“Şi-i aduceau copilaşii, ca să-i atingă, dar discipolii îi ocărau. Văzând astfel, ISUS se supără şi le zise: ”LĂSAŢI COPILAŞII SĂ VINĂ LA MINE; nu-i împiedicaţi, căci acelora care sunt ca ei le aparţine ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU. Adevărat vă spun: CINE NU PRIMEŞTE ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU CA UN COPILAŞ, NICIDECUM NU VA INTRA ÎN EA. Şi cuprinzându-i în braţe, îi binecuvânta, punând mâinile pe capul lor” (Marcu, 10, 13-16).

Aceste neasemuite cuvinte ale lui Isus, consemnate aproape aidoma de cei trei evanghelişti sinoptici (= care privesc împreună, văzând şi auzind acelaşi lucru, precum Matei, 19, 13-15, Marcu, 10, 13-16 şi Luca, 18, 17-17), au prilejuit în cursul timpului numeroase predici şi meditaţii. Una dintre ele, grăitoare peste veacuri, este aceea a Sf. Ignaţiu de Loyola (1491-1536), întemeietorul ordinului călugăresc catolic “Societatea lui Isus” (S.J., cum adaugă la numele lor fiecare călugăr iezuit). Într-una din prelegerile sale, Ignaţiu de Loyola ar fi spus: “Daţi-mi un copil din fragedă pruncie până la vârsta de 14 ani şi voi sădi în el atâta credinţă catolică încât ea nu se va şterge din sufletul lui niciodată”.

În nenumărate cazuri, acest adevăr intuit de Sf. Ignaţiu de Loyola s-a adeverit de-a lungul veacurilor. Şi el va rămâne viu, conform dorinţei şi prezenţei lui Isus Christos, până la sfârşitul lumii, căci Mântuitorul Nostru a promis tuturor celor credincioşi, ce-l iubesc în Sfânta Euharistie, că va fi mereu alături de ei (vezi Matei 28, 20 corelat cu Ioan 6, 48-58 şi 15, 4-11).

Sfânta noastră Biserică – acea neasemuită şi minunată corabie a lui Petru – de dreaptă credinţă şi universală răspândire, prin mărturisirea episcopilor reuniţi în Conciliul Vatican II (1962-1965) a dat o deosebită atenţie educaţiei copiilor şi tinerilor în trei documente de importanţă capitală pentru orice credincios catolic. Este vorba de: a) “Constituţia dogmatică despre biserică” (în latină “Lumen Gentium”, p. 47-103, Vatican II, Ediţia Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti, în special capitolele II – Poporul lui Dumnezeu şi IV – Despre laici); b) “Declaraţia despre educaţia creştină” (“Gravissimum educationis”, p. 187-198, Idem Vatican II) şi c) “Despre apostolatul laicilor” (“Apostolicam actositatem”, p. 219-243, Idem Vatican II).

Prima şi cea mai de seamă condiţie a evanghelizării copiilor este, aşa cum în Biserica noastră ne-o demonstrează viaţa unor nenumăraţi sfinţi (Sf. Anton de Padova, Sf. Tereza a Pruncului Isus şi Sf. Padre Pio, între mulţi alţii), naşterea într-o familie creştină practicantă. Într-o astfel de familie binecuvântată, copilaşii învaţă să se roage dimineaţa şi seara alături de părinţi. Încă de la vârsta de 3-4 anişori, ei deprind facerea semnului crucii, una din armele cele mai de preţ în alungarea micilor curse întinse de diavol celor puţin ajunşi pe calea priceperii. Ei adeseori sunt ispitiţi de lenevie, neascultare faţă de părinţi şi cădere în mrejele minciunii. Lenevia poate fi uşor anulată prin invitaţia la o activitate plăcută cum este joaca, cititul şi vizionarea unor filme educative. Cu minciuna este niţel mai greu de luptat fiindcă pune copilului o problemă mai dificilă: discernământul logic dintre adevăr şi neadevăr. Pentru copilul creştin, războiul începe să se ducă între adevărurile credinţei şi neadevărurile lumii atee. Cine va învinge în sufletul micuţului la confirmarea dintre binele suprem şi răul ispititor, depinde într-o foarte mare măsură de îndrumările părinţilor.

În ajutorul celor maturi, în lupta pentru salvarea copiilor, se află rugăciunea. Noi adeseori uităm că războiul pentru acapararea de către cel rău a sufletelor nevinovate începe de la vârstele mici, prin manifestarea “falselor bucurii” produse de săvârşirea micilor răutăţi.

Obişnuirea micuţilor cu recitirea zilnică, dimineaţa şi seara, a rugăciunii împărăteşti – Tatăl nostru – şi a celei de a doua, tot atât de importantă ca prima – Născătoarea de Dumnezeu sau Ave Maria (Bucură-te Marie), precum şi a rugăciunilor de mulţumire pentru hrana zilnică, aduce revărsarea unor daruri divine asupra copiilor, care îi păstrează nevinovaţi pe aceştia în bogatul câmp înflorit al harului sfinţitor.

Astfel de rugăciuni, temeinic însuşite de la părinţi printr-o perfectă memorizare din copilărie, deschid în fapt minunata cale de apropiere conştientă a pruncilor de Bunul Dumnezeu, răspunzând chemării lui Isus: “Lăsaţi copilaşii să vină la mine!” (Luca, 18, 16). Lucrările spirituale sensibile de acest gen trebuie explicate într-o formă adecvată înţelegerii copiilor în primul rând de către părinţi. Educaţia în acest sens e bine să se înceapă în casa părintească şi să se continue prin învăţarea pusă la dispoziţie de formele preşcolare (grădiniţe) ale primilor paşi de apropiere de Sf. Treime, Sf. Fecioară Maria şi îngerul păzitor.

Una din datoriile părinţilor creştini este aceea de a-şi însuşi abecedarul credinţei prin citirea micului catehism al Bisericii noastre. În acesta se găsesc expuse pe înţelesul fiecărui adult, indiferent de gradul său de pregătire intelectuală, tot ceea ce trebuie să ştie creştinul în vederea mântuirii sale şi a familiei pe care a întemeiat-o.

Unele lămuriri se pot obţine de către părinţi de la Biserică, întrebând pe preotul paroh sau, în catedrale, pe oricare părinte slujitor. Sfânta noastră Biserică apostolică şi catolică de dreaptă credinţă ne reaminteşte permanent că părinţii de ambele sexe (mame şi taţi) “au îndatorirea adâncă (astăzi, după cincizeci de ani de dominaţie a educaţiei atee, n. n.) de a orândui totul şi chiar de a pretinde ca fiii şi fiicele lor să se poată bucura de modalităţile corespunzătoare diferitelor vârste şi împrejurări ca să progreseze în formarea lor de creştini adevăraţi (adică de creştini practicanţi, n. n.), în acelaşi ritm cu care prin şcoală înaintează în cunoaşterea profană” (Extras din: “Declaraţia despre educaţia creştină” recomandată în 28 octombrie 1965 de către Conciliul Vatican II). Prin urmare: Părinţilor, vegheaţi asupra sufletelor fragede ale copiilor!