Cred ca orice om instruit e capabil sa recunoasca (cel putin In filmele lui Fellini) costumul unui cardinal al Sfintei Biserici Romane, desi confuzia dintre rosul vestimentatiei specifice si violetul colegilor sai de episcopat este oricand posibila. Daca vrem insa sa stim nu doar cum apare, ci si ce este un cardinal, atunci raspunsul pretinde un mic efort de scufundare istorica. Functia aceasta apare in Biserica apuseana inca din secolul IV. Denumirea – cardinalis – provine din latinescul cardo-dinis: fundament, pivot, punct de sprijin. Aceasta respectabila institutie a trecut prin citeva etape distincte. Prima – pina in secolul XI – este cea „prezbiterial-conciliara”: Papa guverneaza Biserica prin mijlocirea Conciliului Roman (un fel de „camera superioara”, formata exclusiv din episcopi) si a unui Prezbiteriu alcatuit din episcopi, preoti si diaconi. A doua etapa – incheiata in secolul XV – este cea „consistoriala” si se caracterizeaza prin instrumentarea „nedemocratica” a centralismului pontifical. In amintitul interval, cardinalii devin Printi ai Bisericii, oameni de Curte si intimi ai Supremului Pontif, ales deja din rindul lor. Putem vorbi, in fine, despre o etapa „congregationala”, definita prin specializarea functiei cardinale si prelungita, cu variatiuni, pina In zilele noastre. Multa vreme, cardinalii s-au situat pe toate treptele ierarhiei sacerdotale. Astazi, ei sint neaparat episcopi. Inainte, ei aveau in seama cele mai importante biserici ale crestinatatii apusene: autoritate liturgica. Azi, ei sint fie membri ai guvernului ecleziastic roman, fie primati ai Bisericilor locale (care corespund, in genere, cite unei natiuni). La inceput, acesti principi spirituali erau 24. Ulterior, numarul lor a crescut, gradual, urmarind progresiva complexitate a vietii bisericesti. Nu ne mira faptul ca, astazi, Biserica Romana are peste 150 de porporati. O parte, in lumea larga. O alta, la Curie, ca sefi ai feluritelor Dicasterii, Consilii pontificale sau Congregatii. Toti insa, alaturi de Papa.

Urmasul lui Petru „creeaza” titulari printr-un decret pontifical citit in fata Colegiului cardinalesc. Membrii Colegiului se ridica in picioare pentru a consfiti noua electiune. In aceeasi zi, alesul primeste bereta rosie, care simbolizeaza fidelitatea fata de credinta catolica si fata de Papa („pina la varsarea propriului singe”). Demnitatea de cardinal se pierde daca titularul este ales Papa, daca renunta la ea de buna voie, daca e destituit de catre Pontif sau daca nu-si respecta juramintul de credinta. Atit timp cit detin titlul, cardinalii se bucura de privilegii si drepturi speciale: lumea li se adreseaza cu apelativul Eminenta, pot depune marturie unde doresc, sint asezati imediat dupa Şeful Statului (cel putin in ordinea de precadere a protocolului italian), pot fi judecati numai de catre Papa (in virtutea asa-numitelor privilegium canonis si privilegium fori), se bucura, la rigoare, de o renta anuala pe care acelasi Papa le-o rezerva prin Administratia Patrimoniala a Scaunului Apostolic etc. Din cele spuse reiese ca nu exista Papa fara cardinali, dar nici cardinali fara Papa: gasim, intr-o atare interdependenta, expresia plenara a principiului petrin.

Un calcul sumar de arata ca fiecarui cardinal ii revin, statistic vorbind, circa zece milioane de credinciosi catolici. Nu e vorba despre o repartitie jurisdictionala, ci de o baza aritmetica in stare sa sugereze extrema dificultate a selectiei. Evident, din zece milioane de catolici, nu ajunge cardinal cel mai bun in absolut. Exista o majorite de laici care nu intra in competitie. Şi, in definitiv, nu e vorba despre o competitie, ci despre o vocatie. Dincolo de nuante, putem fi siguri de un lucru: acela ca membrii Colegiului de cardinali reprezinta elita comunitatii catolice mondiale.

