(Cum) resimţim lipsa unităţii dintre creştini?

Când corpului nostru îi lipseşte o parte, cine poate spune că nu suferă sau că nu-i pasă? Ne facem griji deja când pierdem primul dinte ori constatăm că a început să ne cadă părul. Ce să mai spunem atunci când pierdem o mână sau un picior? Ne întrebăm aproape instinctiv: mai suntem oare noi înşine dacă nu mai suntem întregi? Şi cine stă pe gânduri în loc să facă tot ce-i stă omeneşte în putere pentru a recupera într-un fel sau altul partea pierdută, fie printr-o operaţie, fie printr-un implant, fie printr-o proteză, sau măcar printr-un cărucior ori o cârjă? Când este vorba despre corpul nostru ori al unei fiinţe dragi nouă, chiar şi cea mai mică lipsă a integrităţii o resimţim ca pe o durere şi nu suntem împăcaţi până nu încercăm totul pentru a o remedia.

Lipsa integrităţii familiei este şi ea resimţită în mod dureros, chiar dacă reacţiile din societatea contemporană au încetat să mai fie spontane şi unanime. Într-adevăr, deşi numărul divorţurilor a crescut atât de mult încât a fi despărţit pare astăzi ceva obişnuit sau chiar o modă, destrămarea unei familii continuă să doară, iar suferinţa provocată de această ‘mutilare’ nu poate fi alinată nici de statisticile care arată că ‘aşa fac şi alţii’, şi nici de ‘drogul’ relaţiilor extraconjugale…

Însă câţi resimt astăzi ca pe o durere lipsa unităţii creştinilor? Câţi au într-adevăr conştiinţa că fac parte din Trupul mistic al lui Cristos care este Biserica lui? Câţi îşi dau seama că sfâşierile pe care le-a cunoscut şi le cunoaşte în continuare acest Trup nu numai că îi despart pe creştini între ei ci şi îi afectează pe fiecare dintre aceştia? Creaţi după ‘chipul şi asemănarea’ aceluiaşi Dumnezeu, creştinii continuă să ofere prin dezbinarea dintre ei o oglindă spartă Creatorului şi Mântuitorului lor, o oglindă care răneşte dumnezeiescul chip răsfrânt şi îndepărtează mulţi oameni dornici să se apropie de El…

Un antidot contra amorţelii inimilor noastre

Zilele de rugăciune pentru unitatea creştinilor ne trezesc în fiecare an din sklerokardie, din această amorţeală şi împietrire a inimilor noastre. Ele amintesc fiecărei confesiuni creştine că nu este singură şi că înaintea pătimirii sale Isus s-a rugat Tatălui pentru ca “toţi să fie una”. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, atunci recunoaştem că, într-un fel, aceste zile de rugăciune ne deranjează, deoarece ne găsesc în fiecare an nepregătiţi pentru a răspunde vocaţiei noastre de ‘a fi cu toţii una’. Însă tocmai pentru că ne deranjează, amintindu-ne că noi, în calitate de creştini, nu suntem aşa cum am fost chemaţi să fim, ele pot prilejui în noi pregătirea convertirii noastre la unitate.

Iată de ce consider că este providenţial că această Octavă de rugăciune pentru unitatea creştinilor se termină cu Sărbătoarea convertirii Sfântului Pavel: într-adevăr, nu poate exista unitate autentică între creştini în absenţa unei convertiri, după cum convertirea inimii fiecăruia dintre noi nu îşi poate afla împlinire în afara comuniunii/împărtăşirii cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Însă înainte de a reflecta ce înseamnă şi ce presupune propria noastră ‘convertire’ la unitate, să vedem cum a trăit Saul însuşi experienţa convertirii, aşa cum este ea relatată în Faptele Apostolilor 9,1-22:

Iar Saul, suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu, şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbaţi, cât şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci. Iar bărbaţii, care erau cu el pe cale, stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni. Şi s-a ridicat Saul de la pământ, dar, deşi avea ochii deschişi, nu vedea nimic. Şi luându-l de mână, l-au dus în Damasc. Şi trei zile a fost fără vedere; şi n-a mâncat, nici n-a băut.

Şi era în Damasc un ucenic, anume Anania, şi Domnul i-a zis în vedenie: Anania! Iar el a zis: Iată-mă, Doamne; şi Domnul a zis către el: Sculându-te, mergi pe uliţa care se cheamă Uliţa Dreaptă şi caută în casa lui Iuda, pe un om din Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă. Şi a văzut în vedenie pe un bărbat, anume Anania, intrând la el şi punându-şi mâinile peste el, ca să vadă iarăşi. Şi a răspuns Anania: Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. Şi aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care cheamă numele Tău. Şi a zis Domnul către el: Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel; Căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu.

Şi a mers Anania şi a intrat în casă şi, punându-şi mâinile pe el, a zis: Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt. Şi îndată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi; şi a văzut iarăşi şi, sculându-se, a fost botezat. Şi luând mâncare, s-a întărit.

Şi a stat cu ucenicii din Damasc câteva zile. Apoi propovăduia în sinagogi pe Iisus, că Acesta este Fiul lui Dumnezeu. Şi se mirau toţi care îl auzeau şi ziceau: Nu este, oare, acesta cel care prigonea în Ierusalim pe cei ce cheamă acest nume şi a venit aici pentru aceea ca să-i ducă pe ei legaţi la arhierei? Şi Saul se întărea mai mult şi tulbura pe iudeii care locuiau în Damasc, dovedind că Acesta este Hristos.

