Trăim într-o societate numită după unii şi «cetate educativă» (Edgar Faure). La tot pasul întâlnim influenţe educogene de tot felul. Peste tot dăm de «maeştri», «guru», «învăţători» gata să ne arate şi să ne dezvăluie adevărul. Cum trebuie să primim aceste mesaje? Cum ne descurcăm în această fază de inflaţie în câmpul educaţiei? Cum păstrăm distanţa cuvenită faţă de eventualele false incitări în plan educaţional?

Considerăm că poziţionarea etică, în materie de educaţie, nu trebuie neglijată. Perspectiva deontologică se impune ori de câte ori avem o acţiune, un câmp ideatic sau o ştiinţă care vizează omul, direct sau indirect. Deontologia vizează filtrarea axiologică a strategiilor, tehnicilor, artificiilor procedurale prin raportarea acestora la repere morale, benefice pentru om şi umanitate. O deontologie de ordin didactic îşi propune să definească ce este bine să predai, unde şi în ce circumstanţe se face educaţia, în ce condiţii şi când se opreşte exercitarea educativă auto sau eteronomă şi mai ales reperează ambivalenţa morală, alunecările pernicioase sau nelegitimitatea unor practici. Aceasta vizează condiţiile transmiteri cunoaşterii, sub toate aspectele şi în toate formele ei de manifestare. Perspectiva deontologică exclude orice apropiere de doctrinele partidelor politice, de statutele sindicatelor, de textele fundamentaliste ale unor grupuri confesionale sau de reglementările administrative conjuncturale. Educaţia nu trebuie să devină platformă pentru inculcarea unor idei (indiferent care ar fi acestea, bune-rele) sau de incitare la acţiuni care prejudiciază autonomia şi demnitatea umană.

În materie de educaţie contează nu numai ceea ce se transmite ci şi felul cum se transmite. Deontologia pune în evidenţă probitatea, imparţialitatea şi neutralitatea în domeniile următoare: transmiterea cunoştinţelor, relaţiile dintre educatori, raporturile cu autorităţile tutelare, modurile de exercitare a profesiei, comunicarea cu elevii şi utilizarea rezultatele parcursurilor de formare.

Codificarea regulilor deontologice se poate realiza la mai multe niveluri: instanţe centrale, ce pot emite o legislaţie şcolară generală, asociaţii profesionale specifice, cu caracter naţional sau local (care, din păcate la noi lipsesc), entităţi şcolare grupate după anumite afinităţi (specializări comune, tradiţii asemănătoare etc.), unităţi şcolare de bază (prin reglementări sau reguli de ordine interioară). Rămâne ca sarcină pentru viitor, structurarea unui cod deontologic al meseriei de profesor în România, aşa după cum există şi în cazul unor profesiuni, care presupun interacţiuni şi acţiuni asupra fiinţei umane (medici, avocaţi etc.).

«Codificarea» cea mai importantă însă o întrezărim la nivelul cadrului didactic, în cadrul activităţilor de zi cu zi, neurmărite sau apreciate de nişte instanţe externe. Suntem încrezători că cel mai important «for» deontologic este conştiinţa intimă a profesorului, dascălul însuşi care, dincolo de vremuri şi conjuncturi neprielnice (salarii de mizerie, condiţii precare de activitate, lipsă de material didactic, deprecierea morală a profesiunii etc.) îşi «poartă crucea» cu demnitate şi responsabilitate.