Modul cum s-a transformat personajul literar Harry Potter în „fenomenul Harry Potter“ poate va rămâne pentru totdeauna un mister. Scrie Joanne Rowling atât de bine încât să aibă milioane de admiratori pe întreg mapamondul? Nu beneficiază cumva de minunile marketingului modern? Oare nu se pliază scrierile sale perfect pe structura şi aşteptările cititorilor contemporani? Oricum ar fi, cert este că, prin traducerea cărţilor în zeci de limbi, prin ecranizările volumelor sale şi prin lansări spectaculoase, a reuşit să îl aducă pe Harry Potter în fiecare casă şi să ajungă la publicul ţintă: copiii.

Întrebaţi pe orice copil din lumea civilizată cine este Harry Potter şi veţi primi un răspuns mai mult decât satisfăcător. Dar nu asupra modului cum a ajuns copilul-vrăjitor Harry celebru dorim să insistăm, ci asupra mesajului pe care seria Harry Potter îl transmite micilor cititori.

„Harry Potter“ botează imaginaţia

În Occident, în jurul acestei teme s-a iscat o polemică acerbă. Diferite asociaţii şi scriitori creştini o acuză pe Joanne Rowling că perverteşte mintea copiilor prin mesajul păgân şi ocult al cărţilor sale. De cealaltă parte se află apologeţii autoarei şi, implicit, ai operei sale. Putem sintetiza opinia acestora citându-l pe John Granger: „…Joanne Rowling este o romancieră creştină aparţinând grupului literar Inkling, care scrie pentru a ne «boteza imaginaţia» şi pentru a ne pregăti inima şi mintea pentru căutarea conştientă a vieţii superioare întru Iisus Hristos, iar Hary Potter este un erou creştin“.
În sprijinul afirmaţiei sale, autorul citat invocă o serie de simboluri creştine care ar exista în seria Harry Potter, autoarea militând, de fapt, pentru o reîntoarcere la valorile creştine pe care societatea contemporană este pe cale să le piardă. Mai mult, o atitudine refractară vizavi de elementele de magie pe care le invocă scrierile Joannei Rowling nu ar fi justificată, având în vedere că şi în operele lui J. R. R. Tolkien, C. S. Lewis şi chiar în basmele populare este prezentă, sub diferite forme, magia. Oare chiar transmite Harry Potter un mesaj creştin copiilor?

Magia în literatura Inkling şi basmul popular

Înfiinţat în anii â30 de literaţii de la Oxford, grupul Inkling îşi propunea, printre altele, transmiterea unui mesaj creştin prin intermediul prozei fantastice. Autori precum J. R. R. Tolkien, cu binecunoscuta trilogie Stăpânul Inelelor şi C. S. Lewis, cu seria Cronicile din Narnia, s-au achitat excelent de această sarcină auto-asumată, readucând în atenţia cititorilor principii creştine precum puterea sacrificiului de sine, a superiorităţii binelui, a datoriei, a iubirii de semeni etc.
Nu putem nega, de asemenea, că şi în opera acestora sunt prezente elemente care ţin de sfera magiei şi a ocultului. Şi atunci, de ce să avem rezerve vizavi de Harry Potter, iar faţă de scrierile acestor autori nu?
În primul rând, trebuie să avem în vedere un aspect foarte important, şi anume că în literatura Inkling există o distincţie categorică între lumea reală, „principală“, şi „lumea secundară“, imaginară, ireală, în care se desfăşoară acţiunea. Chiar dacă, pe alocuri, aceste lumi interferează, niciodată ele nu se confundă.
Eroii lui C. S. Lewis pătrund într-un univers fantastic prin diferite „portaluri“, care au rolul de a-l anunţa şi avertiza pe cititor că este părăsit planul real şi se intră în cel imaginar. Acelaşi rol este îndeplinit în basmele populare de celebra formulă de început „a fost odată ca niciodată“. În opera lui J. R. R. Tolkien (Stăpânul inelelor) nici măcar nu este menţionată lumea reală, dispărând astfel posibilitatea oricărei confuzii. Elementele magice sunt plasate de autori numai în aceste lumi fantastice, astfel încât cititorii, şi mai ales copiii, nu au tendinţa de a le transpune în planul real.
În al doilea rând, deşi aceste opere beneficiază de „imunitatea“ oferită de plasarea acţiunii într-un spaţiu fantastic, ponderea magiei în desfăşurarea firului epic este sporadică şi intervine numai când este strict necesară. De altfel, în numeroase cazuri, magia este apanajul personajelor negative. Aceasta contribuie la diferenţierea etică a personajelor în bune şi rele.
Mai ales în basme, vrăjitorii şi vrăjitoarele sunt, în general, personajele negative care, în ciuda puterii pe care le-o conferă accesul la forţe magice malefice, sunt întotdeauna învinse de eroii care apelează doar la virtuţi umane precum înţelepciunea, vitejia, altruismul etc.

