Teoria învăţământului şi a pedagogiei traversează schimbări potrivit perioadelor şi nici teoria catehezei nu poate face excepţie de la această regulă generală. Materia catehezei nu poate fi expusă, bineînţeles, schimbărilor concepţiilor periodice; însă, în ceea ce priveşte „depositum fidei” (depozitul credinţei) ale cărui detalii necesită o reliefare deosebită, precum şi mijloacele noi prin care s-ar putea spori puterea pedagogică a materiei religioase ce se predă, în acest domeniu, cateheza poate şi trebuie să progreseze. În didactica materiilor învăţământului profan s-au operat, într-adevăr, atâtea înnoiri benefice (dar şi multe stângăcii), încât cateheza noastră poate fi uşor etichetată ca depăşită, dacă nu împrospătăm, cu noutăţile admise, metodica tradiţională a cateheticii.

Aşteptăm de la catehet o muncă mult mai intensă mai ales în domeniul formării pentru viaţa religioasă, în domeniul educării sentimentelor şi a voinţei. Şi marele pedagog religios Hirscher, în studiul său intitulat: „Besorgnisse hinsichtlich der Zweckmässigkeit unseres Religionsunterrichtes” (Temeri cu privire la oportunitatea învăţământului nostru religios), cere cu insistenţă să facem cateheza noastră mai practică, recomandând să ne limităm la predarea numai a adevărurilor fundamentale ale creştinismului, acestea însă foarte temeinic. Catehetul trebuie să se întrebe la fiecare adevăr în parte: în materialul dat ce este important, de fapt, pentru viaţa religioasă şi morală, şi apoi să reliefeze insistent acel aspect. Să nu accentuăm numai obligaţiile – spune Hirscher -, ci să şi sensibilizăm voinţa elevului făcându-l capabil şi dispus să-şi împlinească acele obligaţii.

Pedagogia noastră moral-religioasă se hrăneşte, într-adevăr, din adevărurile bimilenare ale Bisericii, dar modul de a proclama vechile adevăruri trebuie să fie mereu nou, proaspăt, adaptat exigenţelor timpului. Pedagogia noastră catolică trebuie să ţină pasul cu dezvoltarea pedagogiei generale profane şi tot ce se găseşte corect în îndrumările pedagogice moderne trebuie inclus cu bucurie şi în pedagogia catolică.

Acestei strădanii îi datorăm sistemul münchenez al lui Weber-Stieglitz, cu un efect atât de rodnic asupra cateheticii, sistem care nu este altceva decât adaptarea, de fapt, la cateheză a efectelor cercetării psihologice ale lui Herbart-Ziller, şi a gradaţiilor formale ale sistemului său de învăţământ. Spre sfârşitul secolului trecut s-a făcut tot mai simţită strădania de a transpune efectele catehezei şcolare în viaţa religioasă de toate zilele. Dovadă este, pe de o parte, animarea fericită a presei catehetice („Katechetische Blätter” începând cu 1875, „Christlich pädagogische Blätter” începând cu 1878, „Katechetische Monatschrift” începând cu 1888), pe de altă parte „Münchener Katechetenverein” şi, mulţumită münchenezilor, „sistemul münchenez”. Însă fericita renaştere a catehezei nu poate fi considerată nicidecum încheiată o dată cu sistemul münchenez, deoarece catehetul zilelor noastre este întâmpinat de un rol nou: să transforme cateheza şcolară în „şcoala-muncă”, în „şcoala-viaţă”.

Pentru a spori efectele pedagogice ale catehezei, iată că în zilele noastre ni se oferă un instrument nou; acesta este adaptarea la cateheză a principiului „şcoala-muncă”, tot mai mult lăudat de către pedagogia profană. De fapt, sub drapelul „şcoala-muncă” îşi caută afirmarea mai multe curente pedagogice.

I. Prima formă a şcolii-muncă a constat în introducerea – alături de celelalte ore de învăţământ – a unei ore noi în plus pentru munca fizică, tehnică şi manuală. Pedagogii şi-au dat seama că şcoala care se ocupă în mod exclusiv de ştiinţa intelectuală este unilaterală nu numai pentru că lasă nedezvoltat un alt grup valoros de aptitudini ale copilului, ci şi pentru că prin cuplarea tehnicii şi a muncii manuale la munca intelectuală, s-ar putea influenţa pozitiv şi viaţa sentimentală a cursantului.

Efectul pedagogic al muncii a fost evidenţiat încă de către Comenius, Salzmann, Pestalozzi şi Fellenberg, dar abia în a doua parte a secolului al XIX-lea a început introducerea în programa de învăţământ a orelor de muncă. Pentru dezvoltarea elementară a îndemânării în acest scop s-a introdus munca manuală nesemnificativă, aşa-zisul „Schleud” (praştie, muncă banală); o formă mai avansată este apoi „Werkunterricht” (Învăţământul-muncă), munca efectuată cu diferite unelte, practicată, de exemplu, în Scout; iar cea mai avansată formă este „Werkstattunterricht” (Învăţământul-atelier), care înfiinţează atelierele şcolare.

De la această treaptă cateheza încă nu poate învăţa nimic. Poate învăţa însă mult mai mult de la desfăşurarea în continuare a şcolii-muncă.

II. De asemenea, o formă total diferită şi mai valoroasă a acestei mişcări noi o reprezintă treapta în care munca manuală nu se mai predă ca obiect aparte, ci se depune strădania de a corela toate materiile cu dibăcia manuală şi, prin această provocare a activităţii externe, efectul învăţământului să devină mai durabil. La ştiinţele naturale, de pildă, cursantul să modeleze, din lut, figuri de animale, să facă o colecţie din plante presate; la studiul limbilor să asocieze cu gesturi înţelesul cuvintelor învăţate, al propoziţiilor recitate; la geografie să deseneze hărţi etc.

Această formă de şcoală-muncă poate fi valorificată mai ales cu şcolarii din clasele elementare. A) Un prim mijloc de promovare a acestei asocieri a activităţii externe în şcolile elementare este desenul (biserică, naşterea, procesiune, înmormântare, Botez, evenimente biblice, desene executate din memorie sau imaginaţie; apoi desene simbolice; cu fetele se pot confecţiona mici modele de haine bisericeşti, potire, eşarfe, pregătirea acasă a unui mic altar de luna mai etc.). B) Un alt mijloc de promovare a asocierii activităţii externe este şi lucrarea scrisă (de la descrierile naive ale celor mici, până la lucrările serioase, propriu-zise ale celor avansaţi). C) Şcoala-muncă ne-a adus aminte şi de importanţa cântului. Elevii să ştie cât mai multe cântece, pentru a putea selecta din ele pe cele potrivite materiei orei ce o ţinem. D) Mai mult, la acest nivel al şcolii-muncă un rol important îl poate avea şi scenarizarea. Să nu ne sperie ideea. Însăşi Biserica scenarizează la tot pasul atunci când ne cere să ne batem pieptul, să îngenunchem, să împreunăm mâinile etc. Dacă în evul mediu era permis să se reprezinte în biserici tainele mântuirii, cu atât mai mult astăzi ne putem permite, ba este chiar recomandat, ca în şcoală (în clasele inferioare elementare) să prindem în câteva propoziţii materia mai potrivită a unei ore, pe care s-o prezentăm apoi la sfârşitul orei sub formă de scenetă, pentru ca ea să rămână cât mai viu prezentă în memoria elevilor. (Nu trebuie, desigur, exagerat).

