Introducere: Capitolul XI din cartea lui Vittorio Messori, “Rapporto sulla fede”, un amplu interviu cu Cardinalul Joseph Ratzinger.

Un drum lung

- Am amintit, în mod indirect, Bisericile ortodoxe din Estul european. Cum se desfăşoară relaţiile cu acestea?

- Contactele sunt aparent mai uşoare, dar în realitate prezintă grave dificultăţi. Acele Biserici au o învăţătură autentică dar statică, oarecum blocată: rămân fidele Tradiţiei din primul mileniu creştin, în timp ce resping toate evoluţiile succesive, deoarece catolicii ar fi decis fără ei. Pentru ei, ce ţine de credinţă poate să decidă numai un Conciliu cu adevărat ecumenic, aşadar lărgit la toţi creştinii. De aceea nu consideră valid ceea ce s-a declarat de către catolici după ruptură: practic sunt de acord cu multe din ceea ce s-a stabilit, dar le consideră limitate la Bisericile care depind de Roma, şi nu normative şi pentru ele.

 

- Cel puţin aici, ecleziologia constituie o problemă de nedepăşit?

- Da şi nu. Desigur, au în comun cu noi noţiunea necesarei succesiuni apostolice; episcopatul lor, Euharistia lor sunt autentice. Dar păstrează şi această idee profundă de autocefalie datorită căreia Bisericile, deşi sunt unite în credinţă, sunt în acelaşi timp independente una de alta. Nu reuşesc să accepte că Episcopul Romei, Papa, poate fi capul, centrul unităţii chiar şi într-o Biserică universală înţeleasă ca comuniune.

 

- Aşadar, întreb, nici cu Răsăritul nu se poate spera, în viitor, un început de unire?

- Din punct de vedere uman, nu văd cum poate fi posibilă o unire deplină, dincolo de o fază iniţială practicabilă (şi deja practicată). Această dificultate, însă, este la nivel teologic. Pe plan concret, vital, relaţiile sunt mai uşoare: constatăm acest lucru acolo unde catolicii şi ortodocşii sunt în contact (şi împărtăşesc poate aceeaşi persecuţie). Dacă ecleziologiile rămân despărţite de teologie, în viaţa concretă Bisericile experimentează un schimb reciproc vital, dat fiind faptul că există o reciprocitate sacramentală şi intercomuniunea (în anumite condiţii) este posibilă, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu protestanţii”.

 

- Anglicanii s-au considerat mereu ‘the bridge-church’, Biserica punte între lumea protestantă şi lumea catolică; a fost un timp (şi destul de recent) în care părea că eram la un pas de unire.

- E adevărat. Dar acum cel puţin o parte dintre anglicani s-a îndepărtat din nou brusc prin noile norme legate de divorţaţii recăsătoriţi, de preoţia femeilor şi alte chestiuni de teologie morală. Sunt decizii care au redeschis o ruptură nu doar între anglicani şi catolici, dar şi între anglicani şi ortodocşi, care şi în acest caz împărtăşesc în general punctul de vedere catolic.

 

- Cineva, după Conciliu, anunţase că ar fi fost suficient pentru Biserica Catolică să înainteze pe calea ‘reformelor’ pentru a redobândi unitatea cu fraţii separaţi. În schimb, am aici un recent document despre ecumenism care vine de la partea protestantă, de la Bisericile valdeze şi metodiste. Citim în el: “Catolicismul şi protestantismul, deşi fac referinţă la acelaşi Domn, sunt două modalităţi diferite de a înţelege şi de a vedea creştinismul. Aceste modalităţi diferite nu sunt complementare ci alternative”. Ce ne spune despre aceasta Cardinalul Ratzinger?

- Spun că din păcate realitatea este încă aceasta. Nu trebuie să încurcăm cuvintele cu realitatea: un anumit progres pe plan teologic, un document comun nu înseamnă o apropiere cu adevărat vitală. Euharistia este viaţă, iar această viaţă nu o putem împărtăşi încă în prezenţa unei concepţii de Biserică şi de sacrament atât de diferite. Există un oarecare pericol într-un ecumenism care nu se confruntă în mod realist cu această realitate, deocamdată de nedepăşit pentru oameni. De altfel mai sunt şi pericole – e de la sine înţeles – în situaţia preconciliară, marcată de închiderea şi de intransigenţa care lăsau puţin spaţiu fraternităţii.

