În ziua a noua din calendarul republican, în al unsprezecelea an al Republicii Franceze, a văzut lumina zilei, al doilea fiu al unei familii de evrei din Strasbourg, familie de origine germană în curs de asimilare. Bunicul său, este celebrul Naftali Cerfbeer care încercase să obţină emanciparea fraţilor săi de aceiaşi religie. Mama sa, Adélaide Cerfbeer, şi tatăl său, August Ratisbonne, au avut zece copii. Acesta din urmă, împreună cu fratele său Louis, înfiinţează o bancă care-şi datorează prosperitatea "competenţei lor, precum şi cinstei lor universal recunoscute".

Această familie israelită, devenită către 1815 cea mai renumită din Alsacia, trăieşte în mijlocul unei populaţii evreieşti foarte sărace şi neştiutoare. Ea se dedică atunci unui fel de iudaism social; pare să fi pierdut puţin din seva ei spirituală, iar canoanele şi ceremoniile sinagogice ocupă din ce în ce mai puţin loc în obiceiurile ei. Desigur, fii sunt tăiaţi împrejur şi îşi fac "barmitzva", căci altfel August, tatăl lor, n-ar fi devenit primul preşedinte al Consistoriului din Strasbourg, dar ei aparţin acelei generaţii de copii israeliţi născuţi după revoluţie, pentru care părinţii ar fi dorit mai ales să fie asimilaţi de societatea franceză. Crescuţi la liceul din Strasbourg, educaţia i-a desprins din mediul "religios" evreiesc care era atunci în Alsacia. Théodore, acest fiu al lui Abraham, nu cunoaşte deloc religia strămoşilor săi şi nu a deschis niciodată Talmudul! El era totuşi legat de morala evreiască în ceea ce are aceasta mai frumos şi mai puternic.

La 16 ani, în 1818, este trimis la Paris pentru a fi iniţiat de familia Fould în domeniul bancare. Abia sosit, află despre moartea mamei sale, decedată la 8 decembrie de pe urma unei febre puerperale în urma naşterii unei fetiţe moarte. Această lovitură neaşteptată îl traumatizează adânc pe tânărul băiat cu caracter "sălbatic", independent, ultra-sensibil. Adélaide, mama sa, era o femeie sensibilă, inteligentă, pricepută la afaceri, mamă foarte duioasă, nepărtinitoare şi foarte generoasă faţă de săraci. Mai târziu, reflectând la disperarea ce îl cuprinsese, el va spune: "Cât de fericit aş fi fost dacă la vremea aceea aş fi avut puţină credinţă!"

Către 1820, familia Fould, îngrijorată de tristeţea persistentă a tânărului băiat, îl sfătui pe tatăl său să-l readucă la Strasbourg. Aici, el lucrează în birourile unchiului său Louis, dar acesta, pare că "se teme să vadă crescând în jurul său nepoţi care ar putea să-i micşoreze renumele şi, în consecinţă, nu-i dă nimic de făcut". Nepăsător, Théodore îşi petrece timpul citind romane, compunând versuri, începe chiar să scrie o tragedie… În curând, nemaiputând suporta "nulitatea" în care este "încătuşat" îl roagă pe tatăl său să-l lase să "trăiască singur, într-o mică fermă solitară, la Robertsau, lângă Strasbourg".

Să-l ascultăm:

"Încerc să trăiesc ca un filozof, supărat pe lume ca Rousseau, fără să mai ies din casă, dormind şi mâncând doar atât cât să mă menţin în viaţă, căci vreau să-mi stăpânesc trupul ca pe un sclav, fără să ştiu pentru ce o fac (…). Îmi spun adesea: Am douăzeci de ani şi nu ştiu de ce am venit pe lume! Ce este deci acest fapt deosebit care se numeşte viaţă? Care este scopul pentru

care am fost depus pe acest pământ? Aceste întrebări din care au derivat altele şi care au dat naştere la mii de teorii, au pus stăpânire pe sufletul meu în aşa măsură încât nu au întârziat să mă preocupe în mod exclusiv (…) şi m-am apucat să citesc, cu o foame de lup, principalele lucrări care pe atunci erau cele mai preţuite. Am citit Rousseau, Voltaire, Volney, Bolingbroke…".

