În casa părintească

Într-un micuţ cătun de ţărani şi de păstori, pe atunci numit "Tzazo" la 29 iunie 1556 s-a născut servul lui Dumnezeu, primul dintre patru fraţi şi două surori. La câteva zile după naştere, după obiceiul românilor, atâta catolicii cât şi ortodocii, a primit sacramentele botezului şi al mirului, punându-i-se numele de Ion.

Părinţii Costist Stoica şi Margareta Barbat erau creştini catolici fervenţi şi agricultori aşezati. Ambientul familiar era sănătos şi profund religios. Fratele Ieremia îşi va aminti deseori cu bucurie şi recunoştinţă de exemplul părinţilor şi de primile cunoştinţe primite în familie , cu totul particular.

A crescut între casa părintească, câmp şi biserica din sat. La Tzazo nu era şcoală şi n-a avut deci posibilitatea de a învăţa şi de a scri. Mama Margareta însă s-a preocupat să-l înveţe adevărurile fundamentale ale credinţei şi ale moralei creştine. Maiestră înţeleaptă şi zeloasă, îi vorbea cu simplitate şi cu iubire; cuvintele sale socasă dintr-o inimă curată şi întărite cu o viaţă exemplară aveau o forţă irezistibilă. Fratele Ieremia s-a ispirat de aici pentru toată viaţa amintindu-şi mereu de ele cu dragoste şi cu admiraţie recunoscătoare. Aceste învăţămite au format cateheza de bază care a desăvârşit cu totul spiritul său.

Mama îi povestea cu imagini simple şi populare istoria mântuirii trecând în revistă evenimentele principale cuprinse în Biblie mai ales cele referitoare de viaţa lui Isus.

Îi descria naşterea la Betleem în sărăcie şi în umilinţă şi sublinia prezenta timpul îndelungat trăit la Nazaret în atelierul tâmplarului, reluând cu insistenţă parabolele evanghelice, încercând să le arate sensul şi învăţămintele. Ştia să redea cu patos scenele Patimii şi să întipărească în sufletul său iubirea şi recunoştinţa faţă de Isus cel răstignit. Ochii ei se umpleau de lumină şi de bucurie când ajungea să demonstreze ca o autentică creştină orientală, triumful lui Cristos cel înviaţ din morţi, iubirea sa inefabilă în Euharistie şi darul delicat prin care ne-a dăruit ca mamă pe însăşi Maica, Fecioara Maria.

Prezenta cu tărie, fără menajamente şi îndulciri, exigenţele moralei creştine şi scotea în evidenţă pedepsele mari ale intervenţiei divine pentru păcătoşii înrăiţi. Descrierea pe care a făcut-o despre infern şi despre pedepsele celor condamnaţi a fost dea dreptul impresionată asupra lui Ion: nopţi întregi n-a reuşit să închidă ochii la gândul unei astfel de nenorociri. I-a rămas pentru toată viaţa întipărit în minte acea lecţie teribilă care i-a fost o forţă stimulatoare în încercările vieţii şi în jertfele de împlinit.

Tatăl, Costis Stoica împărţea cu soţia Margareta datoria de a educa toţi fiii la o viaţă demnă şi în frica de Dumnezeu. Educaţia o făcea prin exemplul vieţii sale şi prin cuvânt, folosindu-se de scenele zilnice din viaţa de la ţară.

Într-o zi, de exemplu, în timp ce se afla pe câmp cu Ion, văzând zborul prin aer al unui stol de păsări, a ridicat privirea şi îndreptându-se spre Ion, i-a zis:
- Vezi acele păsări ce se înălţă încet, încet spre ceruri?
- Le văd, răspunse Ion.
- Atunci să ştii că acele păsări amintesc de acei călugări care, liberi şi detaşaţi, se înalţă spre ceruri.

Imagini şi sugestii ca acestea, prezentate cu atâta naturaleţe s-au întipărit în inima tânărului Ion şi l-au făcut să se gândească serios asupra viitorului său.

Când s-a întors acasă i-a amintit mamei sale ce i-a zis tatăl şi ce gând îl urmăreşte.
- Voi fi şi eu călugăr, repeta mereu, şi voi zbura şi eu ca acele păsări, liber şi fără piedici către ceruri.

