creştin, are două accepţiuni:

a) îndepărtarea omului de Dumnezeu prin păcat (moarte care poate fi temporară sau veşnică, în funcţie de gravitatea păcatului, de pocăinţa sau lipsa acesteia);
b) moartea fizică – concretizată prin despărţirea sufletului de trup. Tot efortul creştin este acela de a scăpa de moartea veşnică prin comuniunea dinamică cu Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt. Aceasta nu exclude grija pentru condiţiile, momentul şi modalitatea separării sufletului de trup.

• moartea, din punct de vedere medical şi legal, este cunoscută în mai multe feluri şi anume:

a) moarte aparentă (funcţiile vitale sunt atât de mult slăbite încât nu pot fi percepute decât cu aparate speciale);
b) moarte clinică (funcţiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod ireversibil; de aceea este posibil ca aceste funcţii să fie reactivate prin terapia intensivă şi reanimare);
c) moarte biologică (se produce atunci când organele vitale au intrat deja în proces de alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor);
d) moarte cerebrală.

Moartea cerebrală

• Constatarea morţii fizice nu este obiectivul teologiei sau al filosofiei, ci ţine de resortul ştiinţelor medicale şi juridice. Până nu demult, era considerată moartă acea persoană căreia inima i-a încetat să mai bată şi căreia îi lipsea respiraţia. Datorită tehnicilor de reanimare s-a ajuns la convingerea că moartea este un proces şi că ea nu este în mod necesar legată de încetarea bătăilor inimii.

• Moartea, ca încetare efectivă a vieţii, presupune:
1. oprirea inimii;
2. absenţa respiraţiei spontane;
3. moartea cerebrală. Aceste trei condiţii trebuie îndeplinite, concomitent şi în totalitate, pentru a se evita erori regretabile.

• Precizări esenţiale cu privire la conceptul de moarte cerebrală:
1. moartea cerebrală reprezintă medical alterarea ireversibilă a vieţii celulelor creierului (cortex, cerebel şi trunchi cerebral), care provoacă încetarea definitivă a funcţiilor encefalului întreg, ceea ce înseamnă imposibilitatea organismului uman de a mai fi în relaţie cu mediul şi de a-şi asigura şi realiza propria existenţă, caracter specific şi obligatoriu în definirea vieţii umane;
2. nu trebuie confundată moartea cerebrală cu moartea biologică;
3. din punct de vedere juridic, moartea este considerată una singură, şi anume cea declarată din punct de vedere medical.

• Criteriile potrivit cărora poate fi declarată moartea cerebrală, din punct de vedere legal, sunt:
1. examen clinic, constând în: constatarea comei profunde, flască, areactivă, absenţa reflexelor de trunchi cerebral (în mod special absenţa reflexelor fotomotor şi corneean);
2. absenţa ventilaţiei spontane, confirmată de testul de apnee (la un PaCO2 de 60 mm Hg);
3. două trasee EEG, efectuate la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.

• Moartea, în calitate de separare a sufletului de trup, rămâne o taină. Nimeni nu va putea spune cu precizie că separarea aceasta coincide cu moartea cerebrală; poate să coincidă, poate să preceadă sau poate să urmeze morţii cerebrale.

• Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul este înţeles şi se pune în valoare în măsura în care reflectă în el prototipul său. Atâta vreme cât împlineşte porunca iubirii şi rămâne în Dumnezeu, care este iubire, este membru al Bisericii lui Hristos.

• În această perspectivă, dăruirea unui organ, a unui ţesut şi chiar a unei picături de sânge, din dragoste faţă de aproapele, înseamnă autodăruirea şi autojertfirea întregului om în interiorul aceluiaşi Trup mistic al lui Hristos, ceea ce exclude privirea trupului omului ca pe un simplu mijloc de însănătoşire fizică a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb.

CONCLUZII

• Biserica binecuvintează orice practică medicală în vederea reducerii suferinţei din lume, prin urmare şi transplantul efectuat cu respect faţă de primitor şi de donator, viu sau mort. Trupul omenesc neînsufleţit trebuie să aibă parte de tot respectul nostru.