Fireşte, nu fiecare catehet e născut pentru aşa ceva; unii se mulţumesc cu punerea în scenetă a unor evenimente biblice de importanţă mai mică; dar catehetul maestru ştie să reprezinte viu şi materia mai abstractă a catehismului! Iată câteva exemple de scenarizare biblică din sistemul Mariei Montessori.

Călătoria la Betleem Au trecut câteva luni de zile de la vizita îngerului, când la uşa căsuţei s-au auzit nişte ciocănituri, după care a păşit în casă un om semeţ, cu o privire fioroasă. A salutat-o pe Maica sfântă, dar nu s-a înclinat înaintea ei, nici nu a vorbit aşa cum a vorbit îngerul, ci i-a poruncit să plece în oraşul Betleem. Betleemul era departe, dar împăratul care l-a trimis pe solul cu privire sperioasă a poruncit ca fiecare om să se prezinte în localitatea unde au locuit părinţii, bunicii şi străbunii săi, şi acolo i se va scrie numele pe o foaie mare, căci împăratul vrea să numere populaţia şi vrea să ştie câţi oameni locuiesc în fiecare oraş. Vă amintiţi că Fecioara Maria acceptase să fie mama pruncului Isus. Pruncul Isus s-a născut în Betleem. Maica sfântă ştia foarte bine că micul Isus trebuia să se nască în Betleem şi, de aceea, nu s-a mirat de porunca omului cu privire sperioasă. În acea căsuţă în care locuia Fecioara Maria, locuia şi logodnicul ei care era un om sfânt şi se numea Iosif. Iosif o ocrotea şi o îngrijea pe Fecioara Maria, căci aşa îi poruncise Dumnezeu. Un înger i-a spus lui Iosif că şi pruncul Isus se va naşte şi că va trebui să aibă grijă şi de el. Sfântul Iosif a promis că va merge împreună cu Maria tocmai la Betleem, promisiune după care omul cu privire sperioasă a plecat. Maria şi Iosif au început să se pregătească. Ei erau foarte săraci, aşa că nu au trebuit să-şi facă prea multe bagaje. Au încropit o boccea din câte ceva de îmbrăcat, apoi Maria a încălecat pe un măgar şi au pornit la drum. Să arătăm aceasta şi într-o imagine.

Scenarizare: Să punem în scenă cum mergeau sfânta Fecioară şi sfântul Iosif la Betleem. Copiii merg roată doi câte doi prin clasă rugându-se. Un copil o reprezintă pe Maica sfântă, un altul, pe sfântul Iosif. Ei merg în faţă. Un grup de copii stă la tablă sau într-un colţ. Ei îi reprezintă pe locuitorii din Betleem. După două-trei ture se ajunge în Betleem. Sfântul Iosif ciocăneşte în perete sau în tablă şi întreabă: „Ne permiteţi să intrăm?” Betleemiţii răspund: „Nu avem loc, nu avem loc!” Maria şi Iosif pleacă întristaţi.

Naşterea lui Isus Pe catedră sau pe o măsuţă, deoparte, amenajăm un mic grajd cu o iesle. S-a înnoptat. Era iarnă. Era frig şi întuneric, numai stelele sclipeau ca şi când ar fi avut un mister de ascuns, dar nimeni nu-şi dădea seama. Iosif era tare amărât fiindcă pretutindeni i s-a răspuns: „Nu avem loc!” Iosif nu ştia ce să facă în momentul în care a venit un om. Acesta a observat că Maica sfântă este tare obosită. S-a apropiat şi l-a întrebat pe Iosif ce caută? Sfântul Iosif i-a răspuns că ar voi un sălaş pentru noapte. Omul mai întâi a răspuns că nu are sălaş, dar după aceea a adăugat: „În spatele casei mele este o grotă. Acolo îmi ţin boul. Dacă credeţi, puteţi merge acolo pentru noapte”. Grota era ca şi grajdul nostru (le arătăm copiilor grajdul sau o imagine cu el) şi, deşi nu corespundea condiţiei Maicii sfinte şi pruncului Isus, sfântul Iosif i-a mulţumit totuşi omului şi au intrat înăuntru, iar acolo Iosif a legat măgarul lângă bou. A pus-o pe Maica sfântă să şadă, căci era tare obosită, apoi a făcut un pic de ordine în grotă după ce mai întâi şi-a aprins opaiţul pe care-l adusese cu sine. Maica sfântă l-a rugat să aducă ieslea lângă ea pentru pruncul Isus. Iosif i-a împlinit rugămintea şi a pus şi paie curate în iesle. Îl aşteptau pe micul Isus. Stelele încă mai sclipeau ca şi când ar fi spus unele către altele: „Vine pruncul Isus! Vine pruncul Isus!” Îngerul acela mare, alb, care-i adusese Maicii sfinte vestea că va fi mamă, cu aripile sale puternice a venit în zbor, s-a oprit la peşteră şi a început şi el să cânte: „Vine pruncul Isus! Vine pruncul Isus!” Sfântul Iosif a căzut în genunchi şi a început să se roage, căci ştia că pruncul Isus este Dumnezeu. Deodată s-a făcut lumină mare deasupra peşterii şi a venit pruncul Isus. Sfânta Fecioară Maria l-a luat în braţe, l-a sărutat, l-a strâns la piept, l-a înfăşat în scutece şi l-a aşezat în iesle. Scenarizare: Copiii merg în procesiune la iesle cântând un cântec de Crăciun. Înconjoară ieslea spunând mereu: „Pruncuşorule Isus, te iubesc! Mai pot spune şi altceva dacă le face plăcere şi apoi, cântând, se retrag la locurile lor. După ce le-am dat copiilor o ocupaţie oarecare, în grupuri de câte opt-zece inşi se apropie să viziteze ieslea lui Isus. Pe cât posibil, fiecare îi va spune câteva cuvinte despre Isus sau va face ceva în jurul ieslei: va aranja paiele, va netezi aşternutul etc. Să căutăm foarte multă simplitate. Accentul se pune pe faptul ca fiecare copil să-i spună ceva pruncului Isus sau Maicii sfinte despre sine, despre colegii săi, despre părinţii săi etc. Toate aceste mici dialoguri să aibă ca şi concluzie cuvintele: „Pruncuşorule Isus, binecuvântează-ne!” – şi fac semnul crucii!

