Interviu cu Jutta Burggraf realizat de Miriam Diez i Bosch.

A lua în serios ecumenismul înseamnă a o lua pe Maria ca “învăţătoare şi însoţitoare de drum”. Asta afirmă cercetătoarea germană Jutta Burggraf, expertă în teologia creaţiei, teologia ecumenică şi teologia feministă.

Burggraf este laureată în psihopedagogie, teologie sacră şi este profesoară de teologie dogmatică la Universitatea din Navarra. Recent a fost la Roma pentru a prezenta “Dicţionarul de teologie” editat de EUNSA.

• Poate să fie Maria un impuls la ecumenism?

Desigur. Nu putem uita că adevăratul protagonist al mişcării ecumenice este Duhul Sfânt. Pentru aceasta, este oportun ca o persoană care vrea să lucreze în mod serios pentru unitatea creştinilor s-o ia pe Maria ca învăţătoare şi însoţitoare de drum: docilitatea ei faţă de Duhul Sfânt poate fi considerată ca nucleul central al unei atitudini ecumenice autentice.

Venerarea Mamei noastre se întemeiază pe Sfintele Scripturi. Maria cântă în Magnificat: “Iată de acum toate generaţiile mă vor numi fericită”. Aceste cuvinte sunt o profeţie şi în acelaşi timp o misiune pentru Biserica din orice timp.

Creştinii nu au inventat nimic nou atunci când au început s-o laude pe Maria. Pe de altă parte, dacă n-ar face asta, ar neglija o îndatorire care le-a fost încredinţată. S-ar îndepărta de cuvântul biblic şi nu l-ar preamări pe Dumnezeu aşa cum vrea el să fie preamărit.

• Maria este protagonista sărbătorilor liturgice şi nu numai în tradiţia catolică…

Deja înainte de marile schisme din Orient (secolul al XI-lea) şi din Occident (secolul al XVI-lea), primele generaţii creştine au început să celebreze unele sărbători mariane. Aşa, de exemplu, sărbătoarea Adormirii este cunoscută la Ierusalim încă din secolul al VI-lea şi la Constantinopol încă din anul 600. O sărbătoare care se bazează pe ideea că Maria a murit lin, cu o mare pace şi cu bucuria de a se uni cu Fiul ei. Pentru aceasta nu se vorbeşte de “moarte”, ci de “Adormire”. Atât ortodocşii, cât şi musulmanii, o celebrează la 22 august şi o pregătesc cu 15 zile de post. La sfârşitul secolului al VII-lea a ajuns şi la Roma, unde a fost definită ca “Ridicarea” Mariei în cer.

În secolul al VIII-lea se celebra în Orient sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, fără a da multe explicaţii teologice în acest sens: gândirea orientală preferă misterul, în timp ce gândirea occidentală preferă claritatea analitică. Şi Luther era de acord cu această sărbătoare. Reformatorul obişnuia şi să cânte în fiecare zi imnul Magnificat, după cum afirmă tradiţia.

• Să mai vorbim despre ortodocşi şi despre veneraţia lor faţă de Maria.

Pentru ortodocşi primul titlu al Mariei este acela de “Theotokos”, “Născătoare de Dumnezeu”, folosit adesea în imnuri şi în bogatele opere iconografice. Imnul Akathistos (care literalmente înseamnă “stând în picioare”, pentru că se cântă în această poziţie) este imnul marian cel mai vestit în Orient. A fost compus la sfârşitul secolului al V-lea de un autor anonim. Aşa cum spune un autor modern, este bine ca imnul să rămână anonim, “astfel este al tuturor, pentru că este al Bisericii”.

Aproape toate icoanele orientale ale Fecioarei au apoi o caracteristică comună: Maria este reprezentată ca Născătoarea lui Dumnezeu care-l poartă pe pruncul Isus în braţele ei. Aceste imagini mărturisesc credinţa în maternitatea divină a Mariei.

Venerarea Mariei nu se arată numai în multele şi solemnele sărbători din anul liturgic. În afară de cele 32 de sărbători ale copţilor, liturgia etiopiană celebrează de exemplu, la 10 februarie, consacrarea tuturor bisericilor din lume în cinstea Mariei. Ortodocşii au şi nenumărate invocaţii, cu care se adresează Născătoarei de Dumnezeu: “Maria, Maica Stelei care nu apune niciodată”, “Aurora zilei mistice”, “Răsăritul soarelui gloriei”.

