La 4 ianuarie a.c. s-au împlinit 40 de ani de la vizita Papei Paul al VI-lea în Ţara Sfântă. La prima vedere ar putea părea o aniversare oarecare, a unei vizite papale oarecare. O privire mai atentă ne descoperă însă dimensiunea istorică, excepţională chiar, a acestei aniversări. Şi nu ne referim la faptul că a fost prima călătorie cu avionul a unui Pontif, ci la întâlnirea care a avut loc atunci, între Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul ecumenic Athenagoras. Acest moment poate fi considerat a fi ca deschizător al dialogului iubirii, dialog ce avea să fie continuat de cel al adevărului, ambele în căutarea refacerii unităţii între Răsărit şi Apus, după aproape un mileniu de tristă despărţire.

Pentru a înţelege importanţa întâlnirii dintre cei doi capi de Biserici trebuie să ne întoarcem însă în timp, pentru a pătrunde contextul vremii. După sute de ani de răceală, adesea punctată de jigniri reciproce şi chiar de ură, catolicismul şi ortodoxia începeau să acorde o tot mai mare atenţie testamentului lui Cristos “ca toţi să fie una” (Ioan 17,21). Se contura tot mai mult faptul că ecumenismul nu este o opţiune, ci o datorie pentru creştini. Bisericile Ortodoxe au simţit aceasta încă de la începutul secolului XX. Astfel, Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului semna în 1902 şi 1904 mai multe documente în care se vorbea despre necesitatea strângerii rândurilor în sânul Ortodoxiei pentru o viitoare cooperare a acesteia cu restul creştinătăţii. Pentru acea vreme, în care Bisericile Catolică şi Ortodoxă se considerau reciproc eretice, chiar şi ideea unui dialog între ele părea a fi absurdă. Dar, după cum puncta Patriarhul ortodox în enciclica din 12 iunie 1902, “ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu”.

 

Dialogul iubirii

Patriarhia ecumenică a Constantinopolului s-a numărat de altfel printre fondatorii mişcării ecumenice şi ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Biserica Catolică avea să intre în mişcarea ecumenică mult mai târziu, începând cu Conciliul Vatican II, mai exact cu documentul “Unitatis redintegratio”, care fixa liniile directoare în acest sens. Pasul esenţial a fost marcat însă de acea întâlnire, în premieră, între Papa şi Patriarhul ecumenic. Atunci cei doi capi de Biserici au hotărât deschiderea de orizonturi noi, o primă angajare fiind menţinerea unei corespondenţe regulate şi a unor vizite reciproce. Astăzi este deja o tradiţie ca de sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Paul, patronii Romei, la celebrările din Cetatea Eternă să participe şi o delegaţie a Constantinopolului şi, invers, de Sf. Andrei, o delegaţie a Romei să fie prezentă la Istanbul la sărbătorirea patronului Patriarhiei ecumenice. Aceste gesturi se înscriu în ceea ce Patriarhul Athenagoras avea să numească “dialogul iubirii”.

Acest dialog al iubirii urma să primească un nou impuls în urma unui alt moment istoric, ce a avut loc relativ rapid după întâlnirea de la Ierusalim, adică la 7 decembrie 1965. Atunci cei doi capi ai Bisericilor au semnat o declaraţie comună prin care ridicau anatemele aruncate reciproc în 1054. Un moment istoric desigur, dar cu implicaţii limitate. De ce? Din acelaşi motiv pentru care 1054 nu poate fi considerat ca fiind anul Marii Schisme. Astăzi se recunoaşte că Marea Schismă a fost un proces îndelungat de îndepărtare între creştinătatea din Răsărit şi din Apus. El a început înainte de 1054 şi a continuat cu siguranţă cu mult după 1054. Putem să numim anul 1965 anul anulării Marii Schisme, dar cu siguranţă vom avea de aşteptat zeci de ani până când procesul de despărţire va deveni amintire şi vom fi din nou în deplină comuniune.