Venirea păstorilor Să le spunem copiilor istoria cu păstorii: cine erau – să le dăm nume – eventual să punem în faţa copiilor un fiu de păstor. Ce făceau în noaptea sfântă – făceau de pază – vegheau oile – dormeau – aţâţau focul. Pe neaşteptate le-a apărut un înger mare. Să descriem îngerul şi mesajul său: „Vă aduc vouă o veste mare, astăzi vi s-a născut…” etc. Cete de îngeri pe cer. Fiecare ceată poartă tot o altă culoare. Ei cântă: „Mărire în cer lui Dumnezeu…” etc. Păstorii discută între ei: „Să mergem la Betleem…”etc. Pornesc. Îşi mână şi oile şi mieii. Cum îi primeşte sfânta Familie:

Scenarizare: Îi împărţim pe copii în trei grupe: îngeri, păstori, oiţe. Oiţele behăie, păstorii, în jurul focului (un scaun amenajat cu hârtie roşie), discută despre frig şi despre strălucirea stelelor. Apare un înger: „Mergeţi la Betleem…”. Ceilalţi îngeri: „Mărire întru cei de sus…”. Toţi pornesc. În faţă merg îngerii. Înaintea ieslei îngenunchează. Apoi pornesc şi păstorii în rând câte doi, cântând: „Păstoraşi ce sărbătoare…”. În mână duc darurile: un pix, o carte, o imagine etc., pe care le aşază înaintea ieslei spunând: „Pruncuşorule Isus, eu te iubesc tare, binecuvântează-mă pe mine, pe părinţii mei etc.”

Pe lângă scenarizarea momentelor biblice, mai importantă este, desigur, scenarizarea unor adevăruri luate din catehism. La oră am învăţat: „Dumnezeu vede totul”. La sfârşitul orei am putea pune trei copii: unul este mama, ceilalţi doi sunt fraţi, Petrică şi Silvica. Mama: Vă las cu bine, copii. Fiţi cuminţi până mă întorc de la piaţă. (Mama pleacă). Petrică: Tu, Silvica, în dulap este nişte dulceaţă grozavă, hai s-o gustăm… Silvica: Hai… (După câţiva paşi se opreşte). Dar nu mă duc; pe fereastră ne poate vedea cineva… Petrică: Ce păcat! Dar acum îmi vine în minte că merele din grădină au început să se coacă. Hai să culegem câteva… Silvica: Hai… (După câţiva paşi iar se opreşte). Ba nu mă duc, ne poate vedea vecinul. Petrică: Ce păcat! Dar ştii că în beci este nişte unt bun, hai să intrăm, acolo nu ne mai vede nimeni! Silvica: Bine, hai… (Şi iarăşi se opreşte) Nu mă mai duc. Chiar acum am învăţat la religie că şi acolo unde nu este nimeni, şi acolo este Dumnezeu; el şi în beci poate vedea că noi facem un rău. Petrică: Bine zici, ai dreptate, vezi, la aceasta nici nu m-am gândit… Mama: (soseşte): „Bună, dragii mei. Aţi fost cuminţi? Ia uitaţi-vă ce mere frumoase v-am adus…”. Iată o scenetă de câteva minute; în repetate rânduri am văzut ce efect a avut asupra copiilor de clasa întâi.

E) În sfârşit, a doua formă a şcolii-muncă ne dă posibilitatea de a pune viaţă şi interes şi în repetiţiile recapitulative prin aceea că le punem copiilor întrebări interesante şi antrenante (copilului şi aşa îi plac foarte mult întrebările ghicitoare).

De exemplu: Când ne gândim în mod deosebit la pătimirea lui Isus Cristos? (la ce oră, în ce zi, în ce perioadă a anului? – la ce devoţiune? – cu ce fel de cântece?). Nominalizaţi câţiva oameni buni din istoria pătimirii lui Isus; de asemenea câţiva oameni răi. Scrieţi numele sărbătorilor Maicii Domnului; la ce eveniment vă gândiţi la fiecare nume? Scrieţi numele munţilor, oraşelor, râurilor care apar în Biblie. Faceţi un abecedar cu nume din istoria sacră (Abel, Betleem, Corint, David, Elizeu etc.). La recapitularea celor zece porunci, în clasa I medie, să-i punem să răspundă făcând un tabel cu rubrici la următoarele întrebări: 1. Ce apără Dumnezeu prin această poruncă? 2. Ce cere? 3. Ce interzice? Deci ce avem de făcut? La repetarea celor şapte sacramente rubricile tabelului să conţină următoarele întrebări: 1. Care este simbolul extern al acestui sacrament? 2. Ce fel de haruri ne dă? 3. Când l-a orânduit Isus Cristos?

Sau să încercăm, de pildă la clasa a IV-a medie, şi vom vedea cu câtă plăcere şi cu cât efect vor desena cursanţii calendarul anului bisericesc! Putem îndoi o coală mare de hârtie în douăsprezece şi în fiecare lună ei să înscrie duminicile notând culoarea veşmintelor Liturghiei. Pe lângă aceasta, cine poate înscrie mai multe sărbători? (La fiecare sărbătoare să noteze şi un simbol potrivit imaginaţiei fiecăruia în parte). La posturi să noteze astfel: † abstinenţă, †† post ††† post şi abstinenţă. Ne putem imagina un mod mai eficient de a face o recapitulare a materiei predate?

III. Putem introduce însă în cateheza noastră ultima formă, finalizată deja a şcolii-muncă, cea de a treia (şi în şcoala elementară, dar mai ales în cea medie), care, propunând implicarea intelectuală activă a elevului, transformă munca în principiu metodic (aşa cum este, de pildă, intuiţia, spiritul de observaţie). Această metodă susţine că elevul realizează concepte şi experienţe cu atât mai perfecte, din materia învăţată, cu cât participă şi el mai activ la munca profesorului; şi de aceea metoda aceasta insistă ca în locul „şcolii-carte” (Lehrschule) de până acum să se adopte „şcoala-faptă” (Tatschule).

A) Aceasta este adevărata „şcoală a vieţii”, deoarece această a treia formă a şcolii-muncă nu este, de fapt, decât dialogul continuu dintre profesor şi elev. Toată ora constă din întrebări şi răspunsuri, dintr-o discuţie neîntreruptă, dar catehetul trebuie să pună fiecare întrebare nouă de aşa manieră, încât să-i ducă pe elevi, pas cu pas, la scopul final al orei: în afara înţelegerii materiei predate, la exploatarea cât mai perfectă a valorilor educative ascunse în materia lecţiei. Cateheza şcolară şi educaţia religioasă au câştigat teren, de fapt, numai în perioada contemporană, iar în ultima vreme au un rol de-a dreptul decisiv.