 

“Dar Biblia e catolică”

- S-a încercat să se facă câţiva paşi propunând traduceri ale Bibliei făcute în comun de către diverse confesiuni. Ce crede Ratzinger despre aceste ediţii ecumenice?

- Am studiat numai traducerea interconfesională germană. A fost concepută doar pentru uz liturgic şi pentru cateheză. Dar practic, este utilizată aproape numai de către catolici, neutilizând-o, în schimb, mulţi luterani care preferă să revină la Biblia ‘lor’.

 

- Este oare un alt caz de ecumenism ‘în sens unic’?

- De fapt nici în acest caz nu ne este permis să ne abandonăm în seama iluziilor exagerate. Scriptura trăieşte într-o comunitate şi are nevoie de un limbaj. Fiecare traducere este şi, într-o oarecare măsură, interpretare. Există fragmente (toţi studioşii concordă de-acum asupra acestui lucru) în care vorbeşte mai degrabă traducătorul decât Biblia. Există părţi din Scriptură care cer o alegere precisă, o luare de poziţie netă; nu se poate amesteca sau ascunde dificultăţile prin aranjamente. Sunt unii care vor să facă să se creadă că exegeţii, cu metodele lor istorico-critice, ar fi găsit soluţia ‘ştiinţifică’, aşadar obiectivă. Dar nu este aşa, fiecare ‘ştiinţă’ depinde în mod inevitabil de o filosofie, de o ideologie. Nu poate exista neutralitate, cu atât mai puţin aici. De altfel, pot să înţeleg foarte bine de ce luteranii germani sunt atât de ataşaţi de Biblia lui Luter: ea, chiar în forma sa lingvistică, este adevărata putere unificatoare a luteranismului; a o abandona ar însemna de fapt a umbla la nucleul identităţii. Această traducere are, aşadar, în comunitatea sa un rol cu totul diferit de cel pe care îl poate avea o traducere oarecare pentru noi catolicii. Datorită interpretării pe care o include, traducerea lui Luter a limitat într-un fel consecinţele principiului Sola Scriptura şi a făcut posibilă o înţelegere uşoară a Bibliei, un ‘patrimoniu ecclesial’ comun.

Trebuie să avem curajul să spunem din nou cu claritate că, considerată în totalitatea sa, Biblia este catolică. A o accepta aşa cum este, în unitatea tuturor părţilor sale, înseamnă a-i accepta pe marii Părinţi ai Bisericii şi lectura lor; aşadar, înseamnă a intra în catolicism.

 

- O afirmaţie asemănătoare, mă hazardez să întreb, nu riscă să suscite neîncredere din partea acelora care o consideră ‘apologetică’?

- Nu, deoarece nu este a mea, ci a unor exegeţi protestanţi contemporani, nu puţini la număr. Printre care, de exemplu, unul dintre discipolii predilecţi ai luteranului Rudolf Bultmann, profesorul Heinrich Schlier. Acesta, conducând la consecinţele sale logice principiul Sola Scriptura, şi-a dat seama că ‘catolicismul’ este prezent deja în Noul Testament. Deoarece în el e deja prezent conceptul de Biserică vie căreia Domnul i-a lăsat Cuvântul său viu. Desigur, în Scriptură nu există ideea că aceasta ar fi o fosilă arheologică, o culegere disparată de izvoare care să fie studiate de către arheolog sau paleontolog! Prin coerenţă Schlier a intrat astfel în Biserica Catolică. Alţi colegi de-ai lui nu au ajuns la acest punct, dar prezenţa dimensiunii catolice în Biblie aproape că nu mai este pusă în discuţie.

 

- Şi dumneavoastră, Cardinale Ratzinger (de copil sau ca tânăr seminarist ori ca teolog poate) nu aţi fost niciodată atras de protestantism, nu v-aţi gândit niciodată să vă schimbaţi confesiunea creştină?