Cert este că, totuşi, ziua de 7 decembrie 1965 a fost un alt moment istoric pentru parcursul urmărit în acest articol. La acea dată, documentul semnat de Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Athenagoras era citit la Vatican de Mons. Jean Willebrands şi la Instanbul de secretarul Sfântului Sinod ortodox. După zece ani avea să se înregistreze un nou pas decisiv: aniversarea deceniului scurs de la ridicarea anatemelor dintre Roma şi Constantinopol a fost marcat simultan la Vatican, în Capela Sixtină, şi la Istambul, în biserica Sf. Gheorghe. Atunci s-a anunţat constituirea Comisiei teologice tehnice pentru pregătirea dialogului teologic cu Biserica Romano-Catolică. Papa Paul al VI-lea a răspuns cu bucurie Patriarhului de Constantinopol (din 1972 Dimitrios I, după moartea lui Athenagoras I), declarând că “suntem pe deplin de acord să facem acelaşi lucru din partea noastră, pentru a ne apropia de deplina comuniune progresând împreună”. În martie 1976, Papa numea Comisia catolică pentru pregătirea dialogului teologic cu Biserica Ortodoxă. Astfel se deschidea calea pentru dialogul adevărului.

Se năşteau astfel premisele angajării împreună pe drumul fără cale de întoarcere spre regăsirea unităţii depline. Acest drum nu poate fi parcurs separat de dialogul iubirii, adică fără a se ţine cont că sunt creştini şi catolicii şi ortodocşii; că mai multe sunt cele care unesc, decât cele care despart; că mărturia comună, dată prin participarea împreună la celebrări sau diverse activităţi, este un minim ce trebuie făcut până va înceta scandalul despărţirii dintre fraţi. Însă de unul singur, dialogul iubirii poate duce la relativism, criticat de documentul părţii catolice, “Dominus Iesus” şi mai apoi de cel similar al Bisericii Ortodoxe Ruse. Tocmai de aceea este indispensabil şi dialogul adevărului, care analizează ceea ce uneşte dar şi ceea ce desparte, pentru a găsi calea reconcilierii teologice. Dialogul adevărului, însă, lipsit de dialogul iubirii nu ar fi posibil, întrucât ar fi polemic şi rece.

 

Dialogul adevărului

Dialogul teologic a început după trei ani, în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea. În perioada 29-30 noiembrie 1979, actualul Suveran Pontif s-a aflat într-o vizită la Istanbul. În a doua zi a vizitei, de sărbătoarea Sf. Andrei, Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul ecumenic Dimitrios I au rostit câte un discurs ce marca intrarea în etapa dialogului teologic, etapa Comisiei Mixte de Dialog Teologic Catolico-Ortodox. În aceeaşi zi a fost dată publicităţii şi o declaraţie comună a celor doi capi de Biserici, precum şi lista membrilor Comisiei de Dialog. Se pornea cu mult optimism. Aşa după cum afirma Patriarhul Dimitrios, “scopul nostru următor şi principal este nu numai unitatea celor două Biserici, ci unitatea tuturor creştinilor într-un singur Domn, într-un singur Potir”.

Anul următor a avut loc prima întâlnire a noii Comisii. Desigur, dialogul iubirii a continuat în paralel cu dialogul adevărului. Am putea spune că poate chiar cu mai mare succes. La mai toate nivelurile, relaţiile dintre catolici şi ortodocşi s-au îmbunătăţit, colaborarea a crescut, iar mărturia comună a început să-şi arate roadele. Cele mai impresionante “rezultate” le-a obţinut însă Papa Ioan Paul al II-lea in anii următori, prin memorabilele vizite în ţări majoritar ortodoxe precum România, Georgia, Grecia, Ucraina, Armenia şi Bulgaria. Cu fiecare vizită, zidul neîncrederii şi al prejudecăţilor s-a dărâmat tot mai mult; au fost declaraţii comune extraordinare şi alte elemente care ar merita amintite. Ne vom concentra, însă, în acest articol, mai departe, pe dialogul adevărului, dus de Comisia Mixtă de Dialog.

