Contactele, conversaţiile, comportamentul oamenilor, sunt hotărâte cu exactitate şi prescrise de codul bunelor maniere. Aceste norme de comportament cult s-au format în cursul secolelor şi nimănui nu-i este permis să le încalce. Unele dintre ele au luat naştere din motivaţii religioase; altele sunt traducerea în faptă, în mod precis, a iubirii de aproapele şi, deşi par a fi simple fapte exterioare, ele facilitează şi respectarea interioară a normelor morale. Toate aceste motive sunt suficiente ca să ne facă să respectăm cu exactitate normele civilizaţiei, adică ale culturii.

Normele de politeţe sunt adaptarea, punerea în practică a iubirii de aproapele; ele îi aduc pe oameni mai aproape, dar nu prea aproape unul de altul. Ele, desigur, au sens numai în cazul în care sunt drepte, izvorăsc din inimă şi nu ne sunt doar impuse, dacă nu sunt exagerate, artificiale, ci naturale şi lejere. Aceste prescrieri ne normează întreaga viaţă: mersul, ridicarea, salutul, scrisul, conversaţia, joaca, petrecerea, masa, munca, comportamentul cu părinţii, cu superiorii, cu femeile etc.

Acela care desconsideră normele de politeţe ce s-au format în cursul secolelor, nu-şi poate trăi viaţa printre oamenii civilizaţi. Acela care, de pildă, îşi primeşte musafirii în pijama, care se duce în societate fără cămaşă şi cravată corespunzătoare, care iese pe stradă în papuci de casă etc., despre acela – în cel mai bun caz – se spune că este necivilizat; dar se poate întâmpla ca oamenii să vadă şi o gravă lezare în astfel de comportamente. Şi aceasta pe drept. Este ştiut că englezii şi americanii iau un pic în derâdere normele de politeţe, noi însă nu ne putem permite aşa ceva. Despre un general american se spune că, fiind în audienţă la papa, i s-a adresat astfel: "How do you do Sir?" (Ce mai faceţi, domnule?). Ei bine, o astfel de lipsă de politeţe nu şi-o poate permite nici un american mucalit, iar noi, europenii, trebuie, negreşit, să fim mult mai atenţi în respectarea politeţii.

Mersul tău, vorba şi gesturile, privirea şi râsul tău, comportamentul la masă, pe stradă, în societate, îmbrăcămintea ordonată şi curăţenia mâinilor etc., toate arată nivelul tău de civilizaţie. Însă respectarea normelor de politeţe nu este încă deplină cultură. Toate acestea pot fi fără nici o valoare, pot fi simple acte externe, dacă în spatele lor nu stă un suflet pe măsură.

Adevărata politeţe izvorăşte din caracterul curat şi din bunătatea inimii; aceasta nu se poate învăţa numai cu fapte exterioare. Dacă lângă decenţă nu există şi caracter, numai cu buna-cuviinţă externă, cineva poate fi şi falsificator de schimb bancar, iar cel cu hainele impecabil călcate – din păcate – poate ascunde şi un suflet stricat: sub miere, venin, în mărul frumos, vierme. Şi dacă ar fi să aleg dintre cei doi, eu nu m-aş aşeza la masă cu acel înşelător care ştie să mănânce racul cu o eleganţă ireproşabilă, l-aş prefera pe acel om cu suflet integru, care – scuzaţi domnu! – duce cuţitul la gură. Eu sunt de acord cu zicala franceză: "La beauté sans vertu est une fleur sans parfum" (Frumuseţea fără virtute este ca floarea fără parfum). În schimb, şi scoica, obişnuită în exterior, înăuntru poate ascunde perle, precum şi cuarţul, banal în exterior, poate purta aur în interior. De fapt, nici nu trebuie ales între două! Fiecare tânăr să fie cinstit în suflet, cu caracter de oţel – şi, pe lângă aceasta, cult, politicos, un tânăr iscusit!

Decenţă şi caracter

De multe ori şi tinerii cu gândire serioasă sunt afectaţi când văd că sub vălul fineţii exterioare, al eleganţei şi al frumuseţii, în mulţi oameni se ascunde atâta păcat şi lipsă de caracter, deşi aici nu este de vină forma exterioară a politeţii, ci sufletul lipsit de conţinut ascuns în spatele formelor. Între decenţă şi caracter există o relaţie cauzală, căci acela care este în bună-dispoziţie se poate stăpâni în favoarea celor din jur, poate fi îngăduitor cu defectele altuia, poate ajuta pe cel ce se află în strâmtorare; despre acela se poate spune nu numai că a fost politicos, ci şi că a lucrat concomitent la propriul său caracter.