În altă parte spune:

"Presimţeam un mister ascuns. Credeam că există undeva în lume o şcoală, un sanctuar, unde secretul lucrurilor prezente şi viitoare putea fi dezvăluit unui număr restrâns de iniţiaţi. Auzisem vorbindu-se despre misterele francmasoneriei; devenisem aspirant; cerusem afilierea cu bună credinţă a unui neofit înflăcărat. Dar nici o voce nu a răspuns întrebărilor mele, dorinţei mele de a cunoaşte şi de a şti. Eram totuşi foarte fidel la şedinţele lojei masonice şi am avut chiar onoarea să fiu situat printre cei cinci luminaţi ai acestor adunări obscure (…). Obligat să fac raţionamente cu privire la bine şi la rău, asupra puterii sau a lipsei de putere a lui Dumnezeu şi asupra problemei vieţii, am sfârşit prin a mă revolta contra ideii de divinitate. Nu puteam crede într-un Dumnezeu surd şi mut, eram strivit sub greutatea contrazicerilor de tot felul şi lumea îmi apărea ca o scenă ridicolă".

Acest strigăt dureros de mirare dezvăluie "chinurile misterioase" care-l "frământă"; pentru un evreu, ideea unui Dumnezeu surd şi mut este într-adevăr intolerabilă, pentru că Dumnezeu, Dumnezeul revelaţiei, este Cuvânt! Mult mai profund decât scepticismul lui Théodore, este Adevărul care se află în el şi care este mai mare decât el. El se va consacra Adevărului înainte de a-l cunoaşte. În timpul unei nopţi pe care o petrecuse în grădină privind îndelung la stele, el se întrebă dacă nu cumva o "putere inteligentă" le crease şi conducea mişcarea lor armonioasă". Setea lui de rigurozitate în ceea ce priveşte cercetarea, îl împiedică să se convingă de aceasta, şi într-un moment de adâncă durere, strigă: "O, Dumnezeule, dacă într-adevăr exişti, fă-mă să cunosc adevărul şi jur dinainte să-i dedic lui toată viaţa mea".

Se hotărăşte atunci să se întoarcă la Paris pentru a începe acolo studiile de drept. El speră să găsească în "prelegerile celor mai iluştri dintre profesori" ceea ce lipsea sufletului şi înţelepciunii sale. Dar nu găseşte nimic. Rămas cu sine însuşi, se îndrăgosteşte de o tânără scriitoare de tragedii care devenise celebră, domnişoara Duchesnois, dar o teamă instinctivă faţă de "lumea teatrului", îl face să răspundă prin tăcere la propunerile de căsătorie pe care i le face vedeta într-o scrisoare; el continuă totuşi să viziteze saloanele lui James de Rotschild a cărui soţie era prietena lui din copilărie. Întâlneşte acolo pe bătrânul Talleyrand, pe Rossini şi mulţi alţi oameni renumiţi.

Curând, căutarea adevărului se intensifică şi un impuls irezistibil îl readuce la Strasbourg. Înainte de plecare, a fost prezentat lui Georges Cuvier care era rector al universităţii; obţine de la el admiterea anticipată la facultatea de drept, cu condiţia să prezinte diploma de bacalaureat în cursul anului. Această întâlnire a fost foarte importantă pentru el, pe plan psihologic, deoarece Cuvier este primul adult care crede în posibilităţile lui şi îi cere ferm să realizeze un proiect concret; Théodore se angajează atunci, pentru prima dată în viaţa lui, şi se ţine de cuvânt, nu fără eforturi deosebite.

Altă întâlnire importantă are loc la 13 mai 1823, de această dată la Strasbourg, cu un tânăr student israelit, Jules Level, care-i propune să urmeze cursurile de filozofie predate de Louis Bautain la domnişoara Humann, pe strada Toussaint nr. 8. El acceptă invitaţia şi de acum înainte, viaţa lui ia o întorsătură hotărâtoare. "Am acceptat pe loc, va scrie el, propunerea care mi se făcea; căci am considerat totdeauna filozofia ca unica resursă care-mi mai rămânea; cât priveşte religia, mă dezgusta şi îmi era groază de religia mea, tot atât de mult cât şi de celelalte". Pe marginea caietului său de notiţe va scrie cu creionul aceste cuvinte: "Dumnezeul evreilor este un Dumnezeu gelos, răutăcios, răzbunător, iar creştinismul l-a moştenit pe acest Dumnezeu".