 

Patmos-Rodos (1980)

După cum spuneam, prima întâlnire a avut loc în 1980, între 29 mai şi 4 iunie, pe insula Patmos, apoi pe insula Rodos, pe teritoriul Patriarhiei ecumenice. La această primă întâlnire, din România au participat Episcopul auxiliar latin Jakab Antal de Alba Iulia pentru partea catolică şi Mitropolitul Nicolae Corneanu al Banatului împreună cu pr. prof. Ştefan Alexe pentru partea ortodoxă. Aici dialogul s-a ciocnit de o primă problemă: prezenţa în delegaţia ortodoxă a patru catolici de rit răsăritean: un melchit, un maronit şi doi greco-catolici – unul ucrainean şi altul grec. Deşi listele cu membri fuseseră aprobate şi prezentate încă din noiembrie 1979, partea ortodoxă s-a arătat surprinsă şi a cerut excluderea celor patru membri ca şi condiţie de continuare a dialogului. Partea catolică a refuzat, şi cum numele figurau de la început în listă, partea ortodoxă nu a avut ce să facă decât să accepte. Arhiepiscopul Stylianos al Australiei, din partea Patriarhiei ecumenice, a dat însă o declaraţie ce prezenta opinia ortodoxă despre prezenţa catolicilor răsăriteni şi despre fenomenul “uniatismului”.

Întâlnirea de la Patmos-Rodos a fost dedicată mai mult problemelor organizatorice. S-a discutat despre strategiile care urmau să fie folosite pentru discuţii, pentru subcomisii, pentru documentele emise. Astfel, s-a stabilit ca limba oficială a Comisiei să fie franceza, orice traducere în altă limbă fiind neoficială. S-a mai hotărât ca fiecare lucrare în plen să se facă pe baza unui document preliminar sintetizat de un Comitet de coordonare pe baza a trei referate realizate de trei subcomisii. Aceasta urma să asigure o filtrare din start a celor mai bune şi importante idei comune. Ca teme, mergându-se pe principiul de a se aborda mai întâi aspectele care unesc şi apoi cele care despart, au fost fixate următoarele: 1) Misterul lui Cristos exprimat şi realizat prin Spiritul Sfânt ca mister al Bisericii; 2) Euharistia ca sacrament prin excelenţă al Bisericii; 3) Sacramentele iniţierii creştine şi raportul lor cu unitatea Bisericii; 4) Raporturile dintre sacramente şi structura canonică a Bisericii; 5) Credinţa şi comuniunea sacramentală; 6) Sacramentele în raport cu istoria şi escatologia; 7) Sacramentele şi înnoirea omului şi a lumii; 8) Diferenţele liturgice în săvârşirea sacramentelor. S-a stabilit ca următoarea reuniune a Comisiei de Dialog să trateze primele două teme reunite sub un singur titlu. Întâlnirea s-a încheiat cu un comunicat comun care, deşi nu anunţa nimic spectaculos, arăta că ortodocşii şi catolicii pot sta împreună la aceeaşi masă, pentru a discuta.

 

München (1982)

A doua întâlnire a Comisiei de Dialog a avut loc la München între 30 iunie şi 6 iulie 1982, tema fiind “Misterul Bisericii şi al Euharistiei în lumina Misterului Preasfintei Treimi”. Din România, reprezentantul catolic a fost acelaşi, partea ortodoxă fiind reprezentată de Mitropolitul Antonie Plămădeală al Transilvaniei şi de pr. Dumitru Stăniloae. Lucrările au decurs relativ bine. Discuţiile au fost mai dificile când s-a ajuns la probleme precum Filioque, epicleza, poziţia Episcopului în Biserică, dar documentul final a găsit exprimări care au mulţumit ambele părţi, desigur nu pe deplin. De fapt, formulările au evitat problemele cele mai dificile, amânând dezbaterea lor pentru mai târziu. Însă dincolo de aceste câteva diferende, părţile catolică şi ortodoxă au înregistrat numeroase acorduri, sintetizate în documentul final al întâlnirii.

 

Creta (1984)

Cea de-a treia întâlnire a fost găzduită de Creta (Grecia), între 30 mai şi 8 iunie 1984, tema fixată pentru aceasta fiind “Credinţă, sacramente şi unitate”, partea de sacramente urmând a se concentra în special asupra Botezului, Mirului şi Euharistiei. Prezenţa din România a fost aceeaşi, cu o schimbare: pr. Dumitru Radu în locul pr. Stăniloae. În timpul acestei întâlniri, problema care a stârnit cele mai lungi controverse a fost cea a acordării Mirului: odată cu Botezul (ca la bizantini) sau ulterior (ca la latini)? Din nou, nu s-a ajuns la o soluţie comună, dar ideile s-au regăsit în comunicatul final ce urma să reprezinte baza unor discuţii ulterioare pentru a lămuri specific această problemă. Astfel, Comisia de Dialog îşi încheia cu optimism încă o întâlnire. Dar, din lipsă de timp, documentul final nu a fost finalizat, ci doar schiţat.