Vrăjitori şi Încuiaţi

În cazul seriei Harry Potter lucrurile stau tocmai invers. Iniţial am fi tentaţi să considerăm că peronul 9¾, de unde Harry Potter ia trenul spre Hogwarts – „Şcoala de Magie, Farmece şi Vrăjitorii“-, funcţionează precum portalurile din Cronicile din Narnia şi că autoarea îl duce pe cititor într-o lume fantastică, în care va avea loc confruntarea clasică dintre bine şi rău. Dar, pe parcursul lecturii, constatăm că, de fapt, Rowling îşi plasează personajele şi acţiunea în lumea reală, dar o lume care musteşte de vrăji şi vrăjitori organizaţi în structuri similare societăţilor secrete.
Dacă şcoala este vrăjită, pentru a nu putea fi văzută de Încuiaţi (oamenii care nu cred sau nu doresc să aibă de-a face cu magia), vrăjitorii se plimbă totuşi nestingheriţi pe străzi, sub aparenţa unor persoane obişnuite. Încuiaţii şi vrăjitorii împart un spaţiu comun, în care aceştia din urmă îşi dovedesc întotdeauna şi în toate planurile superioritatea. Imaginea pe care autoarea o creează Încuiaţilor, respectiv oamenilor normali, este cea de înapoiaţi, ignoranţi şi neputincioşi.
Această plasare a acţiunii în lumea reală nu sugerează în nici un fel copiilor caracterul ficţional al relatării. Se explică astfel de ce unii dintre aceştia, după ce citesc Harry Potter, insistă pe lângă părinţi să-i trimită la şcoala Hogwarts sau prepară poţiuni magice, precum fac Harry şi prietenii săi, ori se aşteaptă să întâlnească la orice pas vreo creatură fantastică.
Continuând comparaţia cu scriitorii din grupul Inkling, observăm că în Harry Potter magia ocupă un rol esenţial pe tot parcursul firului narativ. Folosirea acesteia nu este impusă de o situaţie de criză, ci personajele apelează la magie în toate împrejurările, de la treburile casnice până la exterminarea fizică a unui alt vrăjitor. Aceasta nu mai este doar apanajul personajului „rău“. Toate personajele, atât cele pozitive, cât şi cele negative, recurg la magie, iar victoria finală îi va reveni celui care va „emite“ cele mai puternice vrăji şi blesteme.

Există simboluri creştine în seria „Harry Potter“?