Acela care este cu adevărat civilizat şi politicos, este nu numai înaintea altora, nu numai faţă de alţii, dar este şi atunci când nimeni nu-l vede, când este singur, căci la el decenţa izvorăşte din caracter şi nu este doar o spoială exterioară impusă. Un astfel de tânăr nu plescăie şi nu soarbe gălăgios supa nici când stă singur la masă şi nu poate rămâne cu faţa zoioasă, nici când se află singur în vacanţă sau în pădure şi "nu-l vede nimeni". Despre Stanley, marele expediţionar din Africa, am citit că şi în junglă, unde săptămâni întregi nu întâlnea nici un om civilizat, se bărbierea zilnic. Prin aceasta voia să se respecte pe sine însuşi.

Normele de politeţe au o obligativitate de oţel; încălcarea lor este interzisă. Şi este foarte bine aşa, deoarece omul şi aşa este egoist şi uşor îngăduitor cu sine însuşi, mai ales tinerii! Codul bunelor maniere este un instrument foarte bun contra degradării contactelor umane, a instalării cu autoritate a instinctelor egoiste, precum şi a potolirii "eu"-lui ce vrea să se impună. Din toate acestea, vei înţelege pentru ce trebuie tinerii să-şi însuşească manierele civilizate. Şi nu numai normele sale externe, dar în primul rând, adevăratul spirit civilizat care aduce în existenţă aceste norme. Fii deci, dragul meu, totdeauna amabil, atent şi cât se poate de politicos faţă de părinţii tăi, faţă de fraţi, prieteni, profesori, cunoscuţi, faţă de muncitori, şi chiar faţă de duşmanii tăi (dacă sunt şi din aceştia). Mai mult, fii totdeauna politicos faţă de tine însuţi!

Tânărul politicos

Politeţe, intuiţie, manieră plăcută, sunt tot atâtea comori de valoare ale tânărului, comori care dovedesc nu numai caracterul civilizat, ci influenţează decisiv atât realizarea, cât şi propăşirea în viaţă. Aşa precum băieţii nu-i iubesc pe colegii lor de şcoală neciopliţi, nestăpâniţi, duri, tot aşa societatea de mai târziu îi exclude din sânul ei pe bărbaţii duri şi nepoliticoşi. Politeţea, la cei mici, este ceea ce este dragostea de aproapele la cei mari. Şi tocmai pentru că politeţea este uleiul societăţii care astfel poate funcţiona fără frecuşuri şi scârţâieli, de aceea trebuie să se afirme în miile de mărunţişuri ale vieţii cotidiene.

Este necesară multă atenţie şi îngăduinţă faţă de alţii şi multă renunţare la noi înşine. "Scoutistul este binevoitor faţă de alţii şi sever faţă de sine însuşi" – o cere foarte corect legea nr. 5 a Scoutului. Contele Chesterfield îi prescrie fiului său, în mod minunat, norma principală a politeţii: "Tratează-i pe alţii aşa cum doreşti tu să fii tratat; acesta este modul cel mai sigur al integrării pe care-l cunosc. Observă cu minuţiozitate ce-ţi place ţie la alţii şi probabil acelaşi lucru le va plăcea şi lor la tine".

Toţi văd avantajele politeţii. Ea nu costă nimic şi cu ea se poate cumpăra orice. "Parole douce et main au bonnet ne coute rien et bon est" (Cuvintele dulci şi salutul nu costă nimic, dar sunt foarte utile), spunea Henric al IV-lea. Oriunde ar ajunge tânărul politicos, imediat atrage oamenii, deoarece politeţea este un limbaj universal pe care-l înţeleg toţi. Oricât de ieşită din comun sau de incomodă ţi s-ar părea una sau alta dintre normele politeţii, nu-ţi este permis s-o încalci sub nici un pretext. Societatea civilizată, în contactele sale, foloseşte o carte de ceremonii cu totul deosebită; cine vrea să ajungă în ea, trebuie să respecte această carte.