 

Bari (1986, 1987)

A patra întâlnire a Comisiei de Dialog, programată la Bari între 29 mai şi 7 iunie 1986, avea stabilite două sarcini: finisarea documentului final al întâlnirii de la Creta şi dezbaterea unei noi teme, respectiv “Sacramentul Hirotonirii în structura sacramentală a Bisericii, cu referire în special la importanţa succesiunii apostolice pentru sfinţirea şi unitatea Poporului lui Dumnezeu”. Surpriză însă: o mare parte a delegaţiilor ortodoxe a decis boicotarea lucrărilor datorită unei expoziţii organizate la Vatican, interpretată ca recunoaştere a Bisericii Ortodoxe Macedonene, respectiv pretinsului prozelitism practicat de Patriarhul latin de Ierusalim. Astfel, delegaţiile ortodoxe ale Greciei şi Ierusalimului nu au venit. La aflarea veştii, delegaţiile Serbiei, Ciprului, Poloniei şi Cehoslovaciei au părăsit lucrările. În plus, delegaţiile din Rusia şi Georgia nu au putut veni datorită guvernelor comuniste. S-a încercat ca membrii rămaşi să ajungă la o concluzie privitor la cele două sarcini. Fără succes însă.

Pentru a salva întâlnirea, s-a propus instituirea unei a doua runde, tot la Bari, dar după un an, între 9 şi 16 iunie 1987. La această întâlnire au participat toate delegaţiile ortodoxe cu câteva excepţii, din cauza regimurilor totalitare din ţările respective. Marea reuşită a acestei întâlniri a fost, de fapt, definitivarea documentul de la Creta. Despre Hirotonire nici nu s-a discutat prea mult, fiind abordate între timp alte două teme: prozelitismul şi “uniatismul” (în acest sens s-a hotărât înfiinţarea unei subcomisii speciale care să analizeze “uniatismul” sub aspect istoric, eclesiologic şi practic); s-a discutat de asemenea şi capitolul IV din concluziile Conferinţei Panortodoxe Preconciliare din 1986, privind relaţiile cu Biserica Romano-Catolică.

Tema de la Bari a fost deci reprogramată pentru următoarea întâlnire, locul ales fiind Noul-Valamo, la invitaţia Bisericii Ortodoxe din Finlanda. Între timp trebuie amintit un alt eveniment ecumenic major: vizita Patriarhului ecumenic Dimitrios I la Papa Ioan Paul al II-lea, între 3 şi 7 decembrie 1987. În ultima zi a fost dat un comunicat comun în care erau semnalate cu bucurie cele două documente emise de Comisia de Dialog, respectiv documentul de la München şi cel de la Creta. Această vizită îi felicita şi încuraja pe cei implicaţi în Comisia de Dialog.

 

Noul-Valamo (1988)

Cea de-a cincea întâlnire a Comisiei Mixte de Dialog a avut loc între 19 şi 27 iunie. Din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat aceleaşi două persoane. Din Biserica Catolică din România a participat Ioan Robu, pe atunci Administrator apostolic de Bucureşti. Discuţiile au decurs bine, dar desigur nu fără probleme. Cert este că s-a ajuns la un al treilea document comun. Important de notat este că încă de la Noul-Valamo şi-a început activitatea subcomisia specială dedicată “uniatismului”. A doua întâlnire a acestei subcomisii speciale a avut loc în ianuarie 1990, la Viena, la scurt timp după ce regimul comunist căzuse în mai multe ţări, ducând la ieşirea la lumină a Bisericilor Greco-Catolice (în Ucraina, România, Polonia, Cehoslovacia). Comunicatul final al subcomisiei denunţa pentru prima oară “uniatismul” ca metodă de refacere a unităţii creştine.

