Ar fi o greşeală capitală dacă părinţii ar crede că o dată început mersul la şcoală, rolul lor de educatori încetează. Educaţia din familie rămâne în continuare de o importanţă primară64.

I. Rolurile educaţiei familiale

A) Un mare rol îi revine acum mamei, rolul de a dezvolta la dimensiunea evoluţiei minţii copilului, concepţia despre Dumnezeu, concepţie pe care – la copilul ei – o cunoaşte numai ea. Aşa precum copilului, crescând, pantofii îi rămân mici, aşa trebuie să se elibereze încetul cu încetul şi de formele naive ale credinţei sale. Iar de acest lucru nu este capabilă educaţia de masă din şcoală. Numai mama înţelege suficient sufletul şi limbajul copilului ei, astfel încât să fie capabilă să aprofundeze ideea Tatălui ceresc, să scoată mai bine în evidenţă autenticitatea absolută a voinţei lui Dumnezeu şi să lărgească în mod abil cadrul obligaţiilor ce-i revin copilului. De câte ori nu i se oferă mamei ocazia de a pune sufletul copilului în contact direct cu Dumnezeu, fie în aer liber contemplând în natură minunatele frumuseţi dăruite de Dumnezeu, fie în casă prin explicarea în familie a catehismului şi a Bibliei, inundând, astfel, acest suflet cu gândul omniprezenţei Tatălui atotputernic, gând care-l apără cel mai bine pe copil de păcat!

Să avem grijă să trezim în copii – încă de la vârsta cea mai fragedă – şi un profund respect faţă de sfântul sacrament al altarului, să-i obişnuim cu pietatea şi liniştea. Acesta este un foarte bun promotor al comportamentului corect de mai târziu în biserică. „Adolescens iuxta viam suam, etiam cum senuerit, non recedet ab ea” (Deprinde pe tânăr cu purtarea pe care trebuie s-o aibă; chiar când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea) (Prov 22,6). Să ne mai străduim, desigur, a le asigura în biserică un loc (pe cât posibil chiar în faţă), de unde să poată percepe în sufletul lor delicat impresiile Liturghiei, al acestui splendid sistem intuitiv religios.

B) În această perioadă mamei îi cauzează multe griji şi structura morală curată a copilului ei. Pe stradă, ca şi în şcoală, copilul vede şi aude lucruri care îi trezesc curiozitatea mult mai devreme decât este firesc, mult mai devreme decât ar produce-o evoluţia sa trupească. Multe mame sunt îngrijorate de pericolele morale care ameninţă pe copilul lor – zadarnic însă, a-l izola total de ele nu le reuşeşte. Mama nu poate să-şi scoată copilul din lume; îi poate însă înarma sufletul în mod corespunzător, pentru a putea face faţă pericolelor care-l ameninţă.

Interzicerea cărţilor rele, a întrunirilor suspecte şi a tovarăşilor răi, selectarea distracţiilor, a petrecerilor, a prietenilor, ţinerea încordată a imaginaţiei febrile, prin lecturi şi jocuri potrivite etc., sunt numai o parte, numai aspectul negativ al educaţiei sexuale abile.

Şi această educaţie preventivă este absolut necesară, dar nu este suficientă. Pe lângă aceasta este importantă pregătirea pozitivă a sufletului tânăr pentru serioasa luptă sufletească pe care nici un om pe faţa pământului n-o poate ocoli, luptă care, mai curând sau mai târziu, se va năpusti şi asupra favoriţilor, păziţi cu teamă de mamele lor: lupta purtată pentru curăţia morală a tânărului la vremea maturizării sale sexuale. Singura armă care garantează victoria în această luptă este voinţa tare, oţelită în focul iubirii lui Dumnezeu.

C) Prin urmare, tot succesul depinde de educarea voinţei. Preocuparea părinţilor trebuie să nu se limiteze numai la acte de izolare, de apărare. Copilul nu poate fi izolat ermetic de influenţa mediului din jur; pentru aceasta ponderea principală trebuie axată pe predispunerea copilului la îndrăgirea pozitivă a curăţiei şi a voinţei puternice de a ţine în frâu, din scurt, instinctele. Copilul care, din fragedă vârstă, a fost crescut în frica de Dumnezeu, acum în mod firesc va fi însufleţit de perfecţiune, de exemplele de învingere de sine, de pildele sfinţilor şi ale Mântuitorului şi, din iubire faţă de Dumnezeu, este capabil să săvârşească şi acte de înfrânare pe măsura vârstei sale. Aşadar, acela care la o vârstă fragedă poate renunţa la o prăjitură sau poate asculta fără să comenteze, va putea şi la vârsta tinereţii să lupte mai uşor cu instinctele sale josnice.