Convertirea Sfântului Pavel şi convertirea noastră la unitate

Propun aşadar să reflectăm asupra câtorva momente cheie din convertirea Sfântului Pavel, încercând să căutăm relevanţa lor pentru propria noastră convertire de creştini la unitate. Să ne amintim întâi că pe el îl chema Saul şi că a fost martor la martiriul Sfântului Ştefan (cf. Fapte 7, 58). Cred că aici putem îndrăzni o paralelă cu memoria colectivă a multor creştini din România, catolici şi ortodocşi, care au cunoscut exemplele atâtor martiri care şi-au dat viaţa pentru apărarea credinţei lor în timpul prigoanei comuniste. Asemenea lui Saul, mulţi dintre noi au avut şansa să întâlnească ori să audă mărturii despre martirii Bisericii noastre. Atunci, când oare ne vom putea însuşi şi noi cuvintele aceluiaşi Saul care avea să le spună mai târziu Colosenilor: “Aici nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos” (Col 3,11)?

Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?

Convertirea lui Saul, sau mai bine spus procesul convertirii sale, debutează printr-un şoc: dintr-o dată, o lumină orbitoare îl învăluie şi îl izbeşte ca un fulger, trântindu-l la pământ. Arta creştină a vrut să sublinieze forţa acestui impact, reprezentându-l pe Saul căzând de pe un cal. El cade de la înălţimea certitudinilor şi convingerilor sale. Cu cât înălţimea este mai mare, cu atât căderea este mai umilitoare, iar contactul cu pământul realităţii este mai dur.

“Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” În cazul societăţii civile de după ‘89, nu se poate spune că creştinismul este prigonit în bloc de către un regim declarat ateu; în schimb asistăm la situaţia dureroasă în care comunităţi religioase creştine se prigonesc şi se denigrează unele pe celelalte, şi aceasta chiar în numele lui Cristos. Ori în această situaţie tocmai Cristos este Cel prigonit, El continuă să fie prigonit, dispreţuit şi nerecunoscut în fraţii creştini mai mari sau mai mici, majoritari ori minoritari…

Şi Domnul a zis către Anania: mergi şi caută un om din Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă… Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. Şi a zis Domnul către el: Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel.

Aici ne aflăm în faţa unuia dintre pasajele cu rezonanţa cea mai puternică pentru tema meditaţiei noastre pe tema unităţii creştinilor. Când Dumnezeu acordă cuiva harul convertirii inimii, fie că este vorba despre un individ sau despre o întreagă colectivitate umană, atunci El semnalează această convertire şi celui care s-a temut până atunci şi l-a ţinut la distanţă pe cel dintâi. De multe ori, căutăm să ne justificăm suspiciunile vizavi de aproapele nostru spunând: “Degeaba mă îndrept eu, dacă el va continua să mă persecute sau să mă tragă pe sfoară”. Uităm însă că o convertire autentică este observată şi de potrivnicii noştri sau de cei care se tem de noi, uităm că o convertire autentică înseamnă de fapt refacerea unei duble comuniuni: cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Unitate şi dialog

Cred că cele meditate mai sus ar putea fi concretizate în societatea românească într-un dialog ecumenic structurat pe patru armonici, fiecare în legătură cu celelalte:

1. Dialogul existenţelor şi al vieţii de zi cu zi în care creştinii, indiferent de confesiunile şi riturile cărora le aparţin, să-şi împărtăşească în mod deschis şi cordial bucuriile şi necazurile, problemele şi greutăţile cu care se confruntă.

2. Dialogul acţiunilor şi al iniţiativelor, în care creştinii de diferite confesiuni şi rituri să contribuie împreună la desfăşurarea unor activităţi cu profil social.

3. Dialogul experienţelor religioase, în care creştinii să-şi împărtăşească unii altora câte ceva despre tradiţiile spirituale în care trăiesc şi care le dau viaţă: viaţa de rugăciune, Sfinţii Părinţi din Răsărit şi din Apus, căutarea lui Dumnezeu în lumea de astăzi etc.

4. Dialogul comunicărilor şi cercetărilor teologice, în care persoane competente să analizeze dificultăţile reale existente la nivel doctrinar între diferitele confesiuni, însă în acelaşi timp să recunoască şi să aprecieze reciproc valorile autentice ale fiecărei moşteniri spirituale în parte.

Însă nici unul dintre aceste dialoguri nu se poate înfiripa dacă nu suntem însufleţiţi de pasiunea unităţii dintre creştini. Şi nici un calcul omenesc şi nici o strategie politică nu pot înlocui legătura cea mai tainică şi cea mai trainică dintre creştini: iubirea aproapelui. În fond, dacă unitatea creştinilor este un imperativ, acesta nu este dictat nici de interesele Uniunii Europene şi nici de concurenţa celorlaltor religii, ci pur şi simplu de faptul că pentru creştini iubirea este o poruncă: cea mai mare şi, practic, singura.

În loc de concluzie

… iată un dialog schimbat între un el ortodox şi o ea catolică în parcul Cişmigiu din Bucureşti în primăvara de neuitat a anului 1999:

Ea: Hai să tragem o fugă până la Izvor să-l vedem şi să-l ascultăm pe Papa!
El: Ştiu şi eu dacă ar fi bine pentru mine să merg, ce-o să spună duhovnicul meu…
Ea: Ce să spună, dacă până şi Patriarhul este de faţă!