În evul mediu copilul creştea, pur şi simplu, în mediul vieţii religioase. Chiar dacă nu ştia prea multe din religia sa, el învăţa adevărurile fundamentale din practică; viaţa religioasă stăpânea atât de mult familia şi societatea, încât ea se presupunea de la sine, era firească: era ştiinţa practică a copilului. Reforma însă a adus schimbări majore. Polemicile religioase au constrâns Biserica să amplifice cunoştinţele religioase ale credincioşilor ei în sens intelectual, lucru al cărui rezultat a fost plasarea catehezei la extrema intelectualismului; cateheza s-a adresat în mod exagerat şi unilateral minţii şi nu a putut rodi o viaţă religioasă consecventă, viguroasă.

Şi tocmai aceasta este preocuparea majoră a cateheţilor de azi: cum să asigure transformarea materiei teoretice a orei de religie în viaţă religioasă practică. Dar ce constatăm astăzi? În viaţa unei mari părţi dintre credincioşii noştri – consideraţi religioşi – religiozitatea joacă numai rolul hainelor de sărbătoare: duminica îmbracă hainele de sărbătoare şi cu ele şi religiozitatea începând de la ora 9.30 până la ora 10 cât stau în biserică. După aceea dezbracă hainele de sărbătoare şi, împreună cu ele, atârnă în şifonier şi viaţa religioasă până duminica următoare. În viaţa multor catolici şcoliţi întâlnim câte o rămăşiţă din obişnuinţele religioase (Liturghia, cumva-cumva, rugăciunea din când în când), rămăşiţe pe care nu le distrug, aşa cum, din pietate, nu distrugem nici ruinele fostelor cetăţi uitate prin marile oraşe moderne. Dar aşa precum ruinele cetăţilor, tot aşa nici ruinele religioase nu mai au ceva anume de spus, nu au nici o influenţă, nici un fel de rol practic în viaţa omului modern.

Principiul şcolii-muncă cere ca noi să considerăm drept scop al muncii noastre didactice nu transmiterea materiei, ci punerea în mişcare şi a energiilor elevului (discernământ, sentiment, imaginaţie, voinţă) adică, între profesor şi elev să se desfăşoare relaţia de reciprocitate: dau şi primesc. „Nichts sagen, was der Schüler sagen kann, nichts geben, was er finden kann” (Să nu spunem ceea ce elevul poate să spună singur, să nu-i dăm ceea ce el poate găsi singur). Întrebărilor elevilor li se poate deschide o arie largă în scopul elucidării, aprofundării şi a analizării în continuare a materiei.

Şcoala-muncă sau şcoala-faptă, şcoala-viaţă arată, chiar în ora de predare, modul punerii în practică a materiei învăţate, ba, în măsura posibilităţilor, o şi exersează pe loc cu copiii. (În măsura în care este posibil, să exersăm imediat, pe loc, fiecare virtute despre care le vorbim. Catehetul, într-o rugăciune scurtă, de câteva rânduri, rosteşte cuvintele pe care copiii, cu capul plecat, le repetă după el). Cu cât reuşeşte aceasta mai bine, cu atât vom putea mai târziu educa pentru viaţă. „Lernen durch Tun” (Să învăţăm prin faptă), aceasta să ne fie deviza. „Blestemul catehizării noastre stă în aceea – a spus Minnichthaler la primul congres catehetic de la Innsbruck – că s-a îndepărtat mult de viaţă. Cu foarte mult calm sufletesc noi definim, analizăm, distingem, subdistingem – între timp viaţa îşi urmează cursul ei şi nu-i pasă de religie, pentru că nici învăţământului religios nu-i pasă de viaţă”.

Materia de religie predată, în mod firesc, produce o reacţie oarecare în sufletele elevilor. Săvârşeşte o gravă omisiune catehetul dacă nu lasă timp şi spaţiu ca aceste unde spirituale (admiraţie, compasiune, recunoştinţă, dezgust, părere de rău, dorinţă, hotărâre etc.) să vibreze imediat, acolo la oră cât mai profund în suflete.

Nu avem voie să scăpăm ocaziile ce ni se dau în şcoală de a provoca discuţii morale, nici chiar atunci când ora respectivă nu este oră de morală, ci de biblie sau de istoria Bisericii. De pildă: elevii din clasă au fost nedisciplinaţi; să le spunem imediat pentru ce cerem ordine, disciplină; am prins pe cineva cu minciuna, altul a fost neglijent la învăţătură, alţii au lipsit sau au întârziat de la sfânta Liturghie duminică, a murit tatăl vreunui elev – toate sunt ocazii deosebite de a le vorbi despre virtuţile vii (căci izvorăsc din viaţă) ale sârguinţei, punctualităţii, compătimirii. Tot aşa să profităm şi de evenimentele vieţii: în caz de calamitate, incendiu, moarte, crimă etc., putem prelucra o mulţime de adevăruri religioase. „Sinteza” vieţii şi a didacticii – aceasta este deviza!

De pildă: la oră se tratează porunca a V-a. Este ger de ianuarie, o zi frumoasă cu zăpadă. „Ei, băieţi, care dintre voi a fost ieri la patinaj?” Se ridică un grup întreg: „Şi eu… şi eu”. „Aveţi un pic de răbdare! Fiecare, pe rând, va povesti cum s-a distrat…” Începe Fănică. „Totul ar fi mers foarte bine, dar un nebunatic m-a trântit în şanţ” (să nu producem daune trupului aproapelui). Se plânge Petrică în continuare că Gabi n-a voit să-l ia lângă el (invidie). Sandu nu prea a avut curaj, el, de altfel, este mereu luat în râs din cauza lipsei de curaj (să nu producem daune sufletului aproapelui). Luigi însă numai cât nu şi-a rupt gâtul de atâta curaj (să nu ne vătămăm propriul trup); iar altă dată, din neatenţie, a intrat în plin într-o săniuţă care cobora înaintea sa, noroc că cel care era în săniuţă nu s-a lovit decât la nas şi i-a curs un pic de sânge. Dar prietenii celui cu săniuţa au tăbărât pe Luigi, prietenii lui Luigi i-au venit în apărare şi s-a produs o încăierare, la început cu bulgări de zăpadă, apoi totul s-a transformat într-o adevărată bătălie. „Părinte, aceşti doi băieţi nici acum nu vorbesc unul cu altul…”, şi aşa mai departe. Un nesfârşit şir de cazuri mărunte ne stau la dispoziţie pentru a rezolva problemele poruncii a V-a cu un mic patinaj. „Mă rog, dar în cazul acesta ora de religie se va distanţa total de celelalte ore de învăţământ!” – poate reproşa cineva. Mulţumim Domnului! Tocmai acest lucru îl dorim.

B) Principiul şcoală-muncă în predarea catehismului Suscitarea cooperării intelectuale a elevilor în predarea catehismului se face în trei etape: pregătire (lucrare pentru acasă), prelucrare (în timpul predării) şi exersare (după predare).