Din păcate însă unul dintre defectele fatale ale sistemul pedagogic al familiilor intelectuale de azi este tocmai faptul că ele îl feresc cu teamă pe copil de orice mică abnegaţie, de orice renunţare oricât de neînsemnată; urmăresc cu iubire de maimuţă toate capriciile copilului lor răsfăţat, alergând ca să i le împlinească. Nu este de mirare, aşadar, dacă mai târziu nu pot stăpâni acel cal pe care nu l-au ţinut în frâu la vremea când era mânz.

II. Rolurile catehezei şcolare

A) Omului i se strânge inima ori de câte ori aude de şcoli elementare unde catehetul este un laic. Această afirmaţie nu vrea să subaprecieze dăscălimea, nici să condamne necesitatea impusă de vremurile actuale când, în lipsă de un preot consacrat, Biserica dă şi unui laic missio pentru a preda religia în şcoală. Vrem numai să consemnăm că acolo unde preotul ar avea timp şi totuşi, din proprie vină, neglijează catehizarea, îşi asumă o responsabilitate uriaşă în ceea ce priveşte soarta tinerilor ce i-au fost încredinţaţi.

Catehizarea este una dintre obligaţiile de seamă ale preotului. Cu câtă bucurie nu ar intra preoţii francezi în şcoală! Cum îi ademenesc cu bomboane preoţii italieni pe copii ca să vină la cateheza ce se ţine duminica după-amiază în biserică! Dacă statul ne va închide şi nouă în faţă uşa şcolilor, uşă pe care – când era deschisă – unii intrau numai pentru a participa la examene, atunci vom putea să ne plângem cu amărăciune: „Recordare, Domine, quid acciderit nobis; intuere et respice opprobrium nostrum!” (Adu-ţi aminte, Doamne, de cele întâmplate, şi vezi ocara noastră!) (Lam 5,1).

B) Ce să stimuleze pe catehet în munca sa grea?

a) Prin munca sa, catehetul aduce Bisericii slujirea cea mai importantă: el îi creşte pe credincioşii de mâine.

b) Câte pericole ameninţă astăzi tineretul! Aceşti tineri îi vor datora catehetului religiozitatea lor conştientă, adevărata viaţă de credinţă, mântuirea lor veşnică.

c) Una dintre condiţiile pastoraţiei fructuoase de mai târziu este buna catehizare. Aceasta este prima prelucrare a pământului. Pentru aceasta accentuează Congregaţia pentru Seminarii: „Constat catechesim… totius sacerdotalis ministerii fundamentum esse eiusdemque fructum et progressionum causam praecipuam”67 (Este ştiut că temelia întregii slujiri preoţeşti şi principalul izvor al roadelor şi progreselor acestei slujiri… este cateheza).

d) Copilul este calea cea mai uşoară pentru a lua contactul şi cu părinţii.
e) De multe ori catehetul găseşte în aceşti micuţi nişte apostoli mici pentru pastoraţia celor maturi.

f) Activitatea catehetului este preţioasă şi pentru societatea umană. „Höher als Geldkultur steht Menschenkultur” (Deasupra civilizaţiei banului stă civilizaţia omului). Iar cine a format pentru societatea umană un mădular cinstit, conştiincios, a făcut mai mult decât dacă ar fi descoperit secretul fabricării aurului şi ar fi pavat toate trotuarele străzilor cu aur. Pe urma muncii catehetului poate veni, pentru societate, blestem sau binecuvântare, deopotrivă.