- O, nu! Catolicismul Bavariei mele ştia să facă loc la tot ceea ce este uman: rugăciunii dar şi sărbătorii, pocăinţei dar şi bucurie. Un creştinism plin de bucurie, colorat, uman. Asta se poate datora şi pentru că-mi lipseşte sensul de “puritanism” şi pentru că încă din copilărie m-am hrănit cu baroc. De fapt, cu tot respectul pe care îl am pentru prietenii protestanţi, pe plan psihologic, pur şi simplu nu am simţit niciodată o atracţie de acest fel. Şi nici pe plan teologic: protestantismul putea da desigur impresia unei ’superiorităţi’, putea părea că are o mai mare ‘ştiinţificitate’. Dar marea tradiţie a Părinţilor şi învăţătorilor din Evul Mediu era pentru mine mai convingătoare.

 

Biserici în furtună

- Dumneavoastră aţi fost copil, apoi adolescent şi tânăr (aveaţi 18 ani în 1945) în Germania nazismului. Cum aţi trăit, ca şi catolic, acele vremuri teribile?

- M-am născut într-o familie foarte credincioasă, practicantă. În credinţa părinţilor mei, în credinţa Bisericii noastre, am avut confirmarea că religia catolică este stânca adevărului şi a dreptăţii împotriva acelei împărăţii a ateismului şi a minciunii care a fost nazismul. În prăbuşirea regimului am văzut de fapt că Biserica intuise corect.

 

- Dar Hitler venea din Austria catolică, partidul a fost fondat şi a prosperat în Munchenul catolic…

- Cu toate acestea să nu ne grăbim să-l prezentăm ca pe un produs al catolicismului. Germenii veninoşi ai nazismului nu sunt rodul catolicismului din Austria sau din Germania meridională, ci poate ai atmosferei decadente şi cosmopolite din Viena de la sfârşitul Imperiului, în care Hitler privea cu invidie spre forţa şi determinarea Germaniei de nord: Friedrich al II-lea şi Bismarck erau idolii săi politici. La alegerile decisive din 1933 se ştie că Hitler nu a avut majoritate în nici unul dintre landurile catolice, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în alte regiuni germane.

 

- Cum se explică acest lucru?

- Trebuie să spun însă înainte de toate că nucleul credincios al Bisericii protestante a avut un rol de primă importanţă în rezistenţa împotriva lui Hitler. Aş vrea să amintesc de exemplu declaraţia de la Barmen din 31 mai 1934, prin care ‘Biserica mărturisitoare’ s-a distanţat de filonaziştii ‘creştini germani’ şi a împlinit astfel un act fundamental de rezistenţă împotriva pretenţiei totalitare a lui Hitler. Pe de altă parte fenomenul ‘creştinilor germani’ evidenţiază tipicul pericol la care era expus protestantismul în momentul preluării puterii de către nazişti. Concepţia unui creştinism naţional, adică germanic, anti-latin, i-a oferit lui Hitler un punct de care să se agaţe; ca de altfel tradiţia unei Biserici de Stat şi sublinierea foarte puternică a supunerii faţă de autoritate, care este la ea acasă în tradiţia luterană. Tocmai pentru aceste aspecte protestantismul german, mai ales luteranismul, la început a fost mult mai uşor expus la agresiunea lui Hitler; o mişcare precum ‘creştinii germani’ nu s-ar fi putut constitui în cadrul concepţiei catolice de Biserică.

 

- Acest lucru nu exclude faptul că şi protestanţii s-au marcat în lupta împotriva nazismului.

- Fără îndoială. Tocmai deoarece situaţia era aşa cum am descris-o, de la protestanţi se cerea un curaj mai personal pentru a-i opune rezistenţă lui Hitler. Karl Barth a exprimat foarte clar această situaţie de fapt, refuzând să presteze jurământul care i s-a cerut în funcţia sa. Iată de ce chiar protestantismul s-a putut mândri cu personalităţi de mare importanţă în rezistenţă. Însă, din ceea ce am spus mai sus, se înţelege de ce printre credincioşii obişnuiţi catolicilor le era mult mai uşor să reziste refuzând doctrinele lui Hitler. S-a văzut şi atunci ceea ce istoria a confirmat mereu: ca un rău mai mic, Biserica Catolică poate să ajungă tactic la o înţelegere cu sisteme statale chiar opresive, dar în final se dovedeşte a fi o apărare pentru toţi împotriva degenerărilor totalitarismului. De fapt, nu poate, prin natura sa, să se confunde cu statul şi trebuie să se opună unui stat care îi constrânge şi pe credincioşii săi într-o singură optică. E ceea ce am constatat eu însumi, ca tânăr catolic, în Germania nazistă.