 

Freising (1990)

Pentru a şasea întâlnire a Comisiei s-a propus ca temă “Consecinţele eclesiologice şi canonice ale naturii sacramentale a Bisericii. Sinodalitate şi autoritate în Biserică”. Ea a avut loc între 6 şi 15 iunie 1990, din nou în Germania, la Freising, lângă München. Din România a participat acelaşi Episcop catolic, iar din partea ortodoxă pr. Dumitru Radu şi pr. Mircea Basarab. Puternic deranjate de ieşirea din catacombe a Bisericilor Greco-Catolice, la întâlnire nu au venit delegaţiile din Antiohia, Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Polonia şi Cehoslovacia. Delegaţia din Ierusalim nu a venit nici ea, pe motivul invocat şi anterior. Absenţele au fost semne clare că problema “uniatismului” nu mai putea fi evitată de Comisie: tema propusă a fost suspendată şi s-a trecut la analizarea documentului subcomisiei speciale. Discuţiile au fost foarte aprinse şi s-a avansat cu greu.

De fapt, întâlnirea ar fi putut să fie foarte bine declarată un eşec dacă nu ar fi avut loc la 10 ani de la lansarea dialogului. Motivaţi de momentul aniversar şi de mesajul Papei Ioan Paul al II-lea şi cel al Patriarhului Dimitrios I, membrii Comisiei au făcut efortul de a redacta în ultima zi un material, pe care nu l-au numit însă document oficial al întâlnirii, ci declaraţie. Aceasta afirma în principal două lucruri: că “uniatismul”, definit ca metodă din trecut folosită pentru atingerea unităţii cu Ortodoxia prin ruperea unor comunităţi ortodoxe din Bisericile lor şi unirea lor cu Roma, este o metodă depăşită şi respinsă; şi că libertatea religioasă trebuie respectată, recunoscând implicit prin aceasta dreptul la existenţă al Bisericilor Catolice de rit răsăritean. Participanţii de la Freising au afirmat că tema “uniatismului” va trebui pe mai departe studiată, aprofundată, lucru care s-a şi întâmplat în subcomisii şi mai apoi în reuniunea Comitetului de coordonare de la Ariccia, lângă Roma.

 

Balamand (1993)

A şaptea întâlnire a Comisiei de Dialog ar fi trebuit să aibă loc în 1992, pe tema “Uniatismul, metodă de unire din trecut, şi căutarea actuală a deplinei comuniuni”. Partea ortodoxă a amânat-o însă, nemulţumită de lipsa de reacţie a catolicilor, latini şi răsăriteni, la documentele de la Viena, Freising şi Ariccia. Până la urmă ea a avut loc între 17 şi 24 iunie 1993, la Balamand, în Liban, la invitaţia Patriarhiei Antiohiei. Din România au participat pentru catolici IPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, şi, neoficial, preotul greco-catolic Liviu Pandrea, iar pentru ortodocşi IPS Antonie Plămădeală al Transilvaniei şi pr. Dumitru Radu. Partea ortodoxă a înregistrat din nou multe absenţe, în semn de protest. Şi din partea catolică au lipsit mai mulţi membri. Fiind mai puţini, dialogul a decurs ceva mai uşor şi în final propunerea de la Ariccia a fost adoptată conservându-se ideile majore: faptul că “uniatismul nu mai poate fi acceptat nici ca metodă de urmat, nici ca model de unitate”; şi că Bisericilor Catolice de rit răsăritean nu le poate fi negat dreptul la existenţă, dincolo de modul în care au apărut ele. Documentul conţine şi alte idei importante, dintre care vom mai cita doar îndemnul la a se descuraja “trecerile” dintr-o Biserică în alta, respectiv de a nu se apela la justiţie pentru rezolvarea problemelor patrimoniale dintre Biserici.