g) Mai mare este însă responsabilitatea catehetului înaintea lui Dumnezeu. Catehetul trebuie să aibă sentimentul că Dumnezeu îi vorbeşte fiecăruia prin gura fiicei faraonului, care l-a dat pe Moise mamei sale în grijă: „Accipe puerum istum et nutri mihi. Ego dabo tibi mercedem tuam” (Ex 2,9), (Ia-mi copilul acesta şi mi-l alăptează, că eu am să-ţi plătesc!). Promisiunea profetului Daniel îi este adresată şi catehetului: „Qui autem docti fuerint, fulgebunt quasi splendor firmamentis; et qui ad iustitiam erudiunt multos, quasi stellae in perpetuas aeternitates” (Şi cei înţelepţi vor lumina ca strălucirea cerului şi cei care vor fi îndrumat pe mulţi pe calea dreptăţii vor fi ca stelele în vecii vecilor). Iată însă şi pedeapsa: „Pentru acela care va duce la păcat unul dintre micuţii aceştia care cred în mine, mai bine ar fi fost să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie cufundat în adâncul mării” (Mt 18,6).

Eduard v. Schenk, ministru german de interne, scrie că într-o zi a voit să-i facă episcopului german Wittmann o vizită. Avea numai o oră la dispoziţie şi a anunţat în scris sosirea. Wittmann, în câteva rânduri foarte politicoase, i-a făcut cunoscut că tocmai în acea oră ţine lecţia de cateheză la şcoală şi, fiindcă acesta este un lucru foarte important, nu-l poate omite; ca atare îl roagă să-şi amâne vizita pe altă dată. „Altă dată nu am avut timp – scrie Schenk – şi am plecat fără să-l pot vedea. Motivul neprimirii însă l-a făcut pe episcop mai demn de respect decât dacă m-ar fi primit”.

Într-adevăr, dacă preoţii nu plantează religiozitatea în sufletul copiilor, nimeni altul pe lume n-o va face! Preotul care se ocupă de tineretul de azi are nenumărate ocazii să constate veridicitatea constatării lui Pázmány Péter care scrie astfel: „Părinţii au mare grijă de trupul copiilor lor. Dacă aceştia au un mic necaz, dacă se răneşte cumva copilul, mama lasă imediat toate şi-l compătimeşte, îl consolează şi-l doftoriceşte pe copilul ei. Dacă fiul tău intră în viaţă cu stângul – zice Plutarch – dacă privirea, bărbia sau coloana vertebrală nu-i cad bine, dacă un fir de păr nu-i stă bine pe cap, atât îl ceartă, îl mustră şi-l dichiseşte pe bietul copil, până când toate îi vin pe plac. În schimb, dacă este neglijent în serviciul divin, dacă este guraliv, dacă săvârşeşte alte păcate, părinţii nu simt aceeaşi amărăciune pentru astfel de necazuri. Vai, cât de puţine sunt mamele precum cea a Macabeilor, care a preferat ca toţi cei şapte fii ai ei să fie ucişi în mod crunt unul după altul decât să comită un păcat împotriva lui Dumnezeu. Hei, cum se îngrijesc părinţii de azi să câştige şi să lase ca moştenire copiilor lor avuţii pământeşti, dar nici a mia parte din munca lor nu o învestesc ca să-i lase în bune moravuri şi în cucernicie desăvârşită”.

Într-adevăr, ce vede, ce aude astăzi copilul chiar şi în familiile cele mai bune? Grija pâinii de toate zilele, răbufniri mânioase, bârfă de toate zilele… În mare parte numai catehetul şi şcoala îi vorbesc copilului despre idealuri nobile şi-l învaţă să le urmeze.

h) Cea mai bună investiţie spirituală este însă şi pentru preot activitatea cu tineretul. Acel preot care se ocupă şi de copii nu va îmbătrâni în sufletul său niciodată. De câte ori nu este ameninţat preotul de pericolul mohorârii spirituale, care devine apoi un obstacol de netrecut al oricărei pastoraţii reuşite! Şi invers, vioiciunea copilului toarnă viaţă şi în noi. Copilul este însăşi bucuria vie, floarea ambulantă, păsărica înfocată în care pulsul vieţii este atât de puternic, încât cei maturi întineresc numai privindu-l. Activitatea cu copiii este înviorare sufletească. „Pământul nostru este foarte trist fiindcă aici fiecare suferă, fiecare plânge, fiecare aleargă după fericire fără ca s-o ajungă vreodată; dar nu ne va fi permis niciodată să ne credem total nefericiţi, atâta timp cât vedem pe pământ flori ce se deschid şi copii care se joacă”.