Atâţia oameni inteligenţi, docţi, şcoliţi, nu pot propăşi în viaţă numai pentru că sunt stângaci, neciopliţi, nemanieraţi. Aceştia sunt nevoiţi să privească cu tristeţe cum viaţa îi trece în urma acelora care din punctul de vedere al capacităţii şi chiar al caracterului valorează mai puţin, dar prin comportamentul lor amabil cuceresc pe oricine. Astfel, de multe ori, comportamentul manierat este decisiv pentru toată viaţa. Înţelege-mă corect, dragul meu, eu nu vreau ca tinerii noştri să fie nişte filfizoni unşi şi lustruiţi, nişte păuni prezenţi mereu pe corso*, nişte păpuşi parfumate la modă, nişte lingăi respingători şi nişte capete seci mereu plecate din temenele! Pentru nimic în lume, nu!

Dar să nu fie nici nişte puradei murdari şi nici nişte vlăjgani vagabonzi! Între aceste două extreme este localizat idealul meu: un tineret amabil, prevenitor, pregătit, modest, pe picioarele sale, plin de viaţă şi religios. Indiferent ce vei ajunge în viaţă, indiferent ce carieră vei avea, va trebui să ai multe contacte cu oamenii. Şi nu e uşor de învăţat regulile acestor contacte. Cel mai uşor îi este desigur acelui băiat care, acasă, în ambientul familial, are posibilitatea de a-şi însuşi aceste norme. Pentru aceasta însă nu trebuie şi nu-i este permis să renunţe nici aceluia care provine dintr-o familie mai modestă. Dacă are bunăvoinţă şi are o putere de observaţie acută, poate să-şi însuşească din relaţiile de prietenie cu tinerii mai culţi, formele externe de civilizaţie necesare.

Urmăreşte-i cu atenţie în societate pe acei oameni pe care-i preţuieşti mai mult, uită-te cum se poartă, compară-le comportamentul cu al tău, apoi străduieşte-te să te formezi după modelul ales. Tocmai aceasta este particularitatea regulilor de comportament civilizat, şi aceasta îi dă şi valoare, căci ele au fost constatate în lumea largă de oamenii cei mai reprezentativi ai societăţii, fără să ştie unul de celălalt, şi au fost consfinţite de practica de milenii a omenirii. Apoi, însuşirea fineţii spirituale, inerente adevăratei culturi, depinde de străduinţa şi efortul personal al fiecărui tânăr în parte. "Civilizaţie", "cultură", acestea nu spun nimic; adevărata civilizaţie presupune atât fineţe spirituală cât şi caracter ideal.

* N.T. Corso = În marile oraşe este strada rezervată plimbărilor de seară în special. Pe această stradă nu circulă nici un fel de vehicul.

Tânărul "domn"

Mare este tentaţia pentru tinerii care vin din familii mai înstărite, mai distinse, să-i dispreţuiască pe colegii lor care provin din familii mai modeste. Ai grijă, dragul meu! Acesta este un comportament nu numai necreştinesc, ci chiar necivilizat. Iubirea de aproapele, comportamentul civilizat şi interesul pentru viitorul tău, cer să nu-i izolezi pe colegii de origine mai modestă.

Oricât de bogat ai fi, şi în orice poziţie distinsă vei ajunge în viaţă, de folos îţi va fi să ţii cont şi de viaţa şi de modul de gândire al oamenilor "nenobili" şi "nedistinşi". De altfel, în ochii unui băiat cu concepţii creştineşti, orice tânăr de caracter este nobil. Pe acela în al cărui suflet Dumnezeu poate privi cu plăcere, nu ai dreptul nici tu să-l dispreţuieşti. Acela căruia din naştere destinul i-a hărăzit o situaţie mai avantajoasă sau un trai mai bun, acela are şi obligaţii mai multe. "Noblesse oblige!" spune zicala franceză; nobleţea, rangul social îl obligă pe om la multe. Tu, dacă te tragi dintr-o familie mai sus-pusă, trebuie să fii mult mai delicat, mai amabil, mai cordial, mai disponibil pentru sacrificiu etc. decât colegul tău care se zbate în atâtea griji materiale şi în sărăcie. Diferenţe de clase sociale au fost şi vor fi mereu între oameni; este un lucru firesc. Oamenii şi astăzi acceptă cu plăcere superioritatea aristocratică din naştere, dar, în consecinţă, respectivul să se comporte pe măsura stării sale preferenţiale!