Un drum lung

- Am amintit, în mod indirect, Bisericile ortodoxe din Estul european. Cum se desfăşoară relaţiile cu acestea?

- Contactele sunt aparent mai uşoare, dar în realitate prezintă grave dificultăţi. Acele Biserici au o învăţătură autentică dar statică, oarecum blocată: rămân fidele Tradiţiei din primul mileniu creştin, în timp ce resping toate evoluţiile succesive, deoarece catolicii ar fi decis fără ei. Pentru ei, ce ţine de credinţă poate să decidă numai un Conciliu cu adevărat ecumenic, aşadar lărgit la toţi creştinii. De aceea nu consideră valid ceea ce s-a declarat de către catolici după ruptură: practic sunt de acord cu multe din ceea ce s-a stabilit, dar le consideră limitate la Bisericile care depind de Roma, şi nu normative şi pentru ele.

 

- Cel puţin aici, ecleziologia constituie o problemă de nedepăşit?

- Da şi nu. Desigur, au în comun cu noi noţiunea necesarei succesiuni apostolice; episcopatul lor, Euharistia lor sunt autentice. Dar păstrează şi această idee profundă de autocefalie datorită căreia Bisericile, deşi sunt unite în credinţă, sunt în acelaşi timp independente una de alta. Nu reuşesc să accepte că Episcopul Romei, Papa, poate fi capul, centrul unităţii chiar şi într-o Biserică universală înţeleasă ca comuniune.

 

- Aşadar, întreb, nici cu Răsăritul nu se poate spera, în viitor, un început de unire?

- Din punct de vedere uman, nu văd cum poate fi posibilă o unire deplină, dincolo de o fază iniţială practicabilă (şi deja practicată). Această dificultate, însă, este la nivel teologic. Pe plan concret, vital, relaţiile sunt mai uşoare: constatăm acest lucru acolo unde catolicii şi ortodocşii sunt în contact (şi împărtăşesc poate aceeaşi persecuţie). Dacă ecleziologiile rămân despărţite de teologie, în viaţa concretă Bisericile experimentează un schimb reciproc vital, dat fiind faptul că există o reciprocitate sacramentală şi intercomuniunea (în anumite condiţii) este posibilă, spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu protestanţii”.

 

- Anglicanii s-au considerat mereu ‘the bridge-church’, Biserica punte între lumea protestantă şi lumea catolică; a fost un timp (şi destul de recent) în care părea că eram la un pas de unire.

- E adevărat. Dar acum cel puţin o parte dintre anglicani s-a îndepărtat din nou brusc prin noile norme legate de divorţaţii recăsătoriţi, de preoţia femeilor şi alte chestiuni de teologie morală. Sunt decizii care au redeschis o ruptură nu doar între anglicani şi catolici, dar şi între anglicani şi ortodocşi, care şi în acest caz împărtăşesc în general punctul de vedere catolic.

 

- Cineva, după Conciliu, anunţase că ar fi fost suficient pentru Biserica Catolică să înainteze pe calea ‘reformelor’ pentru a redobândi unitatea cu fraţii separaţi. În schimb, am aici un recent document despre ecumenism care vine de la partea protestantă, de la Bisericile valdeze şi metodiste. Citim în el: “Catolicismul şi protestantismul, deşi fac referinţă la acelaşi Domn, sunt două modalităţi diferite de a înţelege şi de a vedea creştinismul. Aceste modalităţi diferite nu sunt complementare ci alternative”. Ce ne spune despre aceasta Cardinalul Ratzinger?

- Spun că din păcate realitatea este încă aceasta. Nu trebuie să încurcăm cuvintele cu realitatea: un anumit progres pe plan teologic, un document comun nu înseamnă o apropiere cu adevărat vitală. Euharistia este viaţă, iar această viaţă nu o putem împărtăşi încă în prezenţa unei concepţii de Biserică şi de sacrament atât de diferite. Există un oarecare pericol într-un ecumenism care nu se confruntă în mod realist cu această realitate, deocamdată de nedepăşit pentru oameni. De altfel mai sunt şi pericole – e de la sine înţeles – în situaţia preconciliară, marcată de închiderea şi de intransigenţa care lăsau puţin spaţiu fraternităţii.