Şi sufletul preotului simte nevoia de bucurie; iată, cea mai frumoasă bucurie a păstorului sufletelor este ataşamentul copiilor (chiar şi mai târziu, când sunt mari; mai ales al băieţilor!). Preotul care se ocupă cu plăcere de copii este mereu plin de umor, un temperament vesel, vioi, lucru indispensabil în viaţa sa, pe când preoţii morocănoşi, cu mutră acră, nu sunt buni nici pentru anturajul credincioşilor maturi.

III. Spovada, Împărtăşania, asociaţiile de copii
A) Activitatea pedagogică a catehetului ca păstor spiritual al şcolarilor de la elementară, este tratată mai amplu în catehetică. Aici atragem atenţia numai asupra a două datorii de importanţă vitală: pregătirea pentru Spovada şi Împărtăşania bună şi îndrăgirea acestor două sacramente.

La acest nivel ţinem de cea mai mare importanţă pregătirea optimă posibilă pentru prima Spovadă şi prima Împărtăşanie, iar, după aceea, conştientizarea progresivă a spovezilor următoare.

Spovada şi Împărtăşania este coloana vertebrală şi izvorul vital al religiozităţii practice.
Pe acest plan să ne străduim, în primul rând, să-i salvăm pe copii de obiceiul defectuos – care din păcate se mai întâlneşte şi astăzi – al Împărtăşaniei târzii. Nu putem să nu amintim de obiceiul rău, la modă în clasele intelectuale şi după papa Pius al X-lea (10 februarie 1905 şi 8 iulie 1910), care leagă Împărtăşania târzie a copiilor (la vârsta de 10-12 ani) de ideea emancipării. Deşi ştim bine la câte pericole este expus tocmai copilul familiilor emancipate. Pentru ce să fie deci frustraţi chiar ei de darurile sfintei Împărtăşanii? Familiile intelectuale nu mai contenesc să se laude cu precocitatea copilului lor, cu virtuozitatea sa la pian, cu manierele sale în anturaje, cât de elegant dansează la balurile de copii, cum zâmbeşte deja la auzul poveştii cu barza, cât de acasă se simte pe terenul de tenis, cât de interesat se manifestă la teatru, numai religia n-ar putea-o încă înţelege? Şi numai Împărtăşania, numai aceasta i-ar fi prea devreme, cu aceasta ar mai trebui să aştepte? Nicăieri nu se adeveresc mai trist cuvintele sfintei Scripturi: „Parvuli petierunt panem, et non erat qui frangeret eis” (Copiii cer pâine, dar nimeni nu le-o întinde).

Accentuăm în mod deosebit ca pregătirea corectă la prima Spovadă să fie mult mai mult decât orice cateheză, oricât de iscusită, referitoare la sacramentul Pocăinţei. Fiecare oră de pregătire trebuie să fie ţesută toată cu idei ascetice, astfel încât pregătirea pentru prima Spovadă să devină adevărate misiuni pentru copii (Despre spunerea adevărului, purtare frumoasă, vizitarea sfântului Sacrament, la terminarea rugăciunii de seară recitarea unui Tatăl nostru pentru o bună împărtăşanie). Este experimentat faptul că nu există perioadă de vârstă când copilul să fie mai dispus să renunţe la păcatele sale, cum este dispus în timpul pregătirii pentru prima Spovadă. Pregătirea pentru prima Spovadă şi prima Împărtăşanie (nu în zadar o subliniază şi CDC, can. 1330 § 2) mulţumită lui Dumnezeu se desfăşoară bine în general. Nu putem accentua însă în măsură suficientă că scopul pregătirii nu este acela potrivit căruia copiii să creadă şi să ştie cum operează sacramentul Pocăinţei, de câte feluri este căinţa şi ce este îndestularea, ci acela ca ei să îndrăgească, să preţuiască acest sacrament, să-l dorească, să săvârşească cel mai bine posibil actele recerute, după spovadă să se corijeze, iar în urma corijării bucuria să le umple sufletul.

Pe lângă aceasta să avem grijă ca prima Împărtăşanie să fie urmată şi de altele. Prima Împărtăşanie să nu fie doar o piatră de hotar care încheie perioada fericită a copilăriei, ci să fie şi începutul unei vieţi noi, euharistice, trăite împreună cu Cristos. De aici înainte catehizarea nu are voie niciodată să piardă contactul cu Cristos euharisticul. La ce ar folosi să fie sărbătorită cu atâta fast ziua primei Împărtăşanii, dacă prima Împărtăşanie nu este începutul unei vieţi euharistice!
Prima Împărtăşanie să nu fie doar un meteorit care apare brusc şi dispare tot aşa, ci să fie soare care radiază mereu lumină şi căldură.