Mama, plăcut surprinsă, nevoind pe de o parte să-l dezorienteze iar pe de altă parte neputând să-i ascundă realitatea a ţinut de cuviinţă să-l sfătuiască de a nu intra în nici o mănăstire din ţară.
- Adică cum îmi vorbeşti aşa? Altă dată mi-ai vorbit aşa de frumos despre viaţa călugărească, observă Ion.
- E adevărat, fiul meu, dar acum când vrei să iei o decizie totală am datoria de a te informa în mod clar că tocmai în părţile noastre, din diferite motive, călugării cei buni s-au risipit şi au plecat în alte părţi iar în mănăstirile de aici a apărut delăsarea.
- Şi atunci, adăugă Ion, cum voi realiza eu dorinţa intensă de a deveni călugăr? Încotro mă voi îndrepta?
Mama Margareta, lăsându-se condusă de firul unei fantezii deosebite, îi răspunse:
- Există o ţară îndepărtată, o ţară privilegiată, unde trăiesc oameni buni şi călugări sfinţi.
- Unde se află? Cum se chamă această ţară, se grăbi să întrebe curios Ion ?
- Dincolo de munţi, către miazăzi se află acea ţară care se cheamă Italia şi acolo locuieşte Papa, Vicarul lui Cristos în Biserică.

Pare o istorie romanţată, dar e o simplă redactare a mărturiilor prezentate la procesul canonic care redau în mod clar declaraţiile pe care de atâtea ori însăşi fratele Ieremia le-a făcut cunoscute confraţilor şi prietenilor săi.

Este destul de clar că şn acest limbaj simplu al mamei se reflectă situaţia minorităţii catolice din Valachia, strâmtorată din cauza presiunilor ce veneau de la musulmani, protestanţi şi ortodocşi.

Într-un astfel de context, Italia, centrul catolicismului şi Scaunul Vicarului lui Cristos, apărea ca o ţară ideală, unde era mult mai uşor să fii bun creştin şi să devii călugăr sfânt. Probabil buna Margareta o fi având contacte cu misionarii franciscani, originali din Italia, care cu fervoarea lor, au lăsat o impresie captivantă asupra ţării lor de origine.
Această precizare a memei n-a rămas fără rod, dar s-a întipărit adând în sufletul lui Ion şi a contribuit la orientarea decisivă către acest scop fermecător.

Între timp a avut loc un eveniment care va fi tot aşa prezentat de către fratele Ieremia confaţilor şi prietenilor săi.
Într-o zi, îndreptâdu-se spre piaţă, pentru a vinde roadele muncii sale, a dat peste un cerşetor căruia i-a dat din merindele sale.
Acesta, fără să-l mai fi văzut vreodată, îl strigă pe nume şi îi spuse pe un ton prietenos şi profetic:
- Ion, tu vei merge dincolo de munţi, către miazăzi, într-o ţară, care se cheamă Italia. Vei avea de făcut un drum lung şi vei întâlni multe primejdii. Dar nu avea teamă că nu ţi se va întâmpla nici un rău. Ajuns la capătul călătoriei vei primi un servici lângă un domn mare, îl vei sluji cu dragoste şi cu bucurie şi vei fi recompensat din plin.

Ion Stoica avea 18 ani, era un simplu ţăran, nu ştia nici să citească, nici să scrie, vorbea numai în limba sa părintească, nu cunoştea drumul pe care trebuiea să-l parcurgă, nu avea nici mijloace, nici nu avea un plan anume. Într-o dimineaţă, înainte de a se crăpa de ziuă, părăsi familia şi lumea lui mică în care trăise până atunci, şi începu călătoria necunoscută ce trebuia să-l ducă în Italia.

Se porni la drum pentru că îl determinase mama? Nicidecum. De fapt când plecă nu-i spuse nici un cuvânt, pentru că era convins că se va opune.
S-a decis în urma profeţiei vechiului cerşetor? Fără îndoială nu. Pentru caracterul său călit în muncile câmpului spre un adânc realism, acea indicaţie era prea vagă pentru a-l determina la un pas aşa de plin de neprevăzut.

Pentru a avea o forţă aşa de mare de hotărâre şi o aşa de mare capacitate de rezistenţă în faţa tuturor primejdiilor, era nevoie de o intervenţie sigură a lui Dumnezeu printr-un impuls profund al spiritului său. El a ascultat de o voce divină pe care o primise, ca şi odinioară Abraam printr-o mişcare internă irezistibilă şi o conjuctură providenţială de întâmplări externe.
Îl susţinea în hotărârea sa de a pleca cuvântul lui Isus:
"Cine părăseşte casa, fraţi, surori, pe tatăl şi pe mama pentru mine şi Evanghelie va primi însutit, împreună cu persecuţii, şi viaţa cea veşnică în ceruri (Mc. 10,29).