Pregătirea constă în aceea că-i invităm pe cursanţi în ora premergătoare predării subiectului, astfel ca, pentru ora următoare, în care se va trata materia respectivă, să adune diferite observaţii (în memorie, eventual în scris sau şi prin desen) referitoare la subiectul ce se va trata. De pildă: înainte de ora în care se va vorbi despre Trupul Domnului sau despre Naşterea Domnului, elevul să se gândească acasă la pregătirile ce se fac pentru aceste sărbători; să urmărească atenţi o Liturghie solemnă cu asistenţă; cei mai mari să adune evenimentele biblice din cele învăţate până acum, elemente care se referă la dreptatea lui Dumnezeu, la mila sa etc., să observe lumea animalieră şi cea vegetală în care toate decurg logic şi cu finalitate vorbindu-ne despre înţelepciunea lui Dumnezeu etc.

În ora viitoare urmează apoi prelucrarea observaţiilor adunate de elevi (şi, desigur, întregite şi sistematizate de către catehet) ca materie a orei prezente, prelucrare care va analiza, va sintetiza sau va lucra după metoda müncheneză subiectul amplificat de întrebările cursanţilor. O astfel de oră de cateheză izvorăşte din viaţă şi naşte totodată viaţă religioasă.

Pentru realizarea acestui scop ne ajută şi etapa a treia ce trebuie parcursă şi anume: exersarea, adică indicarea concretă a modului cum se practică virtuţile care decurg din materia respectivă şi inocularea entuziasmului pentru ele. De pildă, în cazurile de mai sus: cum să participe la procesiunea de Trupul Domnului; cu ce dispoziţie să se pregătească pentru Crăciun; cum să se comporte înaintea măreţiei lui Dumnezeu la sfânta Liturghie; cum să-i slujească lui Dumnezeu cel drept, cel milostiv; cum pot descoperi în natură urmele Creatorului etc.

Această punere în practică ce urmează predării este partea cea mai importantă a şcolii-muncă, deoarece prin aceasta devine cu adevărat „şcoală-viaţă”. Sistemul münchenez „aplică practica” abia în treapta a V-a, în timp ce şcoala-muncă o urmăreşte pretutindeni unde inima se încinge.

În cele ce urmează vom prezenta câteva schiţe din partea întâi a Catehismului, „despre credinţă”.

Scopul omului.

Lucrare pentru acasă: Să se răspundă în scris la întrebările cunoscute ale sfântului Filip Neri: Ce doreşti să fii? (Medic). Şi apoi? (Voi avea bani mulţi). Şi apoi? (Voi avea maşină). Şi apoi? (Voi îmbătrâni). Şi apoi? (Voi muri). În timpul orei: Viaţa este călătorie; ţinta (scopul) este împărăţia cerului; biletul de călătorie: meritele lui Cristos; hrana de drum: sacramentele. După oră: Un program de viaţă formulat în rugăciune.

Revelaţie. Lucrare pentru acasă: Notarea în scris a numelui acelor personaje biblice cărora le-a vorbit Dumnezeu direct sau prin îngerii trimişi de el. În timpul orei: Sistematizarea materialului adunat astfel de către elevi. După oră: Stimularea credinţei printr-o scurtă rugăciune: act de credinţă.

Sfânta Scriptură. Lucrare pentru acasă: Aveţi acasă Sfânta Scriptură? Uitaţi-vă prin ea! Notaţi-vă titlurile cărţilor ce o compun! În timpul orei: Conţinutul cărţilor principale. Cum să cităm cărţile ei? După oră: Caută cutare sau cutare carte. Care parte din Sfânta Scriptură vorbeşte despre Isus Cristos sau despre sfântul Paul, despre Moise, despre Iosif din Egipt etc.

Existenţa lui Dumnezeu. Lucrare pentru acasă. De notat care lucruri din lume ne vorbesc despre Dumnezeu. În timpul orei: Sistematizăm datele, indicăm elevilor şi altele pentru ca, pe lângă existenţa lui Dumnezeu, să se reliefeze şi măreţia sa. După oră: Aducem laudă lui Dumnezeu printr-o rugăciune sau printr-un cântec. („Cer, pământ, foc, apă, aer…”).

Atributele lui Dumnezeu. Lucrare pentru acasă: Cine a văzut vreo imagine a lui Dumnezeu pe icoane sau picturi? Cum ţi-l imaginai pe Dumnezeu când erai mic? În timpul orei: Să formulăm o imagine cât mai măreaţă a lui Dumnezeu. După oră: Să gândim des şi foarte viu că Dumnezeu este mereu şi pretutindeni lângă mine.

Despre îngeri. Lucrare pentru acasă: Cine are iconiţe cu îngeri să le aducă la oră. Cine şi când a simţit că îngerul păzitor l-a ajutat? Notaţi unde au apărut îngeri în studiul nostru biblic. În timpul orei: Dialogarea prezenţei îngerilor în Biblie. După oră: Rugăciune către îngerul nostru păzitor. Îngerul nostru păzitor este mereu cu noi!

Omul. Lucrare pentru acasă: Scrieţi prin ce se deosebeşte omul de animal. În timpul orei: Rezumarea materialului adunat şi dezvoltarea lui în forma aceasta:

Omul: Animalul:

Umblă vertical Umblă aplecat Îşi face haine tot mai bune Se naşte cu hainele sale Îşi face locuinţă mereu mai bună. Locuinţa sa este aceeaşi Îşi perfecţionează limbajul Glasul său este acelaşi Îşi face unelte tot mai perfecţionate Membrele îi sunt unelte Cercetează trecutul, viitorul Se hrăneşte numai şi forţele naturii; ştiinţă, arte, religie şi se înmulţeşte Progres continuu Mereu neschimbat Minte, voinţă Instinct, ignoranţă Gândeşte şi acţionează liber Îl conduce instinctul Este suflet, poate trăi şi fără trup Dobitoc, dependent de trup Nemuritor Muritor După oră: Cinstesc în mine imaginea lui Dumnezeu! Nu poreclesc pe alţii cu nume de animale (boule, porcule, măgarule).