• Biserica previne însă pe toţi să înţeleagă transplantul ca pe o practică medicală menită înlăturării suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să alimenteze ideea autonomiei vieţii fizice şi a eternizării acesteia, în detrimentul credinţei în viaţa eternă (adevărata viaţă) şi neglijându-se pregătirea pentru aceasta.

• Pentru că vede în donatorul de organe un om capabil să se autojertfească, Biserica socoteşte că acesta trebuie să împlinească gestul său din dragoste faţă de aproapele, de bunăvoie, în urma unei informări corecte şi a unui consimţământ liber şi independent de orice influenţă străină de conştiinţa sa.

• Aceleaşi exigenţe trebuie să fie împlinite de rudele celui decedat, responsabile de trupul acestuia şi dispuse să ofere anumite organe ale defunctului pentru transplant.

• Biserica respectă dorinţa primitorului de a trăi mai mult sau în condiţii mai bune, dar îşi exprimă cu atât mai mult respectul pentru actele de iubire, autojertfire şi înţelegere ale donatorului.

• Biserica se opune oricărei tranzacţii cu organe umane şi oricărei exploatări a stărilor de criză şi a vulnerabilităţilor potenţialilor donatori (lipsa de libertate psihică sau fizică, penuria socială).

• În privinţa declarării morţii reale (părăsirea trupului de către suflet) identificată cu moartea cerebrală legal declarată, Biserica cere respectarea exactă a criteriilor de diagnosticare a morţii cerebrale şi respectiv, legale. Este legiferat ca declararea morţii cerebrale s-o facă o echipă medico-legală neimplicată în acţiunea de transplant, pe baza criteriilor clinice şi de laborator existente.

• Biserica nu poate fi de acord cu transplantul ţesuturilor embrionare care comportă riscul afectării sănătăţii fătului şi nici cu utilizarea pentru transplant a organelor nou-născuţilor acefali sau hidrocefalici. În egală măsură, nu poate fi de acord cu tendinţa unora de a deveni donatori de organe, cu condiţia să fie eutanasiaţi.

• Consimţământul informat şi lucid de a-şi oferi un organ, în viaţă sau după moarte, pentru binele semenului suferind, din iubire faţă de acesta şi dezinteresat, precum şi hotărârea rudelor de a permite prelevarea de ţesuturi sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale celor faţă de care au drepturi legale, respectându-se legea, sunt în acord cu morala creştină.

• Biserica binecuvintează persoanele care pot face, eventual, asemenea sacrificii, dar în egală măsură, înţelege pe cei care nu pot face aceasta, respectând libertatea de decizie a fiecărui om.

• Deopotrivă, are toată înţelegerea pentru cei care-şi doresc scăparea de suferinţă şi prelungirea vieţii fizice, fiind încredinţată că prelungirea vieţii fizice va oferi acestora şansa apropierii de Dumnezeu şi a progresului duhovnicesc.

• Binecuvântând efortul medicilor pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinţei din lume şi prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor dispuşi să le ofere, Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al altora (negativism care ar consta fie în refuzul donării de organe, fie în refuzul acceptării oricărei forme de transplant cum ar fi chiar şi transfuzia de sânge). Dacă viaţa aproapelui, cea fizică şi cea duhovnicească, este garantată, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu condiţia: să nu ucizi un om spre a promite sau a da viaţă altuia.

• În acelaşi timp, este necesar ca dăruirea de sine şi generozitatea donatorilor pentru transplantul de organe să nu fie manipulată ca pretext sau paravan pentru profit financiar nedemn, care nu înnobilează, ci degradează fiinţa umană.

• Creştinii, fie ei personal medical, donatori, beneficiari sau intermediari, nu trebuie să promoveze ştiinţa fără conştiinţă etică şi responsabilitate faţă de demnitatea umană. De aceea, se impune o permanentă priveghere spirituală şi pastorală, un discernământ spiritual activ privind scopurile declarate şi nedeclarate ale transplantului de organe.

Text aprobat în şedinţa Sfântului Sinod al BOR din 15-17 iunie 2004