Un asemenea eclatant exemplu se intrupeaza in figura Eminentei Sale, Cardinalul Cristoph von Schönborn, care se afla iarasi la Bucuresti, invitat de Presedintele Traian Basescu. Ilustrul oaspete al tarii noastre s-a nascut in Boemia (actuala Republica Ceha), la 22 ianuarie 1945. In 1963, a intrat in Ordinul dominican. Frecventeaza scolile Ordinului din Walberberg (linga Bonn), apoi Centrul Le Saulchoir (Paris), trecind ulterior prin Universitatea din Viena (Filosofie si Psihologie) inainte de a reveni in capitala Frantei, ca student al la fel de celebrelor Ecole Pratique des Hautes Etudes, Sorbonne (Crestinism slavo-bizantin) si Institut Catholique (Teologie). E greu sa ne imaginam ca, in cItiva ani, cineva ar fi putut studia mai mult si mai bine de atit. In decembrie 1970 primeste hirotonia. Intre 1973 si 1975 serveste drept capelan al studentilor de la Universitatea din Graz, unde, incepind din 1976, preda, ca profesor auxiliar, teologia crestinismului rasaritean. Un deceniu (1981-1991) a functionat ca profesor titular al catedrei de teologie dogmatica. Cam din aceeasi perioada a devenit membru al Comisiei pentru dialogul dintre romano-catolici si ortodocsi, al Comisiei Internationale Teologice si al Fundatiei „Pro Oriente”. Calitatile sale deja recunoscute l-au recomandat de asemenea ca membru al Comisiei pentru redactarea Catehismului Bisericii Catolice (unde a lucrat Intre 1987 si 1992). La 11 iunie 1991, in majestuosul dom al Sfintului Ştefan, a fost ales episcop titular de Sutri si episcop auxiliar (vicar) al Vienei. Patru ani mai tirziu este numit Arhiepiscop-adjuvant al primei dioceze austriece. La 14 decembrie 1995, Christoph von Schönborn este ridicat la rangul de Arhiepiscop al Vienei, iar in urma Consistoriului din 28 februarie 1998, Papa Ioan Paul al II-lea ii confera suprema demnitate de Cardinal al Sfintei Biserici Romane.

O asemenea glorioasa cariera se sprijina pe ceva. In primul rind, fireste, pe propriile aptitudini, validate scolastic. In al doilea rind, pe spiritualitatea personala, oglindita in rugaciune si in slujirea ferventa a Bisericii sale. In fine, dar nu la urma, pe o solida opera teologica, din largul careia citez urmatoarele titluri: Die Christusikone, Schaffhausen, 1984 (traducere romaneasca, Anastasia, 1997), Einheit im Glauben, Einsiedeln, 1984, Existenz in Ubergang, Treviri-Einsiedeln, 1987, Weihnacht – Mythos wird Wirklichkeit, Freiburg, 1992, Hertzstucke unseres Glaubens. Das Credo im katechismus der Katolischen Kirche, Viena, 1996 si, cel mai recent – cel putin dupa informatiile mele – Leben fur die Kirche. Die Fastenexerzitien des Papstes, Freiburg-Basel-Viena, 1997. Simula si incompleta insiruire? Desigur, dar si cea mai rapida modalitate de a stabili axele universului schönbornian: ancorare in magisteriu si deschidere critica spre o modernitate mereu interogata, reflectie necomplezenta asupra eclezialitatii, superioara actiune pastorala, preocupare pentru unitatea Bisericii. Cartile Cardinalului Schönborn – dintre care mai multe au fost traduse in romaneste la Editura Anastasia – desfasoara un fir ariadnic in labirintul lumii contemporane, un sobru ghid moral si un forum de discutie libera a tuturor problemelor cu care ne confruntam, de la raporturile Bisericii cu societatea secularizata, cu scoala, cu politica sau cu mass-media, pina la urgenta angajarii publice a constiintei crestine. Intrebari fundamentale de tipul: ce fel de Europa construim? Cine a invins cu adevarat in conflictul dintre comunism si capitalism? Pina unde poate merge progresul bio-stiintelor fara a se intilni cu morala? Ce relatii (mai) exista astazi intre religie
si creatia artistica? sau Ce viitor are Biserica? Isi gasesc in scrierile sale daca nu raspunsul exhaustiv, cel putin o incitanta rezonanta hermeneutica.

Iata de ce o spun fara complezenta: ideea presedintelui de a-i conferi Eminentei Sale Ordinul „Serviciul credincios” in grad de Mare Cruce e perfect justificata. Nu densitatea sau altitudinea operei se cer discutate aici: ele sint, deopotriva, previzibile si evidente. Ma refer mai curind la faptul ca primatul Austriei este un cunoscator al Rasaritului, un prieten al Ortodoxiei, un protagonist ecumenic lucid si un exponent al culturii central-europene care doreste sincer unificarea continentului. In perioada razboiului rece, Viena era cea mai orientala capitala a blocului occidental. Acum ea ar putea figura ca avanpost apusean al Europei rasaritene. Exista deci toate premisele pentru ca Romania, Biserica ei ortodoxa, societatea ei intelectuala si civila sa cultive o prietenie fructuoasa cu Eminenta Sa si, mai departe, cu Biserica romano-catolica austriaca. Şi nu doar pe durata presedintiei austriece a Uniunii Europene!