Valori morale universale precum eroismul, spiritul de sacrificiu, altruismul, devotamentul sunt prezente în seria Harry Potter, dar este imposibil de identificat simboluri creştine. „Apologetul“ John Granger consideră că a găsit numeroase astfel de simboluri, dar sunt cel puţin exagerate asocierile pe care acesta le face între grifon, unicorn, pasărea phoenix, cerb, centaur, hipogrif etc. şi Mântuitorul Hristos. Desigur, unele dintre acestea pot fi considerate simboluri ale lui Hristos, dar nu în contextul în care le foloseşte Joanne Rowling. Mai mult, în viziunea aceluiaşi autor, Hristos ar fi simbolizat de însuşi Harry Potter. Printr-un raţionament destul de forţat, acesta consideră că asocierea numelor Harry şi Potter (nume de altfel foarte frecvente în spaţiul anglo-saxon) s-ar traduce prin Moştenitorul (Fiul) Olarului (Harry, pronunţat cu „h“ aspirat, ar transforma cuvântul în heir # „moştenitor“, iar Potter înseamnă „olar“, în unele versete biblice făcându-se referire la Dumnezeu ca la un olar). Dar astfel de raţionamente ţin mai mult de speculaţia dusă la extrem decât de o evidenţă.
Avem certitudinea că nici un cititor, copil sau adult, oricâtă educaţie creştină ar avea, când va citi în Harry Potter despre centaurul Firenze, spre exemplu, nu se va gândi la Hristos intrând în Ierusalim, aşa cum doreşte John Granger să sugereze.
Se poate argumenta că şi scrierile lui C. S. Lewis sau J. R. R. Tolkien transmit un mesaj creştin încifrat în numeroase simboluri şi că nici ei nu amintesc de Hristos sau Dumnezeu. Dar semnificaţia creştină a simbolurilor folosite de aceşti autori este mai mult decât evidentă, iar în identificare lor prevalează raţiunea şi logica, nu speculaţia nefondată.
În ceea ce priveşte menţionarea directă a lui Dumnezeu sau a lui Iisus, trebuie să reamintim că aceşti autori îşi plasează acţiunea într-o lume fantastică. J. R. R. Tolkien nu ne spune că Gandalf cel Alb, Frodo sau orcii ar fi serbat Naşterea Domnului, tocmai pentru că în ficţiunea sa se prezintă o lume fără Hristos, dar în care este evidentă necesitatea unui mântuitor. La C. S. Lewis, în lumea fantastică din Narnia, Aslan, prin jertfa şi învierea sa, este un simbol evident al Mântuitorului. Dacă Lewis L-ar fi menţionat în acest univers pe Hristos, atunci Aslan ar fi devenit doar o caricatură jalnică, nu un simbol creştin.
Spre deosebire de aceşti autori, Joanne Rowling aminteşte de Crăciun şi de Paşte, dar nu insinuează în nici un fel că aceste sărbători ar avea şi o semnificaţie creştină pentru personaje. Se pare că societatea vrăjitorilor imaginată de Rowling este mai secularizată decât cea a Încuiaţilor. Mesajul este în mare măsură clar: Crăciunul nu este o sărbătoare creştină, ci o zi de relaxare şi de deschidere a cadourilor, iar Paştele este, pentru micii vrăjitori de la Hogwarts, sinonim numai cu vacanţa de primăvară.

Vrăjitoria nu poate fi asociată cu valorile creştine

Din cele spuse până aici, pare exagerată asocierea seriei Harry Potter cu literatura Inkling. Cu siguranţă, pot fi identificate numeroase similitudini, dar nu în ceea ce priveşte mesajul creştin transmis publicului cititor.
În ce măsură trimit vrăjitorii, actele magice, obiectele vrăjite şi poţiunile profesorilor de la Hogwarts la creştinism, astfel încât să o putem include pe Joanne Rowling în rândul grupului Inkling? În mintea noastră, ca şi creştini, vrăjitoria, fie ea albă sau neagră, nu este asociată în nici un caz cu valorile creştine, ci întotdeauna cu opusul lor, respectiv cu forţe demonice de care este bine să rămânem la distanţă. Dar această percepţie nu ne transformă cumva în Încuiaţii ignoranţi, pe care întotdeauna Rowling îi prezintă într-o lumină nefavorabilă (a se vedea unchiul Vernon şi mătuşa Petunia Dursley)?
Această infuzie de magie pe care Harry Potter o aduce în societatea contemporană este mai curând un apel la o revrăjire a lumii (noţiune foarte îndrăgită de mediile new age-iste şi neo-păgâne). Nefiind o lucrare de teologie, se poate obiecta că autoarea britanică nu doreşte să convertească. Cu siguranţă că nu. Dar aceasta creează în mintea copiilor anumite predispoziţii şi deschidere spre magie şi ocultism. Când vor creşte, aceştia vor fi deja familiarizaţi cu acte, elemente şi simboluri magice, nu le vor mai percepe ca demonice, precum făceau părinţii lor Încuiaţi, şi se vor putea apropia de ele fără nici o rezervă.
Pe lângă acestea, în ceea ce priveşte semnificaţia morţii, autoarea transmite un mesaj interesant prin cuvintele celui mai înţelept dintre personaje: profesorul Albus Dumbledore. Acesta îi explică lui Harry că nu trebuie să existe nici un motiv de îngrijorare în faţa morţii, căci, „pentru o minte sănătoasă şi bine organizată, moartea nu este decât pasul spre o nouă aventură“ (Harry Potter şi Piatra Filozofală). Este cam greu de identificat ceva creştin în acest mesaj care anulează orice responsabilitate şi se apropie mai mult de ideea reîncarnării sau de mesajul teosofic al continuării vieţii în sfere eterice superioare. Ca şi creştini, în nici un caz nu percepem judecata lui Hristos, raiul sau iadul ca pe o „altă aventură“.

