Lumea de astăzi a devenit deosebit de complicată prin existenţa unui mare număr de probleme la scară locală, regională, naţională şi planetară. Complexitatea problemelor generează o sumedenie de conflicte, de diverse tipuri şi forţe, care lăsate nerezolvate pot da o rezultantă orientată spre un dezechilibru major în diferite planuri şi pe întinse regiuni geografice, spre distrugerea sau chiar aduto-distrugerea omenirii.

Majoritatea statelor lumii, fie ele dezvoltate sau mai puţin dezvoltate acordă din ce în ce mai mari fonduri pentru educaţie. Investiţia în educaţie devine un factor determinant, pe termen mediu şi lung, în prevenirea sau măcar atenuarea conflictelor de tot felul.

La noi, cum de altfel în toată lumea iudeo-creştină, familia, şcoala şi biserica sunt considerat instituţii fundamentale ale statului. Familia şi şcoala pot, în cea mai mare măsură influenţa predispoziţiile spre ură şi iubire ale copilului în dezvoltare. Trebuie subliniat faptul că deşi influenţa familiei se manifestă mai devreme şi este mai profundă, pe baza unor cerectări temeinice în domeniul psiopedagogiei, s-a ajuns la ideea că există motive întemeiate să credem că experienţele ulterioare ale copilului în şcoală pot modifica sau întări predispoziţiile dobândite timpuriu.

Provocările lumii contemporane trebuie să li se răspundă printr-o nouă abordare pedagogică, printr-o nouă paradigmă educaţională.

În momentul de faţă moralul societăţilor moderne tinde spre o stare de descurajare şi mai puţin spre încrederea de sine, fapt care generează apatie, teamă, neîncredere faţă de semeni etc.

Şcoala pune în centru activităţi instrucţia şi manifestă mai puţin interes pentru încurajarea şi dezvoltarea valorilor, atitudinilor şi cunoştinţelor care stimulează relaţiile constructive, mai degrabă decât pe cele distructive şi care ar trebui să-i pregătească pe copii de azi să trăiască într-o lume paşnică. Şcoliile, prin modul de organizare, nu furnizează prea multă experienţă socială, ba mai mult, după cum sunt selectaţi elevii în anumite clase, după criterii de nimeni cunoscute şi acceptate (este vorba, în principal, de învăţământul gene-ral, dar nu numai), ne putem aştepta în orice moment să apară în şcoli anumite situaţii conflictuale. Raportul profesor-elev şi elev-elev, atitudinile pe care le au atât elevii cât şi profesorii, unii faţă de alţii, generează frecvent situaţii în care poţi fi umilit sau umileşti. Aceste raporturi, acolo unde se întâlnesc, sunt golite de elementele esenţiale: sinceritatea şi dragostea faţă de semenul nostru.

Schimbările sociale, atât de mult aşteptate, nu vor fi observabile, în relaţiile sociale, până când activitatea educaţională din familie şi din şcoală nu va suferi o schimbare radicală. Aceasată schimbare trebuie să conducă la ideea educării copiilor în aşa fel încât ei să fie unul pentru celălalt şi nu unul împotriva celuilalt, să-şi dezvolte abilitatea de a soluţiona conflictele în mod constructiv şi nu distructiv, să fie pregătiţi să trăiască într-o lume paşnică. 1

Rezolvarea viabilă a conflictelor, indiferent de natura lor şi de locul unde apar, se poate face numai prin apropierea celro două părţi şi nu prin îndepărtarea acestora. Nu se pot rezolva sau cel puţin aplana, conflictele între persoane sau părţi umflându-se fiecare parte/persoană mereu în pene, prin declaraţii de nevinovăţie, prin ipocrizie sau forţă.

Poate că, mai mult ca la alte neamuri, ipocrizia noastră se vădeşte atunci când declară, sus şi tare, că poporul nostru s-a născut creştin, iar noi, se poate uşor înţelege, că nu suntem altceva decât creştini şi încă de două mii de ani. Dar, uităm sau poate încă nu am învăţat că principala coloană de susţinere a simţirii creştine este iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui nostru, indiferent cine este acesta, ce limbă vorbeşte, ce fel de politică face sau nu face, ce religie sau confesiune îmbrăţişează, ce culoare are faţa lui, pentru că indiferent cum ar fi acest om el este o persoană, creată după chipul şi asemănarea Creatorului.

Cele mai multe conflicte şi suferinţe omeneşti, fizice şi morale, derivă din diferenţele ce pot exista între persoane. Oamenii nu sunt perfecţi, nu sunt sfinţi, dar sunt singurele fiinţe de pe pământ înzestrate cu raţiune şi cu suflet. Oamenii sunt liberi să iubească sau să urască, să aleagă între a face lucruri bune şi lucruri rele, să aleagă un drum spre perfecţiune morală sau să se înfunde pe drumurile rătăcite ale mizeriei umane. Toţi ne lăudăm că iubim şi vrem binele celuilalt, dar niciodată nu ne recunoaştem limitele, nu ne recunoaştem greşelile mai mari sau mai mici, nu recunoaştem că alţii pot fi mai buni ca noi, mai culţi, mai inteligenţi etc. De câte ori nu suntem ticăloşi? Adică putem să-i ajutăm pe oamenii în nevoi, uneori fără nici un efort, dar din diferite motive, de cele mai multe ori meschine, nu facem acest lucru.

Cât de simplu s-ar putea rezolva sau aplana multe conflicte, în multe situaţii aparentz fără ieşire, doar printr-o simplă recunoaştere a greşelilor, unui faţă de celălalt. Am substituit de mult în relaţile noastre iertarea, concilierea şi buna înţelegere cu ameninţarea, cu tribunalul, cu şantajul, cu răzbunarea în cele mai perfide forme. Atunci la ce fel de societatea putem spera?

1. Ana Stoica-Constantin, Adrian Neculau, Psihologia rezolvării conflictului, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p.225