 

“Dar Biblia e catolică”

- S-a încercat să se facă câţiva paşi propunând traduceri ale Bibliei făcute în comun de către diverse confesiuni. Ce crede Ratzinger despre aceste ediţii ecumenice?

- Am studiat numai traducerea interconfesională germană. A fost concepută doar pentru uz liturgic şi pentru cateheză. Dar practic, este utilizată aproape numai de către catolici, neutilizând-o, în schimb, mulţi luterani care preferă să revină la Biblia ‘lor’.

 

- Este oare un alt caz de ecumenism ‘în sens unic’?

- De fapt nici în acest caz nu ne este permis să ne abandonăm în seama iluziilor exagerate. Scriptura trăieşte într-o comunitate şi are nevoie de un limbaj. Fiecare traducere este şi, într-o oarecare măsură, interpretare. Există fragmente (toţi studioşii concordă de-acum asupra acestui lucru) în care vorbeşte mai degrabă traducătorul decât Biblia. Există părţi din Scriptură care cer o alegere precisă, o luare de poziţie netă; nu se poate amesteca sau ascunde dificultăţile prin aranjamente. Sunt unii care vor să facă să se creadă că exegeţii, cu metodele lor istorico-critice, ar fi găsit soluţia ‘ştiinţifică’, aşadar obiectivă. Dar nu este aşa, fiecare ‘ştiinţă’ depinde în mod inevitabil de o filosofie, de o ideologie. Nu poate exista neutralitate, cu atât mai puţin aici. De altfel, pot să înţeleg foarte bine de ce luteranii germani sunt atât de ataşaţi de Biblia lui Luter: ea, chiar în forma sa lingvistică, este adevărata putere unificatoare a luteranismului; a o abandona ar însemna de fapt a umbla la nucleul identităţii. Această traducere are, aşadar, în comunitatea sa un rol cu totul diferit de cel pe care îl poate avea o traducere oarecare pentru noi catolicii. Datorită interpretării pe care o include, traducerea lui Luter a limitat într-un fel consecinţele principiului Sola Scriptura şi a făcut posibilă o înţelegere uşoară a Bibliei, un ‘patrimoniu ecclesial’ comun.

Trebuie să avem curajul să spunem din nou cu claritate că, considerată în totalitatea sa, Biblia este catolică. A o accepta aşa cum este, în unitatea tuturor părţilor sale, înseamnă a-i accepta pe marii Părinţi ai Bisericii şi lectura lor; aşadar, înseamnă a intra în catolicism.

 

- O afirmaţie asemănătoare, mă hazardez să întreb, nu riscă să suscite neîncredere din partea acelora care o consideră ‘apologetică’?

- Nu, deoarece nu este a mea, ci a unor exegeţi protestanţi contemporani, nu puţini la număr. Printre care, de exemplu, unul dintre discipolii predilecţi ai luteranului Rudolf Bultmann, profesorul Heinrich Schlier. Acesta, conducând la consecinţele sale logice principiul Sola Scriptura, şi-a dat seama că ‘catolicismul’ este prezent deja în Noul Testament. Deoarece în el e deja prezent conceptul de Biserică vie căreia Domnul i-a lăsat Cuvântul său viu. Desigur, în Scriptură nu există ideea că aceasta ar fi o fosilă arheologică, o culegere disparată de izvoare care să fie studiate de către arheolog sau paleontolog! Prin coerenţă Schlier a intrat astfel în Biserica Catolică. Alţi colegi de-ai lui nu au ajuns la acest punct, dar prezenţa dimensiunii catolice în Biblie aproape că nu mai este pusă în discuţie.

 

- Şi dumneavoastră, Cardinale Ratzinger (de copil sau ca tânăr seminarist ori ca teolog poate) nu aţi fost niciodată atras de protestantism, nu v-aţi gândit niciodată să vă schimbaţi confesiunea creştină?