Nu după mult timp, va primi cu încântare "cuvintele simple şi grăitoare" care porneau din inima lui Louis Bautain. "Nu era un instructaj ca oricare altul, ci era o adevărată iniţiere în misterele care priveau omul şi natura. Ascultam cu surprindere şi admiraţie dezvăluirea adevărurilor universale pe care profesorul le găsea în izvorul viu al Sfintelor Scripturi, de unde vorbele sale primeau forţă, virtute şi putere".

Se pune întrebarea dacă acest învăţământ bazat pe Cuvânt ar fi avut atâta răsunet în inima lui în cazul în care nu ar fi corespuns unui mister pe care-l purta în el însuşi? Să fi fost vorba de temperament? Da. De har divin? Desigur! Dar şi de originea sa israelită.

Totuşi, va avea încă de luptat: "Cum aş putea să exprim luptele crâncene pe care trebuia să le port cu prejudecăţile mele, cu amintirile mele din copilărie, cu ataşamentul instinctiv pe care îl aveam faţă de acest lucru confuz pe care-l numeam religia părinţilor mei! Nu eram încă suficient de instruit pentru a înţelege identitatea iudaismului şi a creştinismului (…). Lucru straniu! Credeam deja în Isus Cristos şi cu toate acestea nu mă puteam hotărî să invoc sau să pronunţ numele său (…). O împrejurare deosebită a pus credinţa mea la încercare. Mă aflam într-un hotel din Elveţia, m-am îmbolnăvit, iar imaginaţia mea, cuprinsă de presimţiri sinistre, mă făcea să cred că moartea se apropie. Nori negri îmi întunecau mintea şi, în acest moment decisiv, nu ştiam pe care Dumnezeu să-l invoc. Eram pradă celei mai complete perplexităţi, conştiinţa meu era ca un câmp de bătălie unde vechea mea credinţă se lovea cu putere de noua mea credinţă; nu îndrăzneam să mă rog, mi-era teamă să nu-l jignesc pe Dumnezeul lui Abraham invocând pe Dumnezeul creştinilor! Întunericul era mare, dar lumina harului divin a învins! Numele lui Isus a ieşit din inima mea ca un strigăt de deznădejde (…)".

Terminând studiile de drept, şi-a scris teza referitoare la obligaţiile ce decurg din căsătorie, la drepturile şi datoriile soţilor, apoi a fost acceptat ca avocat al curţii de la Colmar, dar curând va renunţa la barou tot aşa cum renunţase şi la comerţ şi se va dedica studiului ştiinţelor naturale şi medicale, cu intenţia de a pune, în mod gratuit, cunoştinţele sale în serviciul săracilor. Între timp, tatăl său, îngrijorat de situaţia evreilor săraci din Alsacia, întemeiază pentru aceştia câteva şcoli a căror conducere o încredinţează lui Théodoree care va simţi trezindu-se în el vocaţia de a fi trup şi suflet în serviciul fraţilor săi de aceiaşi religie, evreii.

În aceea perioadă familia caută să-l căsătorească, iar el întrevede în căsătorie "perspectiva unei fericiri asigurate". Familia îi propune căsătoria cu o tânără din Viena a cărui nume, familie, avere şi calităţi l-au fermecat. După trei luni însă încă nu se hotărâse (…). "Într-o seară, povesteşte el, am simţit nevoia să respir şi am ieşit fără să ştiu unde anume merg, mă rugam în gând (…), şi ridicând ochii la cer ca să cer ajutor, am zărit o stea splendidă care s-a desprins de pe firmament şi a luat direcţia străzii unde locuia domnişoara Humann. Era desigur un fenomen al naturii (…). Un gând neaşteptat m-a condus către domnişoara Humann.

