Am avut plăcerea să revăd vinerea trecută, seara, pentru a n-a oară, unul dintre filmele favorite ale familiei noastre: “Ziua cârtiţei” (Groundhog Day). Digerabil şi ca o comedie, acest film este o mică perlă religioasă. Dovadă stă faptul că nenumărate întâlniri catolice, evanghelice, evreieşti, hinduse, budiste ş.a.m.d. au inclus în program “Ziua cârtiţei”, dacă nu au început chiar cu această proiecţie. (Dar nu numai religia se foloseşte cu succes de acest film: numeroşi profesori de etică şi de filozofie îl folosesc la cursurile lor.) Regizorul filmului povestea amuzat că după acest film a primit nenumărate mesaje de genul: “Felicitări! Trebuie că sunteţi creştin – i-a scris creştinul; budist, i-a scris budistul; evreu, i-a scris evreul… – pentru că acest film exprimă atât de bine credinţa creştină – respectiv budistă, iudaică… -.”

La capitolul cinematografie, printre filmele care mă atrag aparte sunt cele care prezintă viaţa unui om de la naştere până la moarte. Este interesant să vezi efortul filmului de a captura o viaţă de om în maxim două ore. Iar de regulă vieţile alese pentru astfel de ecranizări nu sunt ale unor oameni şterşi ci, evident, ale unor oameni deosebiţi, cu un caracter excepţional, cu o evoluţie extraordinară. “Ziua cârtiţei” este oarecum pe dos: prezintă o singură zi din viaţa unui om – dar care se repetă de atâtea ori încât cuprinde, metaforic vorbind, o viaţă întreagă; iar personajul este unul deloc fascinant, ci o acritură de om – dar care suferă o profundă transformare. De fapt, această comedie uşoară este deosebit de grea din perspectiva reuşitei capturări a existenţei umane ca dramă, atâta timp cât nu este călăuzită de principii corecte.

Personajul principal, Phil (Bill Murray), este un nesuferit meteorolog la un post tv, care merge alături de producătoarea emisiunii, Rita (Andie MacDowell), şi de un cameraman, să filmeze în Punxsutawney evenimentul care anual scoate localitatea din anonimat: Ziua cârtiţei, ziua în care o cârtiţă pe nume tot Phil îşi părăseşte culcuşul de iarnă pentru a-şi vedea umbra. Cei trei sosesc pe 1 februarie în respectivul orăşel. În ziua următoare Phil se trezeşte la ora 6, merge la întâlnirea cu cârtiţa, spune în direct ce are de spus şi vrea să se întoarcă acasă. Dar un viscol îl forţează să rămână împreună cu echipa sa în micul orăşel. Spre marea lui surpriză, a doua zi, la ora 6, când se trezeşte, aude la radio aceeaşi melodie: de fapt nu este a doua zi ci este aceeaşi zi – este tot 2 februarie. Şi această situaţie se repetă zi după zi, luni de-a rândul.

Cum reacţionează Phil? Am putea deosebi trei etape: copilăria, adolescenţa şi maturitatea. Mai întâi se comportă copilăreşte. Dacă oricum a doua zi toate se reiau la fel, atunci poate să îi tragă un pumn fostului său coleg: a “doua” zi acesta îl va saluta la fel de prietenos; poate să îşi bată joc de poliţie şi să fie arestat, pentru că a “doua” zi el se va trezi în acelaşi astăzi, în patul lui de motel; poate şi să fure bani, pentru că urmărind zi de zi ridicarea banilor de la o bancă ştie care sunt acele doar câteva secunde în care poliţiştii nu sunt atenţi. Phil gustă “libertatea” ghidată de principiul: pot face ce vreau, căci consecinţe nu sunt. Mai rău, el începe să se folosească de repetitivitatea zilei de 2 februarie pentru a manipula oamenii: află totul despre o femeie pe nume Nancy pentru ca astfel să o seducă, şi îi promite chiar căsătoria pentru a se putea culca cu ea – el ştie că nu există a doua zi, deci “angajamentele” sale nu vor trebui respectate. Şi dacă mâine va fi tot azi, Phil deduce că poate să mănânce cât vrea, să bea câte cafele vrea, să fumeze cât vrea; nici pe dinţi nu mai trebuie să se spele! Suspendarea temporală în veşnicul 2 februarie îl face pe Phil să îi declare Ritei că este “un dumnezeu; nu Dumnezeu, dar un dumnezeu”.