- O, nu! Catolicismul Bavariei mele ştia să facă loc la tot ceea ce este uman: rugăciunii dar şi sărbătorii, pocăinţei dar şi bucurie. Un creştinism plin de bucurie, colorat, uman. Asta se poate datora şi pentru că-mi lipseşte sensul de “puritanism” şi pentru că încă din copilărie m-am hrănit cu baroc. De fapt, cu tot respectul pe care îl am pentru prietenii protestanţi, pe plan psihologic, pur şi simplu nu am simţit niciodată o atracţie de acest fel. Şi nici pe plan teologic: protestantismul putea da desigur impresia unei ’superiorităţi’, putea părea că are o mai mare ‘ştiinţificitate’. Dar marea tradiţie a Părinţilor şi învăţătorilor din Evul Mediu era pentru mine mai convingătoare.

 

Biserici în furtună

- Dumneavoastră aţi fost copil, apoi adolescent şi tânăr (aveaţi 18 ani în 1945) în Germania nazismului. Cum aţi trăit, ca şi catolic, acele vremuri teribile?

- M-am născut într-o familie foarte credincioasă, practicantă. În credinţa părinţilor mei, în credinţa Bisericii noastre, am avut confirmarea că religia catolică este stânca adevărului şi a dreptăţii împotriva acelei împărăţii a ateismului şi a minciunii care a fost nazismul. În prăbuşirea regimului am văzut de fapt că Biserica intuise corect.

 

- Dar Hitler venea din Austria catolică, partidul a fost fondat şi a prosperat în Munchenul catolic…

- Cu toate acestea să nu ne grăbim să-l prezentăm ca pe un produs al catolicismului. Germenii veninoşi ai nazismului nu sunt rodul catolicismului din Austria sau din Germania meridională, ci poate ai atmosferei decadente şi cosmopolite din Viena de la sfârşitul Imperiului, în care Hitler privea cu invidie spre forţa şi determinarea Germaniei de nord: Friedrich al II-lea şi Bismarck erau idolii săi politici. La alegerile decisive din 1933 se ştie că Hitler nu a avut majoritate în nici unul dintre landurile catolice, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în alte regiuni germane.

 

- Cum se explică acest lucru?

- Trebuie să spun însă înainte de toate că nucleul credincios al Bisericii protestante a avut un rol de primă importanţă în rezistenţa împotriva lui Hitler. Aş vrea să amintesc de exemplu declaraţia de la Barmen din 31 mai 1934, prin care ‘Biserica mărturisitoare’ s-a distanţat de filonaziştii ‘creştini germani’ şi a împlinit astfel un act fundamental de rezistenţă împotriva pretenţiei totalitare a lui Hitler. Pe de altă parte fenomenul ‘creştinilor germani’ evidenţiază tipicul pericol la care era expus protestantismul în momentul preluării puterii de către nazişti. Concepţia unui creştinism naţional, adică germanic, anti-latin, i-a oferit lui Hitler un punct de care să se agaţe; ca de altfel tradiţia unei Biserici de Stat şi sublinierea foarte puternică a supunerii faţă de autoritate, care este la ea acasă în tradiţia luterană. Tocmai pentru aceste aspecte protestantismul german, mai ales luteranismul, la început a fost mult mai uşor expus la agresiunea lui Hitler; o mişcare precum ‘creştinii germani’ nu s-ar fi putut constitui în cadrul concepţiei catolice de Biserică.

 

- Acest lucru nu exclude faptul că şi protestanţii s-au marcat în lupta împotriva nazismului.

- Fără îndoială. Tocmai deoarece situaţia era aşa cum am descris-o, de la protestanţi se cerea un curaj mai personal pentru a-i opune rezistenţă lui Hitler. Karl Barth a exprimat foarte clar această situaţie de fapt, refuzând să presteze jurământul care i s-a cerut în funcţia sa. Iată de ce chiar protestantismul s-a putut mândri cu personalităţi de mare importanţă în rezistenţă. Însă, din ceea ce am spus mai sus, se înţelege de ce printre credincioşii obişnuiţi catolicilor le era mult mai uşor să reziste refuzând doctrinele lui Hitler. S-a văzut şi atunci ceea ce istoria a confirmat mereu: ca un rău mai mic, Biserica Catolică poate să ajungă tactic la o înţelegere cu sisteme statale chiar opresive, dar în final se dovedeşte a fi o apărare pentru toţi împotriva degenerărilor totalitarismului. De fapt, nu poate, prin natura sa, să se confunde cu statul şi trebuie să se opună unui stat care îi constrânge şi pe credincioşii săi într-o singură optică. E ceea ce am constatat eu însumi, ca tânăr catolic, în Germania nazistă.