1. Copilăria la Deutsch-Altenburg (Austria)

"Cât de nepătrunse sunt judecăţile lui, şi neînţelese căile sale" (Rom. 11,33). Aceste cuvinte ale Apostolului Paul pot fi luate ca moto pentru viaţa Episcopului Dr. Anton Durcovici. Cine citeşte cu atenţie biografia sa, începând de la Deutsch-Altenburg până la închisoarea de la Sighet, rămâne uimit, constatând intervenţia minunată a Providenţei în viaţa lui.

Născut la 17 mai 1888 la Altenburg, a fost botezat la 21 mai 1888 în biserica locală cu hramul "Adormirea Maicii Domnului". În matricola de botez, volumul D, este înregistrat la pagina 258, nr. 19. Anton provine dintr-o familie săracă. Tatăl său a fost zilier la o carieră de piatră, iar mama, născută Mittermeier, casnică.

La Congresul din Viena din 1878 s-a hotărât ca provinciile turceşti, Bosnia şi Herţegovina, să fie anexate Austriei. Francisc Durcovici a participat la opera de anexare în calitate de rezervist. De acolo s-a întors bolnav şi a murit de tuberculoză acută la 5 februarie 1893, în vârstă de 36 ani. După moartea tatălui, familia Durcovici a trebuit să treacă prin mari greutăţi şi lipsuri. Tânăra văduvă a încercat să procure cele necesare copiilor, muncind ca spălătoreasă şi croitoreasă. Însă căile Domnului sunt de neconceput. Dumnezeu l-a ales pe cel mai tânăr fiu pentru ceva mai nobil. Drumul său spre ţel a fost însă foarte complicat.

Doamna Durcovici a avut o mătuşă, căsătorită cu un proprietar de han, Österreicher, care s-a stabilit în Basarabia şi a avut la Chişinău, capitala Basarabiei, un mic han cu staţie de poştă, numit "Cocoşul". În anul 1877 a izbucnit războiul ruso-turc. Chişinăul a devenit un centru important în spatele frontului rus. "Cocoşul" a fost vizitat mereu de ofiţeri ţarişti foarte bogaţi. Astfel familia Österreicher a ajuns repede la o avere considerabilă. După război Chişinăul a decăzut, devenind un mic oraş de provincie. Familia Österreicher a vândut hanul şi a cumpărat un restaurant la Iaşi, capitala Moldovei.

2. Mutarea la Iaşi

În anul 1895 a murit domnul Österreicher. Văduva a chemat la Iaşi pe nepoata sa, Maria, ca s-o ajute la restaurant. Maria Durcov

ici s-a mutat la Iaşi cu cei doi copii, Anton şi Francisc. În perioada aceea nu era uşor să mergi într-o ţară străină, până aproape de graniţa rusă. Dar sărăcia a dat mamei puterea şi curajul să lupte pentru a asigura copiilor un viitor mai bun la Iaşi, la mătuşa lor. Au venit până la Galaţi cu un vapor şi de acolo cu o căruţă, prin toată Moldova, până la Iaşi. Pentru cei doi copii, călătoria pe Dunăre prin Budapesta, Belgrad şi Porţile de Fier, a fost un moment de neuitat. La Iaşi au fost primiţi de mătuşa lor cu bucurie.

Admişi în şcoala primară a Parohiei Romano-Catolice din Iaşi, Anton şi Francisc, deşi nu cunoşteau bine limba română, au făcut progrese simţitoare în scurt timp.

La începutul anului 1898, Doamna Österreicher a vândut restaurantul din Iaşi şi s-a mutat cu nepoata şi cu cei doi copii la Bucureşti. Francisc a fost ucenic la Profesorul Tiecz, devenind sculptor, a lucrat apoi cu succes la diferite restaurări. A murit la Hainburg. Fiul său, Anton Durcovici, relatează despre călătoria bunicii sale: "Bunica mea a fost casnică, bunicul a lucrat la o carieră de piatră. Veniturile au fost mici. În 1893 a murit bunicul. După câte mi-a povestit bunica, a fost recrutat ca rezervist la ocuparea Bosniei de unde s-a întors bolnav acasă şi la puţin timp a murit. După moartea tatălui, familia a suferit mult. Bunica a căutat să înfruntre greutăţile cele mari prin lucrări de croitorie, procurând astfel cele necesare ei şi copiilor. De fapt, din această cauză s-a mutat în România. După cum îmi povestea bunica, emigrarea s-a petrecut astfel: o mătuşă din partea mamei a fost căsătorită cu proprietarul de han Österreicher din Viena. Acesta a avut o rudă îndepărtată care a fost administrator de tezaur la curtea imperială, având astfel relaţii foarte bune. Acest fapt a înduplecat familia Österreicher să se mute în România care recent devenise independentă. Era timpul războiului ruso-turc. Soţii Österreicher au avut un han numit "Cocoşul", han cu staţie de schimb pentru caii de poştă. Ei au adunat o avere însemnată. După terminarea războiului, hanul sus-numit a pierdut din importanţă şi soţii Österreicher şi-au cumpărat un restaurant la Iaşi. În 1895 a murit domnul Österreicher şi văduva, rămasă singură, a chemat pe nepoata ei cu cei doi copii la Iaşi unde au ajuns în 1896. Cei doi băieţi, tatăl meu şi unchiul meu, au frecventat şcoala la Iaşi. Câţiva ani mai târziu, mătuşa a vândut restaurantul şi s-a mutat cu nepoata ei, bunica mea, la Bucureşti. Au locuit pe strada Izvor, nr. 81. Aici m-am născut eu".

