Mergând ieri la cumpărături, m-am întâlnit din nou cu bărbatul cu privirea pe jos, căutând monede. Aproape de fiecare dată când îl întâlnesc, cercetează cu privirea după bănuţi scăpaţi de alţii din neglijenţă. În fine, la câteva zile, când monedele i s-au strâns în număr suficient, îl văd în magazin cumpărând ţuică. Jubilează de fericire… ochii îi strălucesc pe faţa atât de marcată de băutură încât nici nu aş putea să spun vârsta acestui om. Îşi bea monedele, apoi a doua zi o ia de la capăt. Scenariul se repetă de mulţi ani, cel puţin de când m-am mutat în această zonă.

Gândul mă duce la anii copilăriei, când cu ceilalţi băieţi cotrobăiam printre blocuri după metale, cartoane şi sticle, pe care apoi la centrele de colectare le schimbam în bani pentru o îngheţată “muncită” de noi. Visam să descoperim cândva marele loz, sub forma unei tone de metal sau a unui deal de sticle, care să ne permită să ne luăm şi altceva: maşinuţe, mingi de fotbal, zmeie…

Când însă banii îţi sunt puţini, rămâi la aceeaşi ţuică chioară, sau la aceeaşi îngheţată… Dar dacă ai bani, dorinţele prind aripi. Este interesantă evoluţia ascendentă a dorinţelor: mai întâi îţi cumperi un telefon mobil cu care poţi doar vorbi. Apoi nu mai eşti mulţumit de el, ci îţi trebuie unul să facă fotografii. Şi îţi iei. Te bucuri că ai casă, dar mai apoi vrei geamuri termopan. Îţi spui că este dorinţa de progres. Şi îţi pui. Maşina este deja model vechi, de ţi-e ruşine să ieşi cu ea în oraş. Aşa că îţi cumperi una modernă. Nici soţia nu mai este ce-a fost odată. Normal atunci că te încurci cu una mai tinerică. Veşnic avem ceva să ne dorim mai mult, iar partea absolut stupidă este că odată ce deţinem acel ceva, sentimentul de satisfacţie se stinge… prea repede. Câte ore sau zile v-a ţinut bucuria primului salariu? A acelui minunat costum sau a acelei elegantei rochii pe care v-aţi cumpărat-o? A cumpărăturilor făcute recent? A acelui obiect pe care l-aţi dorit de atâta timp, şi pe care acum îl aveţi? Este interesant cum banii ne pot transforma în oameni mai de plâns decât sărmanul bărbat fan al ţuicii. Banul încurajează o spirală mortală în care vrei, ai, nu mai vrei ce ai, vrei altceva, şi ai, nu mai vrei ce ai, şi vrei altceva, şi… tot aşa. Prosperitatea ne este de fapt laţul pe care satana îl învârte cu dibăcie în jurul gâtului nostru, laţ ce se strânge de fiecare dată când constatăm că deşi avem ce ne-am dorit, pe mai departe ne simţim goliţi. Şi tot am vrea să umplem golul din noi, dar nici o ditamai vilă pe o uriaşă proprietate nu-l poate umple.

* * *

Citeam cândva o povestioară despre un împărat putred de bogat, pe seama supuşilor săi, care, întorcându-se la palat, vede un cerşetor. “Ce vrei?”, îi spune. “Ei, ce vreau eu nu poţi tu, împărate!”, îi răspunse cu multă obrăznicie cerşetorul. “Cum aşa?”, se miră împăratul. “Aş vrea doar acest blid să mi-l umpli cu ceva. Dar ai grijă, stăpâne, nu promite ce nu poţi!” Iritat, împăratul îi porunci servitorului său să toarne ceva bănuţi în blidul de lemn. Cum îi puse, banii dispărură. Servitorul puse mai mulţi bani, şi mai mulţi. Dar banii dispăreau prin fundul negru al blidului. Mulţimea începu să se strângă ca la orice minunăţie dincolo de puterea ei de înţelegere. Ambiţionat, împăratul ceru mai mulţi bani. Nimic nu umplea blidul. “Nu pot fi umilit de un cerşetor”, gândi împăratul cerând să îi fie aduse bijuteriile. Puse în blid tot felul de giuvaiere, dar nimic: vasul nu se umplea. Până spre seară toată averea împăratului se topi. Înfrânt, împăratul căzu disperat la picioarele cerşetorului şi îi spuse: “M-ai ruinat! Dar spune-mi doar ce are acest blid de este aşa de special?” Cerşetorul îi răspunse: “Este blidul dorinţelor tale de nestăvilit!”

* * *

Despre cei care vor tot mai mult şi mai mult, lumea spune: “Nu îi mai satură Dumnezeu!” În timp ce, sincer, nu ştiu exact ce vrea să spună această vorbă din popor, ea include totuşi cheia dorinţelor omeneşti: Dumnezeu. “Neliniştit este sufletul nostru până ce se va odihni în Tine”, scria Sf. Augustin. Nimic din ce este material nu va satisface vreodată total pe cineva. Pentru simplul fapt că setea care îl mistuie pe om este una ne-materială, spirituală, pe care nici ţuica, nici mobilele 3G triband şi nici maşinile de lux nu pot să o astâmpere. Mă gândesc la acel bărbat: câtă perseverenţă în căutarea bănuţilor! Dacă aşa l-ar căuta pe Dumnezeu, sau măcar dacă cu banii ar face altceva, ce schimbare radicală ar fi. Poate bărbatul acela are nevoie să audă de Cristos, pentru a spune asemenea femeii samaritene: “Dă-mi să beau, să nu mai însetez niciodată!” De-ar şti de Cristos, ar spune: “Apa vieţii vreau, nu ţuica după care tot sete îmi este.”

Recunosc că am auzit cu insistenţă repetate, de către Papa Ioan Paul al II-lea mai ales, la întâlnirile cu tinerii în special, afirmaţiile: “Cristos este răspunsul la întrebările voastre! Cristos este singurul care poate împlini toate aspiraţiile voastre!” Sunt cuvinte care mult timp mi-au sunat a fi foarte frumoase, dar nu le-am putut interioriza. Abia când m-am aplecat mai atent asupra cuvintelor Sale, am descoperit la câte îmi răspunde… Am descoperit în Cristos “drogul” dulce, care dă singura dependenţă sănătoasă… Am căzut în acea spirală ne-negativă, care te face să vrei să îl cunoşti tot mai mult, şi cu cât vrei mai mult, cu atât te apropii mai mult de El… Voi lua deci aminte la vecinul meu de cartier, la minuţiozitatea cu care explorează pământul după monede, pentru a-l căuta şi eu la fel de insistent pe Cristos în jurul meu: în lecturile mele, în oamenii cu care mă întâlnesc, în întâmplările cotidiene. Pentru că doar El ne poate sătura cu adevărat fiinţa!