Într-o zi, un tată care o ducea bine cu banii, s-a hotărât să îşi ducă fiul la ţară, pentru a-i arăta cum trăiesc oamenii săraci, iar astfel băiatul să înţeleagă valoarea lucrurilor, şi să înţeleagă cât de norocoşi sunt ei. Aşa se face că au stat o zi şi o noapte la o familie foarte săracă de la o fermă. La finalul călătoriei lor, pe când se întorceau acasă, tatăl îşi întreabă fiul: “Deci băiete, ce crezi despre călătorie?” “A fost excelent, tată!” “Ai văzut cum trebuie să trăiască acei oameni săraci şi nevoiaşi?” “Da!”

“Şi ce ai învăţat?” Băiatul i-a răspuns: “Am văzut că noi avem acasă un singur câine, dar ei au patru. Noi avem un uriaş bazin de înot, dar ei au un râu nesfârşit. Noi avem felinare, ei au stelele. Curtea noastră se termină la gard, a lor se pierde în linia orizontului. În special, tată, am văzut că ei au timp să stea de vorbă unul cu altul, şi trăiesc ca o familie. Tu şi cu mama trebuie să lucraţi toată ziua, şi cu greu vă văd pe amândoi!” Tatăl a rămas tăcut, iar după o vreme fiul i-a spus: “Îţi mulţumesc, tată, că mi-ai arătat cât de bogaţi putem fi!”

* * *

Am primit acest text prin email, acum câteva zile, pe unul din grupurile de discuţie la care sunt abonat. De atunci recunosc că nu îmi dă pace. Nu întâmplător mi-a ieşit în faţă acest text după ce duminică am auzit (în ritul bizantin): “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” Faptul că tocmai în aceste zile am şi schimbat prefixul la vârstă m-a făcut poate să mă gândesc mai mult ca niciodată la bogăţia şi la sărăcia mea. Şi de unde începe o minte păcătoasă decât de la sărăcie? Mi-am amintit că, asemenea românului tipic, nu m-am bucurat niciodată de bogăţie. Mi-am amintit de anii de copilărie, de blocul în care am locuit atunci şi care în faţă avea un complex comercial cu mai multe magazine. Pentru bunica era “locul strategic”, căci de pe geam puteam urmări când veneau maşinile cu aprovizionarea. Le ştiam, care sunt de pâine, care de carne, iar în câteva minute eram la coadă. Îmi amintesc de bonurile ce ne raţionalizau mâncarea, şi îmi amintesc că atunci când era ziua mea de naştere, cu o zi înainte bunica mea mergea la ora închiderii la magazinul de pâine să vadă dacă nu a rămas ceva surplus: dacă avea noroc, a doua zi aveam pentru sandvişuri, la petrecere.

Interesant însă, atunci nu m-am simţit niciodată sărac. Născut în epoca de aur, bonurile, cozile, toate limitările mi se păreau ceva normal. Că trăim în sărăcie aveam să înţeleg abia mai târziu, când bunica mi-a spus că a fost odată ca niciodată o vreme când alimentele nu se cumpărau pe bonuri… Un autor ceh a scris odată un roman despre o familie de oameni săraci, dar care erau foarte fericiţi. Situaţia s-a schimbat când copilul a ajuns la şcoală, şi acolo, comparându-se cu ceilalţi, şi-a descoperit sărăcia. Continuarea nu mi-o mai amintesc: de, memorie săracă! Dar mi-a rămas această concluzie: sărăcia pentru cei mai mulţi se defineşte prin comparaţie. După 1990, mai ales, am înţeles ce viaţă de săraci am dus, mai toţi românii, până atunci. Iar astăzi cred că suntem tot mai săraci, pe zi ce trece mai săraci, deşi în realitate deţinem mai multe bunuri decât am avut vreodată. Suntem tot mai săraci având atât de des sub ochi casele din telenovele sau cele ale vip-urilor. Suntem tot mai săraci inundaţi fiind de reclame ce ne nasc nevoi, ne impun nevoi, ne prostesc să credem că viaţa nu poate merge înainte fără produsul X sau Y. Suntem tot mai săraci pentru că ne comparăm cu nivele de viaţă putred de bogate (şi daţi-mi voie să subliniez cuvântul putred).

Sărăcia materială este foarte vicleană, un vierme în stare să ne mănânce de vii la fel ca bogăţia. Gândindu-mă însă la celălalt tip de sărăcie, şi tot privind retrospectiv, cred că cel mai sărac am fost la capitolul paternitate, atât umană cât şi divină. Încurcăturile vieţii au făcut să am tată doar câteva luni. Mai apoi am mai primit vizita lui pe la câţiva anişori, dar chipul lui nu mi-a rămas în memorie: doar jucăria de la el. Anii au trecut, iar străduinţele celor două femei care m-au crescut, mama şi bunica, m-au făcut să nu simt foarte mult lipsa tatălui… Şi totuşi… Dacă este să mă gândesc la o sărăcie în existenţa mea, atunci acesta este capitolul. Acum câteva luni l-am sunat, şi am crezut că poate ceva se va schimba. Dar lunile au trecut, iar săptămâna aceasta, de ziua mea, deşi telefonul a sunat des, emailurile au curs, cadourile nu au lipsit… dintr-un anume loc nu am primit decât tăcere. Desigur, descoperirea Tatălui ceresc acum mai mulţi ani m-a îmbogăţit, şi nu pot exprima matematic în ce cantitate. Şi totuşi, poate ar trebui să îmi fie ruşine să recunosc aşa ceva, toată această bogăţie nu a reuşit – încă? – să îmi alunge definitiv gustul sărăciei. Mi-ar fi plăcut să pot spune şi eu, ca băiatul din povestea de mai sus, dar cuvintele îmi ies pe dos: “Îţi mulţumesc, tată, că mi-ai arătat cât de sărac pot fi!”

Dar Dumnezeu întoarce de atâtea ori răul în bine, şi sărăcia în bogăţie, încă din această viaţă! În faţă îmi este aşternută o provocare majoră: să fiu copiilor mei tatăl pe care eu nu l-am avut. Am un scop: să îi fac bogaţi, atent fiind să nu confund prezenţa fizică cu prezenţa reală de care copiii au nevoie, căci altfel experienţa vieţii mele se va repeta, dar sub o altă formă. Şi cred, sper, că suntem pe calea cea bună, căci la noi în casă cuvintele “Te iubesc” se aud de zeci de ori în fiecare zi (şi nu exagerez), spuse unul altuia, în toate combinaţiile posibile, fără să devină o expresie goală de conţinut. Desigur, chiar şi această bogăţie se poate pierde uşor, dar investind cu înţelepciune unul în celălalt, “afacerea” nu are cum să falimenteze. Cu speranţa că am învăţat din propria-mi istorie, mă opresc aici pentru a spune: “Îţi mulţumesc, Tată, că mi-ai arătat cât de bogaţi putem fi! Ajută-mă să trăiesc acum această bogăţie, cu familia mea!”