Isus Cristos. Lucrare pentru acasă: Să se noteze locurile din Biblie care vorbesc despre venirea lui Mesia. În timpul orei: Aşezarea datelor în ordine cronologică (să se scoată în evidenţă, pe tablă, distanţa de secole între date). Să se scrie un tabel cronologic detaliat al vieţii lui Isus în felul acesta: 1. Coboară din cer (Crăciun); 2. copil în Nazaret (până la 12 ani); 3. viaţa sa particulară în Nazaret (până la 30 de ani); 4. viaţa sa publică (timp de trei ani); 5. Săptămâna Sfântă: duminică (intră în Ierusalim), luni-miercuri (predică), joi (seara, Cina cea din urmă, noaptea este prins), vineri noaptea, pe la ora 1: Isus, înaintea lui Ana, pe la ora 2: înaintea lui Caiafa, de la ora 2 la ora 5: este torturat, la ora 5: Marele Sfat îl condamnă la moarte, la ora 6: înaintea lui Pilat, la ora 7: înaintea lui Irod, la ora 8: iarăşi la Pilat, la ora 9: biciuirea, batjocorirea, încununarea cu spini, la ora 11: „Ecce Homo”, Baraba, Pilat validează condamnarea, la ora 11.30: calea crucii, la ora 12: răstignirea, la ora 3: moare, la ora 6: înmormântarea, sâmbăta (rămâne în mormânt), duminică în zori (învierea); 6. până la a patruzecea zi pe pământ; 7. se întoarce în cer la Tatăl său. După oră: Rugăciune, cântec în cinstea lui Isus. Privesc răstignitul şi trezesc în mine părere de rău.

Moarte, judecată. Lucrare pentru acasă: Cine a văzut un om murind? Cum a murit? În câte feluri poate muri omul? Ce crezi, tu vei trăi fără sfârşit? Cum ţi-ar plăcea să mori? Ce ţi-ai scrie pe crucea de la mormânt? (La cei din şcoala medie: scrie-ţi anunţul morţii). La oră: Pe baza materiei astfel pregătite, să se prelucreze gândul morţii creştineşti. După oră: În fiecare seară ne rugăm pentru o moarte bună. Rugăciuni iaculatorii. („Tată, dacă este posibil, treacă de la mine…”; „Tată, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul”).

Purgator. Lucrare pentru acasă: Unde ţi-ar ajunge sufletul dacă ai muri astăzi? Ce ar dori sufletul tău după moarte de la părinţii, colegii tăi (coroană de flori? rugăciuni?). Ai ajutat până acum sufletele morţilor? Cum ai făcut? În timpul orei: Sistematizarea materialului. După oră: Rugăciune, cântec. După Îngerul Domnului, când sună clopotele pentru morţi, spune un Tatăl nostru pentru sufletele din purgator.

Învierea. Ce asemănare vedem în natură cu învierea ce urmează după moarte? Ce a spus Isus Cristos despre înviere? În timpul orei: comentarea textelor din Mt 14,30 şi următoarele, 25,31 şi următoarele şi In 5,21 şi următoarele După oră: Cântec: „Sloboade-ne pe noi…”.

Iadul. Lucrare pentru acasă: Să citească parabola despre bogătaş şi săracul Lazăr. Aţi văzut vreo icoană cu iadul? Unde vorbeşte Isus despre iad. În timpul orei: comentarea pildei. După oră: Rugăciune ca să nu ajungem acolo. Căinţă.

Raiul. Lucrare pentru acasă: Să privească icoane care arată cerul. Cum îţi imaginezi raiul? În timpul orei: reconstituirea fericirii raiului din cuvintele lui Isus. După oră: Acte de credinţă, de dorinţă. Să ne dea putere în ispită.

a) Să vedem acuma cum am putea transforma fiecare oră de religie, nu numai în muncă intelectuală, ci, prin adoptarea principiului şcoală-muncă adresându-ne pe cât posibil şi sentimentului copiilor, şi în practică religioasă, tratând partea a doua a catehismului care vorbeşte „despre porunci”.

Şcoala-muncă procedează corect când cere o tratare mai solidă şi a părţilor pozitive ale moralei noastre. Este o defecţiune cunoscută că partea a doua a catehismului nostru („despre porunci”), dar şi morala pentru clasa a VI-a se ocupă exagerat de mult de păcat şi foarte puţin de virtute. De pildă, în catehismul mic de la Estergom, în legătură cu porunca I, întrebările 146-157 tratează cinstea cuvenită lui Dumnezeu; dintre acestea sunt pozitive doar patru („Ce porunceşte…”), celelalte sunt toate negative (Cine păcătuieşte împotriva credinţei” etc.). La porunca a II-a (întrebările 165-171) numai două sunt pozitive, celelalte toate sună: „Cine păcătuieşte…?” La porunca a V-a (183-188) nici măcar o singură întrebare nu este pozitivă, toate întreabă: „Cine păcătuieşte…?” La fel, total negativ este lucrată şi porunca a VII-a (192-194) şi a VIII-a (195-200) fără nici o întrebare pozitivă. Partea pozitivă la fiecare poruncă ar fi „îndemnurile” scrise la finele fiecărei porunci, dar este ştiut că aceste îndemnuri, scrise cu caractere mărunte, nu reprezintă aproape nimic pentru cursanţi tocmai pentru că sunt scrise mărunt şi nu sunt tratate în întrebări.

Ca urmare, şcoala-muncă doreşte ca la tratarea poruncilor să nu prezentăm numai prescripţii, ci să trezim în elev şi iniţiativa interioară corespunzătoare pentru respectarea poruncii prezentate. Trebuie, desigur, învăţat şi despre păcat, dar la fiecare păcat trebuie scoasă în evidenţă imediat şi virtutea opusă (lucru până acum atât de mult omis), precum şi bucuria, elanul, plăcerea de a o pune în practică. Catehismul german „Einheitskatechismus” (apărut în 1925) a făcut deja progrese mari în acest sens. Acest catehism, în locul celor 433 de întrebări, conţine numai 286, iar în locul „îndemnurilor” sunt date citate din Sfânta Scriptură şi cântece. Împărţirea catehismului este cea tradiţională, de trei părţi, dar fiecare parte este divizată în subcapitole care, la rândul lor, sunt distribuite pe părţi, dar fiecare parte, oricât de mică ar fi (îndeobşte patru întrebări), se grupează în jurul unei unităţi conceptuale. Aceasta este materia unei ore de şcoală. Prima ei inovaţie stă în aceea că respectă cu stricteţe unitatea sistematică.

Cea de a doua inovaţie preţioasă este interpretarea pozitivă a poruncilor. Puţine sunt în el întrebările de genul: „Cine păcătuieşte” sau „Ce interzice Dumnezeu”; în schimb, cu atât mai multe sunt întrebările: „Ce trebuie să facem?”

La porunca I, de exemplu: • Întrebarea 99: Ce porunceşte Dumnezeu în porunca întâi? • Întrebarea 100: Cum trebuie să-l cinstim pe Dumnezeu? • Întrebarea 101: Cum putem trezi în noi credinţa? • Întrebarea 102: Cum putem spori în noi credinţa? • Întrebarea 103: Pentru ce trebuie să ne mărturisim credinţa? • Întrebarea 104: Cum să ne apărăm credinţa? etc.

Ca experiment, să luăm, pe scurt, poruncile la rând:

Porunca întâi. La ora de religie, după principiul şcoala-muncă, elevii vor auzi nu numai că Dumnezeu ne porunceşte să-l adorăm; pe lângă aceasta ei vor auzi ce cinste este pentru noi, ce izvor de energii spirituale, ce bucurie este pentru noi că avem voie să ne rugăm. Mai mult încă, instruirea nu se opreşte aici, deoarece, la sfârşitul orei, imediat se exersează rugăciunea.