În ţara noastră (Ungaria n.t.), din cele mai vechi timpuri, deasa Împărtăşanie a copiilor este întreţinută de Asociaţia Euharistică a Copiilor. Membrii ei se obligă ca în fiecare săptămână, cel puţin o dată (pe cât se poate duminica), să se împărtăşească, iar în fiecare dimineaţă şi seară să se roage trei Bucură-te, Marie, împreună cu iaculatoria: „Sfântă Fecioară Marie, buna mea mamă, păzeşte-mă astăzi de păcatul de moarte” (indulgenţă de 200 de zile). Aşadar, membrii au două obligaţii principale: Împărtăşania deasă şi rugăciunea pentru păstrarea harului sfinţitor (acesta este chiar fundamentul moral al Împărtăşaniei dese).

Asociaţia funcţionează în capitală unde a fost înfiinţată (biserica Adoraţiei perpetue), iar în provincie în mai multe organizaţii. Pe tinerii mai mari îi grupează în asociaţii separate: Asociaţia Euharistică a Tinerilor şi a Tinerelor. Publicaţia oficială a ambelor asociaţii este foaia lunară: „Isus, bucuria mea”.

Cealaltă asociaţie de copii cu caracter practic este Garda Inimii, care desfăşoară pastoraţia copiilor în proporţii crescânde.

Garda Inimii este asociaţia paramilitară a copiilor cinstitori şi apostoli ai inimii lui Isus. Ea aparţine de Asociaţia Inimii lui Isus şi pentru aceasta, fiecare gardist este înscris şi în Asociaţia Inimii lui Isus.

Îndatoririle gardiştilor Inimii:
1. Împlinirea punctuală a obligaţiilor religioase (participarea la sfânta Liturghie duminicală şi în sărbători, postul, Spovada de Paşti);
2. Practicarea devoţiunii la inima lui Isus prin recitarea zilnică a rugăciunii asociaţiei (un Tatăl nostru, Bucură-te, Marie, Cred în Dumnezeu şi iaculatoria: „Dulce inimă a lui Isus al meu, fă să te iubesc din ce în ce mai mult”) şi Spovada şi Împărtăşania în preajma sărbătorii Inimii lui Isus;
3. Comportament corect în familie, ascultare faţă de părinţi şi superiori;
4. Iubirea exemplară a semenilor, mai ales a membrilor familiei şi ai asociaţiei;
5. Apostolat în familie.

Structura asociaţiei: Conducătorul ei este un preot sau o persoană laică matură şi creştină practicantă. Membri ai asociaţiei pot fi toţi copiii, băieţi sau fete, chiar şi cei ce n-au făcut încă prima Spovadă. Garda este o organizaţie de mase. Întrunirile sale şi Împărtăşaniile comune se fac corespunzător aprecierii conducătorului şi a circumstanţelor locale. Conducerea centrală se compune din directorul naţional al Asociaţiei Inimii lui Isus şi colaboratorii săi (Budapesta, VIII, str. Horánszky nr. 20). Foaia oficială a gardiştilor Inimii este: „Inima”.

Fiecare asociaţie gardistă face adunări cu membrii ei, adunări în care gardiştii se destind, fac schimburi de experienţe, dau raport despre studiile lor, îşi prezintă întâmplările, se pregătesc pentru festivităţi, fac exerciţii de recitări, oratorie şi învaţă cântece etc.
Urmărind contactul cu părinţii, o dată pe an ţin exerciţii spirituale de trei zile pentru părinţi. Structura paramilitară a „Gărzii Inimii” corespunde foarte bine spiritului romantic al copiilor mici.

Un instrument preţios la îndemâna pedagogului religios şi zelos poate fi şi Mişcarea Pui de Lup, care prin romantismul său ce corespunde perfect exigenţelor sufletului copilului mic şi printr-o supraveghere destoinică poate fi pusă în serviciul evoluţiei spirituale corecte şi a practicării virtuţilor infantile.