Treptat, Phil ajunge la adolescenţă, descoperind – de fapt recunoscând – că Rita este marea sa iubire. Cu o insistenţă demnă de admiraţie dacă nu ar greşi din punct de vedere moral, Phil o descoperă pe Rita doar pentru a o putea manipula mai bine: de exemplu, află că ea preţuieşte pacea, aşa că a “doua” zi îi propune un toast pentru pace. Cu toate strategiile lui, ziua (repetată în zilele) se termină cu o palmă de la Rita în semn de refuz. Deja situaţia nu mai este distractivă pentru Phil, care ajunge într-o depresie adolescentină ce îl împinge chiar şi la sinucidere; doar că, deşi călcat de maşină, electrocutat, aruncat de pe clădire, el a “doua” zi se trezeşte perfect sănătos. Şi dacă până atunci a retrăi iar şi iar aceeaşi zi i se părea extraordinar, oferind nenumărate oportunităţi, Phil devine acum sătul. Ceea ce iniţial i se părea a fi o extraordinară libertate, se dovedeşte de fapt a fi o nemiloasă cursă ce îl ţine captiv în aceeaşi zi, între aceeaşi oameni, în acelaşi decor.

Din fericire, din această vale a deprimării Phil găseşte forţa să se ridice, dovadă a maturizării sale. Descoperă viaţa cu alţi ochi. De la egoismul care l-a caracterizat până atunci, trece la un altruism care, dincolo de nota sentimentală hollywoodiană, denotă descoperirea adevăratei libertăţi: care ţine cont de ceilalţi; a adevăratului sens al existenţei: pentru ceilalţi, nu pentru tine; a adevăratului mod de a iubi: nu manipulativ, acaparator, ci în respect faţă de celălalt, cu dăruire de sine. Orăşelul cade în sarcina lui Phil, care are zi de zi nişte “treburi”: să prindă copilul care cade din copac, să ajute doamnele bătrâne să schimbe roata la maşină, să salveze un bărbat ce se îneacă într-un restaurant cu o bucată de friptură, să ajute un cuplu în prag de căsătorie… Este interesant cum Phil cel liber devine acum angrenat în aceleaşi acţiuni zi de zi: se pare că libertatea lui a zburat pe geam. Sesizând că s-a schimbat, Rita îi propune ea lui Phil o întâlnire, dar el o refuză pentru că trebuie să se grăbească să îl prindă pe copilul ce zi de zi (adică în 2 februarie) cade din copac.

Phil renunţă într-un fel la Rita. În procesul de transformare pe care îl suferă, el ajunge la concluzia că nu o merită. Şi tocmai renunţând o câştigă. La finalul filmului Phil este altul decât cel de la început (decât ieri, 1 februarie). Iar Rita descoperă aceasta cu uimire. La licitaţia ai cărei subiecţi sunt burlacii, Rita îl cumpără pe Phil. Nu este doar o “cumpărare”, ci şi o “răscumpărare”, ce îi aduce lui Phil marea bucurie ca a doua zi, când se trezeşte, să fie cu adevărat a doua zi: 3 februarie. Se trezeşte în pat cu Rita, care demonstrează astfel că nu a urmat prea atentă şcoala catolică. Dar trecând peste puţinele aspecte discutabile moral ale filmului, la finalul lui avem o lecţie despre viaţă, despre libertate, despre iubire, despre dăruire, despre maturizare, despre fericirea adusă de renunţarea la egoism pentru a trăi pentru ceilalţi.

Centrul pentru Religie din New York, citeam pe Internet, foloseşte filmul la cursurile de budism pentru a explica noţiunea de “samsara”, ciclul continuu de moarte şi renaştere. Mie, ca şi creştin, filmul îmi spune însă altceva: că Phil, retrăind aceeaşi zi timp de câteva luni, pentru a înţelege viaţa şi a se maturiza, nu a fost avantajat – fiecare dintre noi avem la dispoziţie zeci de ani, mii de zile, pentru a parcurge acest drum. Să profităm de experienţa lui Phil pentru a ne maturiza. De ce să trăim ca şi cum ce facem nu ar avea consecinţe? De ce să ne folosim de ceilalţi? Să încercăm să trăim un permanent 3 februarie, ziua în care ne-am trezit conştientizând cât de frumoasă poate să fie viaţa dacă nu o trăim egoist, ci căutând binele celor dragi nouă, binele semenilor în general!