Oamenii consideră o mare cinste că Dumnezeu le cere iubirea. Cât de mare este Dumnezeu! Şi ce suntem noi în comparaţie cu el! (Schiţăm pe tablă o lumânare arzând – simbol potrivit pentru iubirea lui Dumnezeu. Ori de câte ori vedem în biserică lumânarea arzând, să ne gândim imediat la iubirea lui Dumnezeu). Să avem o grijă deosebită pentru rugăciunea comună din şcoală (poziţia corectă a mâinilor, ochii plecaţi, ton sobru, nu tărăgănat şi nici grăbit). Alături de întrebarea: „Cine păcătuieşte împotriva credinţei”, să adăugăm şi remarca: „Ce bucurie este să fii catolic!” După întrebarea: „Ce pune în pericol credinţa noastră”, să încurajăm şi mărturisirea în exterior a credinţei (astfel, elevii vor învăţa că cea mai bună tactică de a îndepărta dubiile este actul contrar, actul de credinţă); de pildă: ridicarea pălăriei sau semnul crucii când trecem prin faţa bisericii, îngenunchere, participare la procesiune etc. „Vor râde de mine?” „Atunci cu atât mai mult voi face aşa!” La tratarea cultului sfinţilor să aducă iconiţe de acasă pe care să le explicăm (să explicăm şi simbolurile de pe ele); de asemenea şi fotografii ale bisericii locale (astfel le putem cizela şi gusturile).

Porunca a II-a. Să atragem atenţia în sens pozitiv asupra cinstirii numelui lui Dumnezeu, lucru pe care catehismul actual îl remarcă printr-o simplă propoziţie scurtă de la sfârşitul „îndemnului” („În orice necaz rosteşte cu evlavie numele lui Isus”). Astfel: ne plecăm capul ori de câte ori pronunţăm numele lui Isus; îi punem pe copii să deseneze pe marginea paginii de la carte monograme ale lui Isus; dacă auzi pe cineva înjurând, spune: „Lăudat să fie Isus Cristos”; să explicăm sensul expresiilor: „Să dea Dumnezeu”, „Primeşte Doamne”, „rămâi cu Dumnezeu” etc.

Porunca a III-a. Îi introducem pe copii în participarea activă la sfânta Liturghie; să însoţească fiecare parte a Liturghiei cu rugăciuni potrivite. Să-i punem pe toţi să ministreze cu schimbul.

Porunca a IV-a. Nu numai copilul trebuie să asculte, ci şi cei mari. Cine nu a ascultat când era mic, nu va asculta nici când este mare. Copilul înţelept ascultă cu plăcere, el citeşte din privirea părinţilor voinţa lor şi sare imediat să o împlinească. Mulţi ar fi dispuşi să asculte, însă atunci când este prea târziu, căci părinţii nu mai sunt, au murit. Să le exemplificăm mai multe moduri în care copiii pot face bucurie părinţilor lor (încercaţi chiar astăzi!)

Porunca a V-a. Să luptăm împotriva antipatiilor, a dorinţei de răzbunare prin fapte contrare: să vedem în celălalt şi calităţile, să-i facem un bine, să ne rugăm pentru el etc. Îţi baţi joc de altul? – Pune-te pe tine în locul său. Chinuieşti animalele? – Ocupă-te acasă de păsărele, de iepuri de casă, de porumbei; iarna aruncă-le vrăbiilor de mâncare; plantează flori, îngrijeşte-le.

Porunca a VI şi a IX-a. Unde este situat omul? Animal – om – Dumnezeu. Omul este situat, prin urmare, între animal şi Dumnezeu. Omul însă nu se poate opri aici: ori coboară, ori urcă. Prin înfrânare, urcăm (aceasta este întregirea pozitivă a poruncii a VI-a). Iar prin păcat? Coborâm la nivel de animal (de aceea este desenat şi tatăl păcatului, diavolul, în chip de animal, cu coarne, cu coadă, cu copite). Fii totdeauna ocupat. În toate trebuie să fim ordonaţi şi curaţi chiar şi în exterior. Pe lângă aceasta trebuie să le vorbim elevilor, desigur, şi despre apoteoza tineretului curat!

Porunca a VII-a şi a X-a. Fii econom (să ştii să renunţi la câte ceva); ajută-l pe semenul tău; ai grijă de bunurile altuia (şi în şcoală, şi pe câmp), dar şi de ale tale.

Porunca VIII-a. Să observăm atenţi lucrurile (mulţi copii mint din superficialitate) şi să fim fideli în a le spune. Învăţătorul să-i creeze copilului posibilitatea de a spune adevărul cu facilitate (nu cu ameninţări draconice!). Cu cei mari să se prelucreze mai detaliat măreaţa virtute a spunerii adevărului şi a corectitudinii şi să se discute cum pot pune chiar azi în practică acest lucru.

C) Principiul şcoală-muncă în predarea Bibliei. Putem aplica principiul şcolii-muncă în predarea Bibliei dacă reuşim, prin expunerea ingenioasă a situaţiilor, să transpunem sentimentele protagoniştilor şi în sufletul elevilor, adică dacă ne reuşeşte sensibilizarea lor interioară.

Sensibilizarea interioară este izvorul cel mai preţios al învăţământului. Să ne gândim ce efect major ar avea asupra copiilor diferitele pasaje ale evangheliei, dacă ei înşişi ar fi fost între apostoli şi în mijlocul mulţimii atunci când au avut loc evenimentele. Unui copil refăcut după o boală foarte gravă, cu totul altfel i se poate vorbi despre viaţă, despre moarte, despre păcat şi judecată!

Din păcate copilul are încă foarte puţină experienţă interioară. Pentru aceasta învăţătura se străduieşte să suplinească această lipsă prin povestire. Povestirea însă este o „substituire” salutară numai dacă creează un sentiment viu, un şoc puternic. Pentru a putea crea acest şoc, povestirea trebuie să se apropie de gândirea copilului (iar istoria biblică se apropie, într-adevăr) şi să fie bine expusă din punct de vedere psihologic. Aşadar, povestirea, drama trebuie întreruptă în punctul ei culminant şi pusă întrebarea: „Tu ce ai fi făcut în această situaţie?”…

La ora de religie deci, după metoda şcoală-muncă, evenimentele biblice trebuie redate viu, într-un stil care trezeşte sentimente pulsante printr-o anumită romanţare. Până unde se poate merge cu romanţarea evenimentelor biblice? Până la limita probabilităţii psihologice.

