Oamenii aşteaptă de la diferitele religii răspunsul la enigmele ascunse ale condiţiei umane, care, astăzi ca şi odinioară, tulbură adânc inima omenească: Ce este omul? Care este sensul şi scopul vieţii noastre? Ce este binele şi ce este păcatul? Care este originea şi rostul suferinţei? Care este calea spre adevărata fericire? Ce este moartea, judecata şi răsplata după moarte? În sfârşit, ce este acel ultim şi inefabil mister care ne cuprinde existenţa, din care ne tragem şi spre care ne îndreptăm? (NA, 1).

Acestea sunt întrebările esenţiale – «în timpul nostru», nostra aetate – pentru dialogul Bisericii cu necreştinii, în chip deosebit cu evreii, hinduşii, budiştii şi musulmanii. Biserica nu afirmă în acest document că deja experimentează dialogul cu religiile necreştine, ci recunoaşte importanţa începerii şi promovării acestuia. Conciliul arată un profund respect faţă de lucrarea harului lui Dumnezeu între toţi oamenii din orice loc şi în orice timp. Atitudinea este cea de respect faţă de toţi cei care, în afara graniţelor Bisericii, caută realităţile ultime şi îşi înalţă inimile spre Dumnezeul cel viu. Biserica nu refuză nimic din ceea ce este adevărat şi sfânt în ei (NA, 2).

Impulsul iniţial în favoarea unei Declaraţii care să aibă în vedere relaţia Bisericii cu religiile necreştine nu a venit de la papa Paul al VI-lea, ci de la Ioan al XXIII-lea, supranumit «papa cel bun», care era preocupat mai ales de relaţia cu evreii. În perioada terorii naziste, timp în care fusese delegat apostolic în Bulgaria şi Turcia, salvase de la deportare mii de evrei. În timpul pontificatului său, el a fost acela care a scos din rugăciunea de Vinerea Mare cuvintele perfidus şi perfidia iudaica. Sensibil la istoria şi cultura ebraică, a salutat, în octombrie 1960, un grup de evrei americani cu aceste cuvinte biblice: «Eu sunt Iosif, fratele vostru!».

Declaraţia Nostra Aetate a avut o istorie zbuciumată în ceea ce priveşte redactarea ei. Cardinalul Bea poate fi considerat ca fiind «arhitectul» acestui document [1]. Prima Schemă a fost înaintată Comisiei Conciliare Centrale în iunie 1962, având ca titlu Decretum de Iudaeis şi a fost inclusă iniţial în Schema despre ecumenism. Către anul 1964, după multe discuţii, s-a acceptat ideea de a o integra în Schema despre Biserică. Papa Paul al VI-lea a fost cel ce a determinat ca Declaraţia să fie un document de sine stătător şi să aibă în vedere nu doar relaţia Bisericii cu evreii, ci şi cu toţi cei ce îşi trăiesc credinţa în diferite religii necreştine. Votarea finală de la 28 octombrie 1965 (2221 pentru, 88 împotrivă, 3 nule) a marcat un moment deosebit de important în istoria Bisericii, iar Paul al VI-lea a ţinut să o spună deschis: «În chip deosebit evreii nu mai sunt obiect al reproşului şi al neîncrederii, ci al respectului, al iubirii şi al speranţei” [2 ].

Iată câteva afirmaţii mai importante ale acestui document:

Biserica îi priveşte cu stimă pe musulmani, care îl adoră pe Dumnezeul cel unic, viu şi existent în Sine, îndurător şi atotputernic, Creatorul cerului şi al pămîntului, care a vorbit oamenilor.

Se recunoaşte că Biserica are o legătură specială cu poporul evreu: începuturile credinţei se află în patriarhi, în Moise şi profeţi; de la poporul evreu s-a primit Vechiul Testament; însuşi Cristos i-a împăcat pe evrei şi pe păgâni prin crucea sa (Ef 2,14-16).

Se afirmă o poziţie specială a poporului evreu şi după Cristos, conform celor afirmate de Sfântul Paul în Rm 9,4-5 [3] . Din poporul evreu provin Maria, apostolii şi majoritatea primilor ucenici.

Se doreşte – şi se îndeamnă la – promovarea cunoaşterii şi stimei reciproce, prin studii biblice mai aprofundate şi prin dialogul frăţesc.

Cu privire la moartea lui Cristos: nu poate fi imputată poporului evreu, iar acesta nu este respins de Dumnezeu [4] .

Biserica deplânge orice formă de antisemitism. Cristos şi-a trăit moartea ca o ispăşire pentru păcatele tuturor oamenilor.

Acelaşi cardinal Bea, despre care am amintit deja, afirma cu realism: “Declaraţia despre religiile necreştine este în realitate un început important şi promiţător, dar nimic mai mult decât începutul unui drum lung şi exigent către ţinta dorită a unei omeniri în care membrii să se simtă într-adevăr fiii aceluiaşi Tată care este în ceruri şi care acţionează ca atare” [5] .

În momentul promulgării oficiale a Declaraţiei, mulţi creştini şi necreştini au simţit un singur regret: că ea a venit atât de târziu. Şi azi încă, suntem departe de a înţelege pe deplin rolul religiilor în istoria mântuirii şi, mai ales, rolul dorit de Dumnezeu pentru poporul evreu.

Note
1 Cfr. Österreicher, J.M., „Kommentierende Einleitung“, LThK, Supliment II, Freiburg-Basel-Wien 1967, 409-414. Autorul foloseşte de fapt o altă expresie pentru card. Bea: «părintele autentic al Declaraţiei». Cuvintele au greutatea şi adevărul lor, deoarece card. Bea era sufletul şi îndrumătorul Secretariatului pentru Unitatea Creştinilor, dar – pentru a fi bine înţelese – ar fi necesitat o mai profundă tratare a etapelor itinerariului redacţional.

2 Cfr. Österreicher, J.M., „Kommentierende Einleitung“, 474.

3 NA, 4: «Totuşi, după cum spune Apostolul, evreii rămân încă, de dragul părinţilor lor, preaiubiţi lui Dumnezeu, ale Cărui daruri şi chemare sunt fără întoarcere».

4 Iată textul (NA, 4): «Cu toate că autorităţile iudeilor şi adepţii lor L-au dus pe Cristos la moarte, totuşi cele săvârşite în timpul Patimii Lui nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau pe atunci, fără deosebire, nici evreilor de azi. Deşi Biserica este noul Popor al lui Dumnezeu, totuşi evreii nu trebuie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu, nici ca blestemaţi, ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură. De aceea să aibă grijă toţi ca nu cumva, în cateheză şi în predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, să transmită ceva ce nu este conform cu adevărul evanghelic şi cu spiritul lui Cristos». Este afirmaţia de bază în relaţiile creştino-iudaice.

5 Österreicher, J.M., „Kommentierende Einleitung“, 475.