3. Studiile gimnaziale la Bucureşti

Şcoala "Sfântul Andrei", condusă de "Fraţii Şcolilor Creştine" din Viena, nu era departe de strada Izvor. Aici şi-a continuat Anton studiile, iar apoi s-a înscris la Liceul "Sfântul Andrei". Mama şi cei doi copii participau la Sfânta Liturghie în capela călugăriţelor de pe strada Pitar Moş. Aici, Provincia călugăriţelor din München a deschis în 1858 "Institutul Sfânta Maria", care în scurt timp a devenit cea mai renumită şcoală de fete din Bucureşti. Călugăriţele au fost impresionate de Anton. L-au primit ca ministrant în capela lor, iar el s-a dăruit cu mare bucurie slujirii altarului. Nu numai duminica, ci zilnic venea la Sfânta Liturghie. După Liturghie, Anton primea o mică gustare şi astfel putea merge cu puteri proaspete la şcoală. Iarna era foarte frig la Bucureşti, de multe ori sub 30 . Străzile erau pline de zăpadă. Anton mergea dimineaţa pe întuneric la Sfânta Liturghie, ajungând înfometat şi îngheţat în capelă. Sorei Tecla, sacristana, i s-a făcut milă de el. Ea a aranjat ca tânărului ministrant să-i fie pus la dispoziţie un pat în mănăstire. Anton avea acum în mănăstire un pat şi mâncare. Sora Tecla s-a ocupat foarte mult de el. Băiatul creştea şi se întărea. Mama era bucuroasă că Toni al ei se simte bine în mănăstire. Spiritualul călugăriţelor era părintele Luciu Fetz, din Ordinul Benedictin, secretar al Arhiepiscopului Netzhammer şi rector al seminarului din Bucureşti. Acesta a fost impresionat de evlavia ministrantului şi de aceea l-a invitat deseori la Liturghia de duminică în palatul arhiepiscopal. A voit să-l cunoască mai bine. Sora a bănuit de la o vreme că Părintele Luciu e impresionat de micul ministrant şi a început să se teamă că-l va pierde. S-a dus la sora superioră şi i-a spus: "Dacă Padre Luciu vrea să-l ia pe Toni, atunci să-i dea băiatului mâncare şi un pat". Ceea ce s-a şi întâmplat. La 1 septembrie 1901, Anton Durcovici a fost primit la recomandarea Părintelui Luciu de către arhiepiscop în seminarul mic din Bucureşti. Primul pas spre marele ţel, preoţia, a fost făcut. Tânărul Anton s-a dăruit cu bucurie studiului. A început cu clasa a III-a la Liceul "Sfântul Iosif". Mănăstirea călugăriţelor de pe strada Pitar Moş a finanţat studiul seminaristului care a fost recunoscător mai târziu mănăstirii, fiind pentru călugăriţe un bun spiritual şi confesor. Anton a fost un băiat inteligent şi harnic. Mama sa a povestit că şi acasă se aşeza în spatele uşii, cu faţa la perete, ca să poată învăţa nestingherit. Seminariştii locuiau în casa episcopală de pe strada Esculap, clădire minunată, cu o grădină mare. Acolo era şi capela în care episcopul celebra zilnic Sfânta Liturghie seminariştilor. De aici, seminariştii plecau la Liceul "Sfântul Iosif", condus de "Fraţii Şcolilor Creştine" din Viena, pedagogi renumiţi cu multă experienţă. Numai pentru literatura română şi istoria României au fost invitaţi doi profesori de la Universitate. După cinci ani, Durcovici a terminat liceul, susţinând examenul de bacalaureat cu succes. La 6 octombrie 1906 directorul de studii al Liceului "Sfântul Iosif", Carol Auner i-a înmânat diploma de bacalaureat în care erau enumerate toate obiectele: latină, greacă, germană, română, maghiară, religie, istorie, geografie, matematică, cosmografie, astronomie, zoologie, botanică, fizică, chimie, geologie şi doi ani de filozofie scolastică, cu câte opt ore pe săptămână.

Puteţi cumpăra această carte prin Internet, de la Librăria Presa Bună!