Chiar şi în manualele de Biblie ale vremurilor care au precedat şcoala-muncă ne stau în faţă două piste, evident, diferite: în timp ce Smied, Róder, Gerely interpretează Sfânta Scriptură cât se poate de liber, alţii (Overberg, Ecker) respectă cu minuţiozitate textul sacru. Noi suntem de părere că este suficient să fim fideli textului sacru numai în locurile dogmatice; în ceea ce priveşte istorisirile biblice, noi le-am prezenta într-o interpretare vie în care pulsează dramaticul, pentru ca valul de sentimente ce trece prin sufletul personajelor istorisirii să-i capteze şi pe ascultători, să simtă şi ascultătorii tensiunea lor sufletească, să se frământe şi ascultătorii împreună cu eroul din scenă etc. Pentru aceasta însă este inevitabilă o anume romanţare (ce nu depăşeşte cadrul adevărului) a evenimentelor istorice. Este altceva, desigur, a scoate în evidenţă evoluţii psihologic posibile şi cu totul altceva a inventa întâmplări nefondate şi a moderniza evenimentele biblice cu detalii ce ţin de domeniul fanteziei.

Despre modul cum se poate ajunge ca elevii noştri să trăiască starea sufletească a protagoniştilor istoriei biblice („curs psihologico-biblic”), au scris cărţi de valoare: Bergmann, „Biblisches Lebens aus dem neuen Testament, mit Seelenvorgängen, Heilswahrheiten und Willensübungen für den Religionsunterricht”, 2 volume, Herder; Krones, „Die neuzeitlichen Anschaungsmittel und ihr didaktischer Wert für den Religionsunterricht”, Appel, München, 1831; Weigl, „Der Unterricht in d. biblischen Geschichte nach den Grunsätzen der Arbeitschule”, Kösel.

IV. Colegiul episcopatului german despre adoptarea principiului şcoală-muncă în predarea religiei Aşa cum am spus deja, adoptarea principiului şcoala-muncă în cateheză este un experiment încă nou, ale cărui detalii încă nu sunt puse la punct. În şcoala-muncă acţiunea are un dublu rol: acţiune este şi începutul, acţiune şi sfârşitul. Ora începe cu fapte şi tot cu fapte se termină; prin fapte ne apropiem de intelectul elevilor, iar după ce ne-au înţeles, trecem iarăşi la fapte împreună cu ei. Profesorul şi elevul, în colaborare, prelucrează materialul (scopul didactic al activităţii); în momentul în care materialul este gata, împreună caută imediat modul în care acest adevăr nou poate fi pus în practică (scopul pedagogic al activităţii).

Nu se poate exagera, desigur, cu acest principiu transformând cateheza în naturalism, în sensul că nimic altceva nu predăm la religie decât ceea ce poate copilul asimila şi interpreta. Evident, dogmele nu se pot „interpreta”, ci trebuie acceptate cu credinţă. Însă avantajul incontestabil al şcolii-muncă este că interesul şi vitalitatea suscitate în lucrarea din timpul orei îi angajează şi pe copiii mai puţin capabili care, la orele intelectualiste de până acum, stăteau cu gura căscată. Este indubitabil faptul că, adaptând cu ingeniozitate această metodă, vom putea trezi multă vitalitate, colaborare şi interes, mai ales în predarea orelor de morală şi liturgică.

Nu vrem să afirmăm că principiul şcoală-muncă poate fi adaptat la tratarea tuturor problemelor catehezei (aşa cum nici metodica müncheneză nu poate fi aplicată pretutindeni). Nu ne-ar prisosi nici timpul şi nici iscusinţa necesară. Nu afirmăm nici că până acum cateheza noastră a fost exclusiv „Lehrnschule” (şcoală-intelect); dar simţim că în viitor avem nevoie de mai multă „Arbeitschule” (şcoală-muncă): din partea catehetului avem nevoie de mai multă viaţă şi de mai puţină analizare a textului, iar din partea elevilor de mai multă activitate în locul atitudinii pasive de până acum şi mai multă producţie faţă de recepţia de până acum. „Toate adevărurile de credinţă sunt duh şi viaţă; dreptul trăieşte din credinţă. Dumnezeu nu a revelat nici măcar un singur adevăr numai pentru ca să-l ştim, ci rolul fiecărui adevăr este de a ne influenţa viaţa şi faptele. Pentru aceasta deci principiul şcolii-muncă, „Lehrnen durch Tun” (A învăţa prin faptă), se potriveşte în mod deosebit catehezei”.

Despre modul cum poate fi valorificată în cateheză şcoala-muncă, în conferinţa sa din 18 august 1924 colegiul episcopal german a stabilit importantele principii de mai jos.

I. Principiul şcolii-muncă poate fi o metodă didactică avantajoasă: 1. dacă păstrăm nealterat caracterul revelat al materiei catehezei; 2. dacă-l practicăm moderat.

II. Avantajele sale didactice în general 1. Ea pune stăpânire imediat, de la început, pe toată fiinţa elevului; modul de predare este mai copilăresc şi mai puţin intelectualist. 2. Ca metodică este mult mai vie, mai pătrunzătoare, mai intuitivă, mai interesantă. Iar ca scop ea captivează toată fiinţa copilului, deci poate fi mai practică.

III. Avantajele sale în cateheză. Ora de cateheză este mai veselă; pentru aceasta copiii învaţă religia cu mai multă plăcere, îi percep mai viu adevărurile şi mai ales predarea este mai practică. Şi, în definitiv, „cateheza cea mai bună este aceea care, în cea mai mare măsură, este totodată şi practicarea credinţei”.

IV. Trebuie să avem grijă însă şi de anumite pericole şi limite 1. Materia credinţei este adevăr revelat; ca atare, omul o poate interpreta numai în mică parte fără revelaţie. Harul divin activează intelectul şi prin el voinţa, iar mintea acceptă adevărul de credinţă pentru faptul că Dumnezeu îl garantează. Trebuie deci să veghem ca nu cumva cateheza să degenereze în subiectivism şi în raţionalism. 2. Exersarea să nu devină joacă, să nu lezeze desfăşurarea orei de religie şi pietatea cuvenită revelaţiei divine. 3. Predarea vioaie şi iniţiativa elevilor să fie strâns legată de disciplina strictă şi urmărirea scopului exact. Adevărurile esenţiale să fie predate cu exactitate! 4. Predarea copilărească să nu se transforme în alterarea cuvântul lui Dumnezeu. Istoria Biblică să nu fie o istorisire distractivă şi nici poveste.

V. Precizări practice 1. Numai acel învăţător poate adapta şcoala-muncă la cateheză care, la rândul său, trăieşte viu adevărurile religiei şi el însuşi trăieşte din credinţă. 2. Să se reliefeze cât mai des relaţia dintre religie şi celelalte materii de şcoală. Acesta este motivul care impune să avem şcoli catolice, căci religia şi viaţa aici se contopesc, devenind una. 3. Fără buna relaţie preot şi învăţător nu poate exista şcoală-muncă.

Puteţi cumpăra această carte prin Internet, de la Librăria Presa Bună!