Comportă-te ca şi cum nu ai proveni de la un străbun,
Prin faptele tale, fii străbun pentru familia ta,
Şi patria te va binecuvânta.
(Vörösmarty)

Tânărul mai de vază, care-şi subapreciază colegul de condiţie mai săracă, mai simplă, nu este un tânăr "domn", nici un băiat "civilizat", ci o bagatelă trufaşă, plină de sine, închipuită. Aşadar, nu haina fină face pe tânărul domn? Nu pantofii noi, maro? Nu cravata elegantă şi frizura dată cu briantină? Într-adevăr, nu! În faţa mea nu există decât un tânăr domn. Tânăr domn este acela care este stăpân! Stăpân pe sine. Stăpân şi în exterior şi în interior. Da, şi în exterior este ordonat, nu neglijent. Unii tineri spun: "Exteriorul nu contează, interiorul este totul!" E adevărat, dar exteriorul este oglinda interiorului. Spune-mi: ţi l-ai putea imagina pe Isus umblând în haine ponosite, murdare, predicând astfel mulţimilor, cum făcea, de pildă, Diogene, deşi Isus punea accentul numai pe interior? Atitudinea ordonată, delicateţea, bunele maniere sunt inerente calităţii de "domn". Dar, fireşte, fii în primul rând ordonat din punctul de vedere al interiorului tău.

Fii ordonat şi în gânduri! Ar fi vai şi amar, dacă băieţii ar trebui să descrie numai într-o singură seară, toate gândurile care au trecut prin mintea lor în timpul unei zile! Ce zoaie detestabilă ar ieşi la iveală din toate gândurile lor inutile, groteşti, ridicole, păcătoase! Dar nu există un stăpân care să poruncească aici în capul tău? Ce va fi de armata în care fiecare face ce-i trăsneşte prin cap?

În societate Fiecare om este o fiinţă socială, are nevoie de alţii. O societate bună dezvoltă cunoaşterea de oameni, tactul, buna-cuviinţă, spiritul de anticipare, prezentarea. Tinerii mai au nevoie de societate şi pentru a se putea integra în normele raporturilor sociale, deoarece mai târziu, în orice funcţie s-ar afla, vor veni în contact cu oameni aparţinând tuturor claselor sociale. Între oameni cu concepţii nobile, într-o societate nobilă, ne vom înnobila şi noi. Aici însă deschide-ţi bine ochii şi priveşte cu atenţie ce fac oamenii, şi ceea ce fac cum fac, şi care este înţelesul la ceea ce nu fac? Şi nu te gândi că "societatea bună" pe care trebuie să o cauţi este necondiţionat societatea celor bogaţi şi a oamenilor distinşi.

Oamenii pricepuţi, culţi şi de caracter, pretutindeni înseamnă societate bună, chiar dacă îmbrăcămintea le este mai modestă şi banii mai puţini. Tânărul care nu a fost niciodată într-o societate cultă, cu siguranţă, mai curând sau mai târziu – să zicem în timpul studenţiei – va ajunge acolo, dar va fi o figură teribil de comică, dacă nu chiar caraghioasă. Cu siguranţă, când va intra în incinta unde este întâmpinat de atâtea feţe străine şi un ambient cu totul neobişnuit, se va împiedica în covorul de sub picioare. Cu siguranţă, se va aşeza acolo unde nu trebuie şi-şi va scăpa din mână pălăria (căci, sigur, a luat-o cu sine). În timp ce o ridică, îi va cădea bastonul de promenadă. În sfârşit, îl ridică şi pe acesta. Se aduce ceaiul. Se va frige cu el, ceaşca va cădea zgomotos pe jos, iar ceaiul pe pantalonii albi. Of, vine mâncarea rece! Cuţitul şi furculiţa îi stau în mână cu totul altfel decât la ceilalţi. În timp ce bea din pahar, tuşeşte în el şi cu ocazia aceasta îi şpriţuieşte şi pe cei doi vecini din dreapta şi din stânga sa. Între timp îi vine să strănute şi o face zgomotos şi abia după aceea îşi caută batista prin buzunare… Să admitem: toate acestea nu sunt păcate, nu sunt lucruri ce ar face parte din cinste, dar sunt o monstruoasă lipsă de civilizaţie, care îi vor compromite şi cele mai fulminante calităţi. Evident, şi băieţii trebuie să frecventeze societatea civilizată, şi trebuie să te bucuri dacă ţi se dă ocazia să intri în familia cu concepţii civilizate şi ireproşabile a vreunui coleg. Vreau însă şi aici să te previn în ceea ce priveşte extravaganţele.