„Harry Potter“ oferă pseudo-modele

Dincolo de faptul că nu transmite un mesaj creştin, apărută într-un climat social de criză în ceea ce priveşte modelele autentice, seria Harry Potter furnizează o panoplie de pseudo-modele. Fiecare copil se poate identifica cu unul dintre personaje: cel care este tot timpul în umbra liderului informal al grupului se regăseşte în Ron Weasley, cei timizi se văd întruchipaţi de Neville, cei care excelează la învăţătură se simt reprezentaţi de Hermione, iar cei antipatici sunt asociaţi mereu cu Draco Reacredinţă. Această identificare nu presupune nici un efort din partea copiilor. Nu trebuie să devină nici mai buni, nici mai virtuoşi, ci, aşa cum le cer şi spoturile publicitare, să fie ei înşişi, indiferent dacă celor din jur le place sau nu.
Din moment ce imitarea lor nu presupune din partea copiilor şi o schimbare în bine, putem considera că personajele din Harry Potter sunt doar nişte pseudo-modele.
Singurul personaj „exotic“, a cărui imitare presupune un oarecare efort din partea copiilor, este însuşi Harry Potter. Vrăjitorul firav, cu ochelari, cu părul mereu ciufulit, cu cicatrice pe frunte şi foarte simpatic este idolul multor copii.
Fără îndoială, Harry se remarcă prin eroism, isteţime, perspicacitate şi performanţă la vâjthaţ (sportul oficial practicat la Hogwarts) ş.a., dar şi prin încălcarea constantă a tuturor regulilor. Harry, un elev mediocru, de altfel, pare să nu se poată supune nici unei constrângeri impuse de şcoala la care învaţă. Cu toate acestea, scapă mereu nepedepsit nu pentru că nu este prins, ci pentru că îşi răscumpără greşeala printr-o ispravă eroică. Urmarea acestui model îi poate învăţa pe copii ce înseamnă responsabilitatea şi supunerea faţă de regulile sociale?

Mesajul lui Harry

Principalul mesaj pe care îl transmite personajul Harry Potter admiratorilor săi este acela de deplină independenţă, doar că lui niciodată nu i se întoarce nonconformismul împotrivă. Harry nu este niciodată exmatriculat, deşi încalcă sumedenie de reguli ale şcolii; Harry nu este niciodată părăsit definitiv de prieteni, deşi deseori îi dezamăgeşte; Harry nu pierde niciodată, deşi mereu riscă. Aşa este şi în lumea reală? În cazul tinerilor care, urmând exemplul lui Harry, îşi demonstrează independenţa faţă de orice regulă (socială sau şcolară), nu mai există nici pelerina fermecată, nici vreo poţiune magică şi nici profesorul Dumbledore care să-i salveze, ci trebuie să suporte într-un mod foarte real repercusiunile unor fapte necugetate. Prin urmare, care părinte responsabil îşi doreşte un copil modelat în spiritul lui Harry?
Scopul acestor constatări nu este acela de a promova o potterfobie, ci mai curând o atitudine precaută a părinţilor, pentru că dacă lecturarea seriei Harry Potter nu ridică probleme pentru cititorul adult, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre efectul pe care aceasta îl poate avea asupra copiilor. Iar această carte le este destinată cu precădere lor. Tocmai de aceea, o evaluare a capacităţii copilului de a distinge între ficţiune şi realitate, precum şi a imunităţii sale la violenţa omniprezentă în Harry Potter ar fi binevenită înainte de a-i încredinţa cartea cu ultimele aventuri, aparent inofensive, ale vrăjitorului Harry.