"- Am venit să vă cer un sfat: sunt constrâns să plec imediat ca să închei o căsătorie care-mi surâde, dar nu mă pot hotărî nici să plec, nici să rămân şi nu ştiu ce hotărâre să iau.
- O hotărâre nu trebuie luată în grabă, în momente de confuzie. Cere o perioadă de gândire de trei luni şi când vei redeveni calm, te vei gândi cu înţelepciune la alegerea pe care trebuie să o faci".

Şi astfel, a început o nouă etapă din viaţa lui. Între Théodore şi domnişoara Louise Humann se va lega o prietenie spirituală. Între această femeie de 60 de ani şi acest tânăr de 24 de ani era o afinitate înălţătoare. Cunoscând ebraica, Louise citea Vechiul Testament şi avea o viziune biblică despre lume şi despre istorie. Având o cultură remarcabilă, domnişoara Humann adusese la dreapta credinţă pe Louis Bautain şi adunase în jurul ei tineri intelectuali de valoare, într-o comunitate numită "Cenaclul de la Toussaint"; erau aici viitorul cardinal de Bonnechose, Alphonse Gratry, Adolphe Karl, Jules şi Nestor Level, Isidore Gorchler etc. "Trăiam, va spune Théodore, în fericirea şi simplitatea copiilor lui Dumnezeu!"

"Păşeam astfel din lumină în lumină şi (…) centrul fiinţei mele gusta din plin cuvântul înviorător al Sfintelor Evanghelii. Profesorul meu care îmi dirija lecturile, nu mi-a încredinţat această carte divină decât după ce am terminat lectura completă a Vechiului Testament. Ah! îmi aduc aminte: era ora nouă seara când am citit ultima pagină din vechile scrieri şi tot atunci am deschis Noul Testament ca să citesc un capitol; inima mea s-a ataşat atât de puternic de această lectură încât nu am putut renunţa la ea încă o bună parte din noapte şi, dintr-o singură sorbitură, am înghiţit cupa de apă vie a Evangheliei lui Matei. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Evanghelia lui Ioan, în două reprize le-am sorbit căci nu le-am putut lăsa din mână până nu le-am citit în întregime".

În Sâmbăta Sfântă, 14 aprilie 1827, se realizează dorinţa lui cea mai arzătoare. Louise Humann, cu consimţământul episcopului, toarnă ea însăşi pe capul lui Théodore apa botezului, "Botez simplu care se oficiază în taină, fără martori, fără nici o ceremonie", căci, vestea convertirii lui ar fi fost îngrijorătoare. La 12 septembrie 1827, la Mayence, Ambroise Martin de Noirlieu completează ceremonia Botezului său şi îi administrează şi Prima Sfântă Împărtăşanie: "nu a fost nevoie să mi se explice misterele Euharistiei; credinţa aderă la cuvintele lui Isus Cristos fără ca raţiunea să le comenteze sau să le explice".

Între timp, familia sa începe să-l bănuiască de creştinism. Are loc o discuţie sinceră între el şi tatăl lui zdrobit de durere. Urmează ruptura cu sinagoga. Théodore este obligat să se refugieze în cenaclul din strada Toussaint. Mai târziu, împăcarea cu tatăl său este completă: "Intrarea mea în Biserică, precizează Théodore, nu slăbise nici încrederea, nici afecţiunea pe care le avea faţă de mine. Adeseori îi scriam şi îi vorbeam despre creştinism şi mă asculta cu interes, îmi răspundea exprimându-şi stima pentru convingerile mele şi aprobarea faţă de comportarea mea: speram să îi împărtăşesc bucuria mea, când moartea mi l-a luat! (…)" (31 octombrie 1830).