Caracterul şi capacitatea se formează cu adevărat în singurătate; deci, acela care frecventează excesiv societatea va fi un om de uzură, care vrea să iasă în evidenţă şi se obişnuieşte cu superficialităţi. Aceasta vizează mai ales pe elevii din marile oraşe – dar nu numai – a căror evoluţie corectă este ameninţată de vizitele la modă – de 2-3 ori pe săptămână – unde se petrece în dans până la miezul nopţii. Chiar dacă societatea frecventată ar fi total ireproşabilă, timpul pierdut cu abundenţă se va evidenţia nu numai la învăţătură, dar şi modul lor de gândire şi concepţia lor despre viaţă va deveni superficială din cauza nesfârşitelor conversaţii inutile şi fără nici un conţinut.

În acest sens are dreptate zicala germană: "Gemeinschaft macht gemein" (Comunitatea te face comun). Deşi în societatea cultă a celor maturi se obişnuieşte tutuitul, totuşi, faţă de tinerii necunoscuţi, să nu fii prea generos cu acest mod de adresare. Cunoaşte-l bine mai întâi pe acela căruia îi acorzi atâta încredere, iar faţă de acela care se apropie de tine într-o formă exagerat de prietenoasă, să ai o bună doză de rezervă, deoarece oamenii inculţi folosesc acest tutuit doar pentru a se comporta mai dur faţă de tine mai târziu.

Când în anturajul vostru soseşte un băiat străin, unul din prietenii săi îl prezintă, mai întâi fetelor şi apoi băieţilor. Când prezentăm pe cineva, trebuie să fim atenţi la rang: întâi spunem numele celui mai mic în rang sau mai tânăr (iar acesta face o mică înclinare), apoi spunem numele celui mai mare în rang sau în vârstă. În timp ce se dă mâna, se priveşte în ochii celui cu care se dă mâna!

Despre ce să discuţi?

La început, este destul de greu de găsit tema ce se poate discuta, precum şi tonul care trebuie adoptat. Aceasta însă, mai mult la început, deoarece tinerilor cu concepţii serioase, studiile făcute, precum şi lecturile, le oferă destule teme de discutat pentru a nu se aşterne plictiseala peste ceilalţi tineri cu pregătire similară. Fereşte-te însă să începi discuţia cu banalităţi precum: "Ce vreme frumoasă este!" sau "A plouat şi la voi astă noapte?"; ele sunt semnul unei mari lacune în gândire. Şi nici despre sănătate nu trebuie întrebat la orice întâlnire sau vizită. În schimb, în fiecare familie de care eşti mai apropiat, se aşteaptă ca să-ţi exprimi bucuria pentru bucuria lor, şi durerea pentru durerea lor. Să nu porţi poşta! Acest lucru nu-i stă bine nimănui, cu atât mai puţin bărbaţilor şi tinerilor. Despre problemele intime, confidenţiale ale altor familii (chiar dacă ai aflat despre ele), nu discuta, ţine-le în taină.

Discuţiile de prost-gust, echivoce, sunt totdeauna semnul lipsei unei culturi temeinice. Are dreptate pe deplin Wesselényi, când spune: "Membrii unor cercuri, după ce termină de discutat despre călărie, despre vânătoare şi despre alte banalităţi, ca să omoare timpul, încep să vorbească despre aventuri, fac glume deşănţate şi folosesc vorbe triviale în locul discuţiilor spirituale, condimentate cu mult gust!" Să nu vorbeşti despre vreun lucru care ar putea leza pe cineva dintre cei prezenţi. Mă gândesc nu numai la faptul că a umili pe alţii (pentru defectele lor fizice, pentru stângăcia lor sau pentru starea lor materială modestă) este cea mai gravă lipsă de educaţie, ci mă gândesc şi la faptul că nici tachinarea, luarea peste picior nu ajută la cultivarea iubirii de aproapele. Despre chelie, dantură artificială, şchiopătat şi bâlbâit, nu se fac glume, chiar dacă între cei prezenţi nu este nimeni care să fie vizat. De unde ştii că printre cei prezenţi nu este vreunul care are în familie pe cineva cu astfel de defecte?

