Domnul însuşi, prin acest Conciliu, îi invită, din nou, pe laici să se unească tot mai intim cu El şi, îmbrăţişând cele ce sunt ale Sale ca pe ale lor proprii (cf. Fil 2, 5), să se asocieze la misiunea Sa mântuitoare; El îi trimite din nou [...] pentru ca ei să I se ofere drept colaboratori în diferitele forme şi moduri ale apostolatului unic al Bisericii, ce trebuie necontenit adaptat la noile necesităţi ale vremurilor [...].

Este un paragraf din chiar finalul documentului conciliar ce-şi propune să clarifice misiunea laicilor în Biserică pentru a intensifica apostolicam actuositatem, [= activitatea apostolică] a acesteia. Aprobat la 18 noiembrie 1965, este unul dintre documentele cele mai citate ale Conciliului: nu numai pentru că este fundamentul tuturor intervenţiilor papale ulterioare cu privire la rolul laicilor în Biserică, ci şi pentru că a oferit o viziune clară despre figura laicului în timpul de azi.

Cine este «laicul» în viziunea Conciliului? Tout-court, creştinul care se află în lume. «Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi al treburilor lumeşti, ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca, însufleţiţi de spirit creştin, să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca o plămadă» (AA nr. 2). Este absolut evident că în documentul conciliar s-a renunţat la o definire negativă a laicului, adică cel ce nu e «nici preot, nici călugăr». Identitatea unui laic are de-a face cu două coordonate: legătura personală cu Cristos, acceptat şi mărturisit prin botez, şi viaţa în societate, în care – în general – intră viaţa familială şi cea profesională. Toată viziunea conciliară este sintetizată în aceste două coordonate, indispensabile pentru misiunea Bisericii prin laici.

Ei au o misiune proprie (specifică). «Ei îşi desfăşoară concret apostolatul activând pentru evanghelizarea şi sfinţirea oamenilor, precum şi străduindu-se să pătrundă şi să perfecţioneze ordinea temporală cu spiritul Evangheliei, astfel încât activitatea lor în acest domeniu temporal să dea o mărturie limpede despre Cristos şi să slujească la mântuirea oamenilor» (AA nr.2). Expresiile «ordinea temporală, domeniu temporal» se referă la realitatea lumii într-un anumit moment şi loc şi la structura socială din care laicul respectiv face parte.

Colaborarea indispensabilă între laici şi preoţi. Este una dintre ideile cele mai des repetate în document. Biserica e un organism, ale cărui mădulare colaborează, fiecare după rolul său. Colaborarea nu înseamnă paternalism din partea preoţilor (laicii nu au nevoie de ea), ci, conform unei formulări a lui Y. Congar, «păstrarea şi crearea unor structuri ecleziale în care toţi să poată fi activi, după specificul fiecăruia». În această colaborare se află secretul «plinătăţii în continuă dilatare» a Bisericii (acelaşi Y. Congar).