Membrii Comisiei nu puteau însă respira uşuraţi că au încheiat cu succes încă o întâlnire. Urmau emoţiile legate de reacţiile la document ale Bisericilor care nu au participat, dar şi ale credincioşilor în general. Iar reacţiile au fost în general favorabile. Rând pe rând, aproape toate Bisericile au acceptat documentul, fiecare bucuroasă pentru anumite părţi din el. Singurele excepţii sunt Biserica Ortodoxă din Grecia şi Biserica Greco-Catolică din România: prima văzând documentul ca o victorie a Vaticanului, iar a doua ca o victorie a ortodocşilor. Reacţia negativă a Bisericii Ortodoxe din Grecia nu a surprins prea mult: este cunoscută ca una dintre cele mai intransigente Ortodoxii, care, cel puţin până la vizita Papei în Grecia din mai 2001, vedea în Vatican un duşman cu o singură ţintă – distrugerea prin încorporare a Răsăritului.

Reacţia Bisericii Greco-Catolice din România, însă, a surprins. Pe atunci Biserica îl avea ca Întâistătător pe PS George Guţiu, Administrator Apostolic de Blaj, în urma retragerii Cardinalului Todea. PS George a adresat Sfântului Părinte o scrisoare în care respingea categoric documentul de la Balamand. Reacţia dură a venit însă nu atât împotriva documentului în sine, cât împotriva efectelor acestuia, la prezentarea lui în România de către partea ortodoxă. IPS Antonie Plămădeală, o dată întors de la Balamand, a publicat o broşură cu textul documentului însoţit de ample comentarii, multe tendenţioase şi denaturând adevăratele idei ale Comisiei Mixte de Dialog. De aceste comentarii şi interpretări partea catolică s-a distanţat, manifestându-şi dezacordul şi surprinderea, inclusiv prin persoana Cardinalului Cassidy. Cert este că documentul de la Balamand a fost respins de Biserica Greco-Catolică din România şi până astăzi nu s-a revenit asupra deciziei.

Faptul că nici astăzi nu este recunoscut, se poate pune pe seama unei anumite lipse de realism a documentului de la Balamand, cu toate că a fost motivat de intenţii frumoase. În document se spune clar că problema retrocedărilor trebuie rezolvată prin dialog. Chiar şi atunci când Biserica Greco-Catolică a apelat la această cale, problemele ei nu s-au rezolvat. Ierarhii au hotărât astfel o alternativă, din păcate neimaginată de membrii Comisiei Internaţionale de Dialog care credeau cu tărie în disponibilitatea la dialog a celor două părţi, şi ca atare o altă soluţie nu a fost inclusă în documentul de la Balamand. Alternativa avea să fie formulată cel mai clar în întâlnirea din septembrie 2003 a Comisiei Mixte de Dialog existente la nivelul ţării noastre între Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică. În comunicatul final, Ierarhii greco-catolici au insistat să se scrie că “în cazurile conflictuale în care rezolvarea se tergiversează nejustificat de mult, partea greco-catolică îşi rezervă, după solicitarea în două rânduri a dialogului local, dreptul să apeleze la instanţele judecătoreşti. Partea greco-catolică consideră că dialogul este menit să ajute la rezolvarea problemelor de retrocedare şi nu împiedică şi nici nu anulează exercitarea unor drepturi conferite de lege.”

 

Baltimore (2000)

Următoarea întâlnire, şi ultima până acum, a Comisiei de Dialog a avut loc abia în 2000, între 9 şi 19 iulie, pe tema “Implicaţiile eclesiologice şi canonice ale uniatismului”. Spaţiul de şapte ani scurs de la ultima întâlnire s-a datorat în primul rând neacomodării Ortodoxiei cu renaşterea comunităţilor catolice răsăritene. Dar, pe lângă aceasta, au existat şi probleme interne Ortodoxiei, care, prin structura ei cu Biserici autocefale, găseşte cu greu calea de a ajunge la o poziţie comună în ceea ce priveşte dialogul. Problemele dintre ortodocşii şi greco-catolicii din Ucraina şi România au ajuns să fie invocate constant ca piedici în calea dialogului. În cele din urmă însă, dorinţa de depăşire a impasului a învins, şi Comisia Mixtă de Dialog s-a reunit în SUA pentru cea de-a opta întâlnire. Din România au participat pentru catolici IPS Ioan Robu şi, prezenţă nouă, PS Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj, ca membru al Consiliului Pontifical pentru Unitatea Creştinilor. Din partea ortodoxă au participat PS Timotei Seviciu şi pr. Ioan Ică.