Încă din secolul al XIV-lea, muntele Athos este principalul centru de spiritualitate monastică în Orient. Conform unei legende antice, Fecioara Maria s-ar fi refugiat acolo, împreună cu evanghelistul Ioan, după ce au fost prinşi de o furtună în timpul unei călătorii pe mare către Cipru. Şi Maria a auzit un glas care spunea: “Acest loc este proprietatea ta, este grădina ta, paradisul tău; şi este un port de salvare pentru cei care vor să fie salvaţi”.

• Şi care este atitudinea protestanţilor faţă de Maria?

Cineva a spus că prin venerarea Mariei creştinii ar fi “căzut” de pe înălţimile venerării unicului Dumnezeu la adorarea fiinţei umane. În realitate nu este aşa. Atunci când o lăudăm pe Maria, îl venerăm pe Dumnezeu. Cel care laudă o operă de artă, laudă artistul care a făcut-o. Dacă rămân încântată de “Sacagiul din Sevilla” sau de “Las Meninas”, lauda cade asupra lui Diego Velázquez care le-a realizat.

Biserica venerează în Maria împlinirea cea mai perfectă a ascultării în credinţă. Acest lucru e ceva care poate fi acceptat şi de creştinii evanghelici şi de fapt mulţi afirmă asta tot mai clar. Nu înseamnă că Mama lui Isus – aşa cum o numesc protestanţii – ar fi fost un simplu instrument pasiv în mâinile lui Dumnezeu.

Dimpotrivă, umila şi ascultătoarea ei dăruire de sine a fost posibilă graţie unei mari vieţi interioare care exprimă la rândul său mare libertate şi maturitate. Numai o persoană care este “stăpână” pe ea însăşi se poate dărui cu bucurie celorlalţi. Numai pe cel care se simte în mod autentic liber nu-l deranjează să fie “slujitor”.

Maria nu a fost pasivă, ci receptivă; a fost dispusă să primească darurile divine. Această atitudine constituie o condiţie necesară pentru a trăi o viaţă creştină: cel care nu-l lasă pe Dumnezeu să intre în viaţa sa nu poate primi credinţa şi nici celelalte haruri şi nici nu poate dezvolta pe deplin propriile capacităţi. “Slujitoarea Domnului” este în acelaşi timp “Regina cerurilor”.

Ascultarea şi simplitatea nu au nimic de-a face cu un sens de inferioritate sau de timiditate. Papa Paul al VI-lea a spus în urmă cu câteva decenii că Maria era “o femeie puternică ce a cunoscut sărăcia şi suferinţa, fuga şi exilul”. Nu a ezitat să cânte cu mult curaj că Dumnezeu vine în ajutorul celor umili şi asupriţi şi-i dă jos de pe tronuri pe cei puternici.

De fapt, Maria a “revoluţionat” ordinea existentă şi a colaborat cu putere la eliberarea noastră. Însă “revoluţia” începută prin intermediul ei, nu se poate asemăna cu un concept politic. Este mult mai radicală decât orice eveniment exterior, deoarece începe în nucleul intimităţii noastre: ne duce la eliberarea de păcate, la convertirea inimii şi la transformarea mentalităţii noastre.

În acelaşi timp, Maria ne revelează “chipul matern al lui Dumnezeu”. Ne facilitează înţelegerea gingăşiei şi a bunătăţii divine, aşa cum se întâmplă şi cu alte persoane care trăiesc în unire cu Dumnezeu.

Teologul protestant Helmut Thielicke povesteşte în autobiografia sa că în timpul unei vizite la un convent catolic în Austria, călugăriţele l-au impresionat foarte mult. Aşa descrie el: “Duhul meu s-a înălţat, în timp ce treceam privirea pe diferitele chipuri adunate acolo. Toate călugăriţele păreau să aibă trăsături unice, un fel de «muncă artizanală, îngrijită, a lui Dumnezeu…». Nu era opera vreunui stilist de fizionomii la modă, imitaţie sau uniformitate… M-a uimit mai ales frumuseţea acestor chipuri aşa de bătrâne care au fost plăsmuite de Duhul Sfânt”.