În această orientare decisivă a vieţii sale a fost condus de providenţa divină care a intenţionat astfel un drum de haruri pentru el şi pentru fraţii din România şi din Italia.

Vine în Italia

Nu e posibil să-l însoţim în toate întâmplările călătoriei, mai ales că despre ele avem puţine documente. Desigur că ele au fost deosebit de dure de vreme ce le aducea ca exemplu de probe şi suferinţe atunci când încearcă să încurajeze pe alţii în a purta crucile din dragoste către Dumnezeu. Spunea că pentru a ajunge acolo unde a ajuns şi pentru a se mântui, a suferit atâtea începând din ţara sa şi până aici şi că a trebuit să facă toate meseriile: de a ajuta ca salahor în fabrici, de a săpa pământul, de a păzi vitele, de a fi servitorul unui medic şi unui farmacist; şi că numai cu două ocupaţii nu s-a îndeletnicit, n-a fost paj şi nici zbir. A încercat foamea, a trecut singur prin peripeţii fără ieşire, a dormit sub cerul liber şi a riscat de multe ori să fie ucis de către tâlhari şi de către turci.

Un episod, povestit de el fratelui Alessandru Mormilli, care l-a şi prezentat la proces, ne face să-i descoperim profilul lui spiritual.

Într-o zi s-a întâlnit într-un han din Banat cu un turc care stătea la o masă fumând din pipă şi o sticlă cu vin. Aflându-se amândoi într-un moment de destindere, au început o discuţie despre religie. Tânărul valah, la un moment dat, crezând că poate şi să-l poarte cu discuţia până la creştinism, i-a vorbit despre iad şi i-a zis, clar şi răspicat, că cei care nu sunt botezaţi vor fi condamnaţi. Vorbea simplu, cu cuvinte din ambientul în care era format, dar cu un zel arzător şi cu originalitate.

Turcul când a auzit acest lucru, se sculă de pe bancă şi-l bătu ameninţător pe spate:
- "Ei tinere, ia mai taci că de altfel te fac eu să vezi iadul…"
Atmosfera se aprinsese pe neaşteptate şi Ion îşi dădu seama de pericol. Din fericire turcul se mulţumi numai cu ameninţarea şi ieşi bolborosind din han.

Fratele Alexandru, reluând discuţia îl întrebă:
- Şi dacă te-ar fi ucis?
- Cu atât mai bine. M-aş fi dus direct în Paradis, răspunse fratele Ieremia, regretând ocazia de a ajunge martir, aşa de mult visată în acei ani de zel tineresc.

Călătoria lui era un drum al credinţei pentru a-l găsi pe Dumnezeu şi a urma chamarea lui. Rugăciunea, oboseala, încrederea în Tatăl ceresc îl însoţeau în tot timpul călătoriei.

Plecând din ţara sa, el a traversat Carpaţii şi trecând pelângă Trotuş a ajuns la Braşov şi de aici la Alba Iulia, capitala Transilvaniei, reşedinţa pricipelui Ştefan Barthory. Aici a fost constrâns să se oprească aproape doi ani în aşteptarea unei ocazii fericite pentru a continua drumul.

Experienţele prin care trecuse până aici, îl opreau de a merge mai departe singur. Pe de altă parte nici nu cunoştea drumul spre Italia şi în plus toate cele necesare pentru călătorie îi fuseseră furate.

Cu ajutorul unui conaţional, care locuia la Alba-Iulia, a găsit un codru de pâine muncind şi cărând cu spatele pietre şi cărămizi la lucrările de întărire a cetăţii împotriva atacurilor care se aşteptau din partea turcilor.

Între timp Providenţa i-a oferit o ocazie fericită pentru continuarea drumului. Principele Ştefan Bathory, grav bolnav, a chemat de la Bari celebrul medic Pietro Lo Iacono. Acesta după ce şi-a sfârşit cu bine misiunea, se pregătea să se întoarcă la Bari şi căuta un servitor care să-l însoţească în călătorie. I-a fost prezentat Ion al nostru care şi el voia să ajungă în Italia şi medicul l-a luat cu bucurie în serviciul său.

După ce au făcut pregătirile necesare s-au pornit la drum: doctorul călare şi servitorul pe jos. De la Alba-Iulia la Belgrad prin Ragusa în Dalmaţia, aproape 2.000 de km. pe drumuri foarte grele; le-au fost necesare trei luni pentru a le parcurge. Cu greu ne putem închipui câte dificultăţi a întâmpinat Ion într-o astfel de călătorie.