Întâlnirea a fost din nou una dificilă, iar rezultatul nu a fost un alt document oficial ci o simplă declaraţie. Aşa după cum o descria un participant, întâlnirea a fost ca o luptă între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică pentru cei 17 milioane de catolici răsăriteni, fiecare spunând: “Sunt ai mei!” Chiar dacă la Baltimore nu s-a avansat prea mult, cele două părţi au putut să înţeleagă mai bine viziunea celeilalte cu privire la problema Bisericilor Catolice Răsăritene. “Comisia a constatat nevoia pentru continuarea studiului problemelor teologice, pastorale, istorice şi canonice legate de această temă”, adică a “uniatismului”, se spune în comunicatul final al întâlnirii. Problema rămâne astfel deschisă şi va mai trece ceva vreme până la rezolvarea ei. Unii aşteaptă ca Bisericile Catolice Răsăritene să revină în Bisericile Ortodoxe de unde provin, ca semn de bună intenţie. Alţii insistă ca dialogul să lase la o parte această problemă şi să se discute problema infailibilităţii papale, care, o dată depăşită, ar deschide calea unirii şi astfel ar dispărea şi problema Bisericilor Catolice Răsăritene. Calea pe care se va merge nu o cunoaşte însă, pentru moment, decât Bunul Dumnezeu.

 

Dialogul trebuie să continue

“Ceea ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu.” Acest gând trebuie să ne călăuzească şi pe viitor şi să ne dea optimismul de a continua pe acest drum. Iar dialogul iubirii şi dialogul adevărului trebuie avute mereu prezente, împreună. Exagerări în dialogul iubirii i-au dus pe unii să numească ecumenismul “erezia secolului XX”. Pe bună dreptate, s-ar putea spune, dacă este să ne gândim la manifestări “ecumenice” în care, luaţi de val, fie el şi al iubirii, catolici şi ortodocşi uită că între noi nu există încă comuniunea deplină, sau că dialogul nu înseamnă compromisuri în ceea ce priveşte adevărurile de credinţă. Dar dincolo de aceste exagerări, dialogul iubirii este încă insuficient practicat: între Ierarhi, între clerici, între persoanele consacrate, între laici. Dialogul iubirii are rolul de a hrăni dialogul adevărului. Tocmai de aceea, şi pentru Bisericile Ortodoxă şi Catolică (de ambele rituri) din România, dialogul iubirii trebuie să fie un imperativ. Dialogul la nivel internaţional va rămâne poate blocat încă mulţi ani, atâta vreme cât pe plan naţional vor predomina mentalităţi reducţioniste şi va fi cu siguranţă necesar timpul care să vindece răni şi suferinţe adânci, acumulate în generaţii, dar în acelaşi timp se impune, în mod nemijlocit, şi mult mai multă cunoaştere, deschidere şi curaj care să suplinească şi să tămăduiască tarele lăsate de ateizarea impusă la toate nivelurile, de mistificarea adevărului şi a istoriei, de lipsa de informaţie şi educaţie adunate în ultima jumătate a secolului trecut. Şi, în contextul ecumenic al ţării noastre, merită să avem în minte cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea din mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii din 2002: “Nu există pace fără dreptate, nu există dreptate fără iertare”.

Ca laici, dialogul adevărului nu ne este inaccesibil: adesea prietenia cu creştini de altă confesiune poate fi o ocazie de a explica doctrina propriei Biserici. Şi câte concepţii greşite nu se pot astfel demola! Dar desigur cel mai la îndemâna noastră este dialogul iubirii, răspunzând poruncii lui Isus: “Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 34-35). Iar o ocazie pentru a practica acest dialog ne-o oferă, an de an, Octava de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Să o fructificăm şi să încercăm să o extindem de la opt zile la un an întreg.

 

Bibliografie utilizată

• “În dragoste şi adevăr. Dialogul teologic oficial ortodoxo-catolic, de la Rodos la Balamand”, Irimie Marga, Editura Paralela 45, 2000
• “The Eastern Christian Churches. A brief survey”, fr. Ronald Roberson, CSP, Edizioni Orientalia Christiana, 1999
• Documentele despre ecumenism (multe din L’Osservatore Romano) arhivate pe situl CatholicCulture.org