Limba literară deformată, apoi "jargonul" care s-a cuibărit printre tinerii elevi şi nu numai, ar trebui stârpite cu foc şi fier. Parcă taie cineva lemne pe spinarea mea, aşa mă trec fiorii când aud băieţi (şi mai ales fete) din familii de la sate, care din superficialitate şi ca să se dea mai interesanţi, îşi umplu vocabularul cu tot felul de cuvinte împrumutate din limbajul ţiganilor şi al altor etnii, sau confecţionate după tipicul lor, ori fragmente de cuvinte devenite "jargon" la ordinea zilei, meşterite de şcolari. Nu dau aici exemple, pentru a nu mă face eu însumi purtătorul unor astfel de exprimări infame în ce priveşte limba literară. Despre evenimente tragice sau dezgustătoare, despre boli, poţi vorbi numai în caz de necesitate (numai dacă ai un scop deosebit) cu aceasta. Stăpâneşte-te dacă-ţi vine să caşti şi străduieşte-te să-l previi. Iar dacă nu-ţi reuşeşte, acoperă-ţi necondiţionat gura cu palma. Când tuşeşti sau strănuţi, acoperă-ţi faţa cu batista. Nu respira gâfâind. Şi sunt multe, multe mărunţişuri care denotă lipsa de educaţie a celui care nu este atent cu sine însuşi: pânditul, trasul cu urechea, şuşotitul în societate, bâţâitul pe scaun, rosul unghiilor, trântitul uşii etc.

Nu se cuvine să ai o figură plictisită când altul vorbeşte. Nu se cuvine să-l întrerupi zicând că aceasta ai mai auzit-o, chiar dacă ar fi aşa. Acest lucru se întâmplă mai ales cu cei în vârstă, din cauza că memoria lor începe să cedeze. Nu contează! Nu trebuie să-ţi permiţi să faci observaţii nepoliticoase. Dacă în momentul când eşti gata de plecare îţi soseşte un oaspete, nu e permis să-l abandonezi imediat (aceasta ar fi o lezare la adresa celui venit). Dacă nu ai înţeles bine o întrebare oarecare, nu se cade să intervii simplu: Hî? ce? sau ce-a spus?, ci politicos: "Te rog, sau vă rog, n-am înţeles bine". Nu se cade să pui întrebări celor de rang mare. Iar dacă ei îţi pun o întrebare, răspunsul tău să nu fie scurt: "Da" sau "Nu", şi chiar dacă este scurt, adaugă şi rangul ce-l poartă: "Da, stimate domn". "Din păcate, stimată doamnă, nu obişnuiesc".

Poţi introduce mai des în vorbirea ta şi cuvintele: "Te rog", "Cum doreşti" etc. Când vorbeşte altcineva, nu se cade să-l întrerupi, aşteaptă-l să termine. Dacă, din întâmplare, începeţi să vorbiţi deodată doi inşi, spui imediat: "Scuze" sau "Scuzaţi" şi adaugă: "Pofteşte" sau "Poftiţi", dând cuvântul celuilalt şi întrerupându-ţi propoziţia. Străduieşte-te să te debarasezi cât mai devreme de ticurile de elev cu care obişnuiesc copiii să-şi completeze golurile de cuvinte: "Asta", "Păi", "Zice", "ăăă" etc. La o înşiruire de nume, nu te plasa pe primul loc; deci, nu spune: "Am fost eu, Paul şi Ghiţă", ci: "Am fost Paul, Ghiţă şi cu mine".

Nu vorbi niciodată prea tare. Priveşte totdeauna în ochi pe acela căruia îi vorbeşti, dar nu te apropia de el aşa încât să-ţi simtă respiraţia. În societate, nu este permis ca doi sau trei apropiaţi să înceapă să şoşotească între ei (se iscă suspiciunea că vorbesc despre ceilalţi), nici să vorbească într-o limbă pe care ceilalţi nu o înţeleg. Iar dacă vezi doi oameni vorbind în şoaptă, retrage-te şi nu trage cu urechea. Nu folosi cuvinte "radicale" al căror înţeles nu-l stăpâneşti, nici expresii sau cuvinte străine, pentru a arăta cât eşti de erudit. În schimb, nu se cade nici să corijezi pe altul în public, dacă eventual nu a pronunţat corect un cuvânt străin sau l-a folosit greşit.

Puteţi cumpăra această carte prin Internet, de la Librăria Presa Bună!