Fratele său cel mai mic, Alphons, care avea 13 ani când Théodore s-a botezat, devine duşmănos, iar unchiul său, Louis, multă vreme nu i-a mai vorbit. Într-adevăr, stăpânit de absolut, de îndată ce l-a cunoscut pe Cristos, Théodore nu vrea să mai trăiască decât în spiritul credinţei în el. Această credinţă îl îndeamnă să părăsească totul pentru a deveni preot. El însuşi mărturiseşte: "Acestui mare har (care a fost Botezul meu) datorez primele gânduri legate de vocaţia mea sacerdotală (…). În toate rugăciunile mele ceream harul de a deveni preot şi mi se părea că studiile mele medicale mi-ar putea uşura această carieră, căci idealul ambiţiei mele era să ajung într-o zi preot la ţară", dar aveam de luptat cu firea mea sălbatică care nu purtase niciodată jugul disciplinei, împotriva voinţei mele nestăpânite, obişnuite să comande, într-un cuvânt, aveam un caracter inflexibil (…)".

Foarte repede, în octombrie 1828, a intrat la Seminarul de Înalte Studii pe care episcopul de Strasbourg, îl înfiinţează în propria lui casă de la ţară, la Molsheim, la 19 km de oraş. Episcopul doreşte ca cca 12 din universitarii aleşi de el, să-şi completeze studiile de Teologie după cursurile obişnuite de la seminar; în felul acesta se vor forma câţiva preoţi capabili să înfrunte polemica cu protestanţii care erau atât de numeroşi în Alsacia. Pentru prima promoţie el cheamă pe Louis Bautain şi pe discipolii săi. Atunci s-a comis o dublă eroare. El îi scuteşte de trecerea prin marele seminar din Strasbourg ceea ce va face ca ei să fie suspectaţi de preoţimea alsaciană, în bună parte de origine rurală. I-a făcut să treacă cu uşurinţă prin etapele pregătitoare pentru preoţie.

Aceşti doi ani sunt penibili pentru Théodore: "Învăţasem spune el, să văd doctrina lui Isus Cristos în ansamblul ei şi să fac legătura între toate părţile ei, în raport cu toate nevoile umanităţii şi acum, vedeam această doctrină divizată, prezentată fără unitate, fără ansamblu şi fără lumină". Încercarea este grea pentru noul creştin! Din fericire, credinţa lui este înrădăcinată în cuvântul lui Cristos, graţie primelor învăţături primite de la Louise Humann.

La 18 decembrie 1830 el primeşte hirotonirea sacerdotală în catedrala din Strasbourg, devenind astfel preot. O boală îl împiedică însă să oficieze prima Liturghie înainte de 6 ianuarie 1831, la "St. Jean", parohia sa. Lui Louis Bautain şi discipolilor săi episcopul le oferă conducerea micului seminar diecezan "St. Louis", din Strasbourg, de unde şi numele de "preoţi de la St. Louis" cu care au început să fie cunoscuţi. Abatele Théodore este însărcinat cu clasa a şasea, apoi a şaptea din cadrul seminarului şi, nu mult după aceea, cu Catehismul Perseverenţei adresat tinerelor fete, de la catedrală.

Dintr-o dată, la 6 octombrie 1834, o "lovitură de măciucă"! Sub presiunea anumitor spirite geloase, care-l acuză pe Bautain de fideism, monseniorul de Travern îl condamnă: fără întârziere îi ia directoratul micului seminar, retrage puterea preoţilor de la "St. Louis", afară de aceea de a oficia Liturghia. Théodore, pe atunci numai profesor la clasa a şaptea, ar fi putut să se desolidarizeze de profesorul său care preda filozofia, dar refuză. Oricare ar fi fost consecinţele, toţi se supun aşteptând arbitrajul Romei, în condiţiile în care Lamennais, lovit în acelaşi an, se revoltă şi se îndepărtează de Biserică. Dizgraţia lor va dura şase ani, şase ani îndelungaţi, timp în care ei întreţin un mic colegiu particular, şase ani deveniţi şi mai trişti prin decesul Louisei Humann, la 19 septembrie 1836.

În final, reconcilierea a avut loc în 1840, datorită diplomaţiei noului ajutor al episcopului, Mons. Racss. Sfătuit de Lacordaire şi pr. Perrone, teolog roman, Bautain acceptă să retracteze unele formule excesive în care subestima rolul raţiunii în căutarea lui Dumnezeu. Satisfăcut de această supunere, Monseniorul de Travern recapătă încrederea în el şi la 8 septembrie îl absolvă de sancţiuni.