Cu voia lui Dumnezeu, ajunşi la Ragusa s-au îmbarcat pe o corabie comercială care se îndrepta spre Bari. După o călătorie foarte periculoasă şi printre furtuni, care l-au întâmpinat pe neexperimentatul valah, au sosit la Bari unde Ion a fost concediat de către medicul Lo Iacono şi primit servitor în farmacia lui Cesare Del Core.

De la Bari la Napoli

Tânărul nostru călugăr valah ajunsese la ţinta pe care o râvnea de atâta vreme şi-ar fi trebuit să fie mulţumit. Dar, de fapt, abia aici a întâlnit cea mai mare dezamăgire a vieţii sale.

Visase, aşa cum îi spusese mama lui, o ţară cu creştini buni, pe când el vedea cu ochii că realitatea era cu totul alta.

În ţara sa mai auzea ici şi colo câte unul blestemând şi înjurând, dar aici îi auzea pe aproape toţi şi la orice suflare. Îşi aducea aminte că şi modovenii iubesc vinul dar acolo se îmbătau la Crăciun şi la Paşti pe când aici erau atâţia care în fiecare zi se adunau în crâşme şi unde strigau şi se certau printre aburii lui Bachus.

Cât priveşte moralitatea nici nu e cazul să se încerce o comparaţie între obiceiurile de la ţară şi practicile dintr-o cetate de ţărmul Adriaticei, unde se aflau tot felul de oameni şi rase.

Poporul său era un popor paşnic, aici însă duşmăniile se transformau în bătăi groaznice şi erau şi cazuri când cineva comitea o crimă pentru a-şi satisface setea de răzbunare.

În ţara sa, va spune într-o zi unui confrate, nu erau atâţia notari şi martori, era suficient cuvântul dat la încheierea unui contract; aici în schimb, cu cât mai mult se multiplicau actele la notariat, cu atât mai mult se înmulţeau înşelăciunile şi hoţiile.

În concluzie, imaginea ţării cu "creştini buni" se ruină cu totul în ochii săi şi hotărârea de a se întoarce acasă se impunea în mod total.

Renunţase la munca din farmacia lui Del Core şi se îndrepta spre port pentru a găsi o corabie care să-l ducă la Ragusa, în Dalmaţia.
Dar aici din nou interveni în mod decisiv Providenţa ca să se împlinească planul lui Dumnezeu pentru Ion şi fraţi.

Un bătrân misterios i-a ieşit în cale mergând spre port, l-a oprit zicându-i în termeni decisivi:
- Unde mergi dragă Ion?
Tânărul valah a rămas surprins auzindu-se strigat pe nume de către un străin. Nu reuşise să scape de privirea lui şi să fugă din faţa lui; observă că se află în faţa unui om extraordinar trimis de Dumnezeu. Încercă un răspuns şovăielnic.
- Mă întorc acasă în Valachia. Am venit în Italia pentru a trăi între creştini buni, dar de fapt nu i-am găsit.
- Dar Bari, răspunse bătrânul, nu este Italia. Mergi la Napoli şi vei vedea, mergi la Roma unde locuieşte Vicarul lui Cristos; mergi la Loreto unde Maica Domnului a voit ca să fie casa sa şi vei constata că şi în Italia nu lipsesc creştinii cei buni. Şi dacă totuşi vei voi să te întorci în ţara ta, vei avea cel puţin ce să povesteşti la cei dragi ai tăi şi la prietenii tăi, după ce vei fi văzut astfel de locuri.

Ion a considerat înţeleaptă această observaţie şi a primit sfatul bătrânului. S-a întors de îndată la farmacistul Del Care şi şi-a manifestat dorinţa de a se îndrepta spre Napoli.
Farmacistul avea un frate şi o mătuşă în Capitala de la sud.
Cu o scrisoare de recomandare, prin care îl încredinţează rudelor, tânărul servitor porneşte în campania unui prieten de-al farmacistului spre Napoli.

A ajuns la Napoli în timpul postului quadragesimal al anului 1578, perioadă foarte bună pentru a căpăta o imagine a cetăţii. Pe străzi se putea întâlni semne de religiozitate tradiţională; bisericile erau pline de lume care venea şi asculta predicile quadragesimale. Tânărul Ion i se părea că a găsit în sfârşit "ţara cu creştini buni", despre care îi vorbise mama.