Acest material a fost prezentat la 23 martie 2004, de către autor, audienţei prezente în Vatican la conferinţa de presă de lansare a cărţii “Credinţă şi martiri”. La eveniment au fost invitaţi doi mărturisitori, unul fiind pr. Tertulian Langa, fost Vicar General al Eparhiei de Cluj-Gherla.

Avându-l ca formator spiritual, încă din fragedă adolescenţă, pe cel care va deveni Episcopul Martir Ioan Suciu, iar mai apoi ca mentori intelectuali pe încă trei Martiri – Monseniorul Vladimir Ghika, Episcopul Vasile Aftenie şi Episcopul Tit-Liviu Chinezu, toţi victime ale comunismului ateu – era firesc ca întreaga mea viaţă să poarte amprenta spiritualităţii lor. Printr-înşii am aflat ce este comunismul, ce-nseamnă eliminarea lui Cristos din viaţa socială şi cât de mutilat poate s-ajungă sufletul uman, întreaga societate şi familia, fără Biserică, fără Preasfânta Euharistie şi fără cultul Preacuratei. În plus, ca om cu simţul realităţii istorice şi sociale, nu am putut să ignorez masiva şi ameninţătoarea prezenţă sovietică atee la graniţele României şi ale spiritualităţii noastre. Acestor factori li se datorează întreaga mea orientare spirituală şi istorică în viaţă. Mie-mi revine doar receptivitatea.

Prezenţa violentă şi atroce a comunismului ateu nu a constituit pentru occidentali o realitate imediată şi concretă, ci doar una livrească. Aceasta explică deosebirea flagrantă de percepţie şi de reacţie faţă de comunism, pe care le manifestă creştinii şi intelectualii din Occident, comparativ cu cei din Orientul Europei, cu cei care au trăit în lumea comunistă.

La 24, de ani, în 1946, eram un proaspăt asistent la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti. Prezenţa brutală şi umilitoare a trupelor sovietice, care ne ocupaseră aproape o treime din teritoriul Ţării, am resimţit-o, la modul personal, prin faptul că mi s-a pretins, ca membru al Corpului didactic universitar, să mă înscriu urgent în Sindicatele manipulate de Partidul Comunist, impus la cârma ţării de tancurile sovietice.

Încă de-atunci eram deplin edificat asupra fermei atitudini magisteriale pe care Biserica Catolică o luase împotriva comunismului, pe care îl declarase ca având o răutate intrinsecă. Cu această informaţie principială radicală, nu încăpeau în conştiinţa mea pretexte pentru compromis. Am renunţat la cariera universitară, dându-mi spontan demisia din învăţământ şi retrăgându-mă la ţară, ca muncitor agricol. Dar nu a fost suficient, căci eram cunoscut, încă din Facultate, ca militant catolic şi anticomunist. Rapid mi s-a improvizat şi un dosar penal. Şi, întrucât acuzele se-ntemeiau pe fapte pe care Codul Penal nu le incriminase la vremea respectivă (relaţii strânse cu Episcopatul nostru, relaţii cu Nunţiatura, ca şi apostolatul laic), Dosarul meu a fost legat de cel al marii industrii. După atroce procedee de anchetă, procurorul, în instanţă, a declarat că “La dosarul inculpatului nu se află nici o probă despre vinovăţia lui; dar cerem sancţiunea maximă: 15 ani muncă silnică. Pentru că, dacă n-ar fi vinovat, nu s-ar afla aici”, într-o perfectă logică atee. Am replicat: “Nu se poate să mă condamnaţi fără să aveţi o probă!” “Nu se poate? Ia uite că se poate: 20 de ani muncă silnică. fiindcă ai protestat împotriva Justiţiei poporului. Aceasta e sentinţa definitivă şi irevocabilă.” Deci s-a putut…

Consider că este un exemplu edificator, pentru oricine, despre ce înseamnă o justiţie comunistă, cea pe care noi am îndurat-o şi încă o mai îndurăm, acum când intrăm în Europa. Aceasta se-ntâmpla pe când Biserica Greco-Catolică din România încă nu fusese scoasă în afara Legii, când se sconta că arestarea şi torturarea mea vor izbuti să facă din mine un instrument în beneficiul viitoarei incriminări a Episcopilor noştri, a Bisericii Unite şi a Nunţiaturii.

Redau doar câteva momente mai semnificative, din sutele pe care le-am trăit, în timpul anchetelor şi al detenţiei în temniţele şi lagărele comuniste. Am fost arestat la Blaj, în biroul Episcopului Ioan Suciu, pe atunci Administrator Apostolic al Mitropoliei Greco-Catolice din România. Mă prezentasem la Capul Bisericii noastre, pentru a cere o consultaţie Preasfintei Providenţe, directorul meu spiritual, Mons. Vladimir Ghika fiind pe atunci ascuns. Mi s-a propus de cineva o cale de a pleca în străinătate. Fiind un pas major, n-am vrut să-l fac fără avizul Providenţei. Avizul a venit prin arestarea mea. Am înţeles că-mi voi petrece viaţa, pe timp nelimitat, în închisorile create de regimul comunist. Dar eram împăcat: urmam traseul Sfintei Providenţe…

Descriu un anumit moment. Era în Joia Sfântă a anului 1948, Până atunci, timp de vreo două săptămâni zilnic eram bătut cu ranga, la tălpi, peste bocanci. Adevărate trăznete păreau că îmi străbat şira spinării şi-mi explodează-n creier, dar fără a-mi fi pusă măcar o întrebare: mă pregăteau cu ranga, ca să ajung mai moale la anchetator. Legat de mâini şi de picioare şi atârnat cu capul spre podea, torţionarii mi-au înfundat în gură un ciorap intens purtat, în ghete şi în gură, de alţi beneficiari ai umanismului socialist. Ciorapul devenise noua metodă antifonică prin care se împiedica răzbirea sunetului dincolo de locul de anchetă. De altfel, era cu neputinţă să scot un singur icnet. Şi, pe deasupra, mă autoblocasem psihic: nu mai eram capabil de strigăt sau mişcare. Torţionarii au interpretat aceasta ca semn de fanatism. Continuau mai îndârjiţi tortura. Noapte de noapte şi zi de zi. Nu întrebau nimic, căci nu răspunsul îi interesa, ci lichidarea personalităţii, stare care întârzia s-apară, tot prelungind efortul de a-mi anihila voinţa, de a-mi obnubila gândirea. Şi prelungea indefinit tortura. Bocancii sfârticaţi căzură din picioare, bucată cu bucată.

Dar, în apropiere, în noapte, într-o biserică stingheră se celebra o slujbă, plânsă în isonuri stinse de clopote speriate. Am tresărit. Isus a auzit întregul răcnet mut din mine când, cumva, am urlat. O, cum am mai răcnit! Ca dintr-un fund de iad: ISUSE! ISUSE! … Scos prin ciorap, răcnetul meu nu a fost priceput. Dar, fiind primul sunet pe care l-au auzit călăii, aceştia au fost mulţumiţi, considerând că m-au înfrânt. Apoi, m-au dus, târât cu pătura, până-n celula în care am leşinat. Când m-am trezit, în faţa mea stătea anchetatorul, ţinând în mână un top gros de hârtie: “Te-ai încăpăţânat, banditule, dar nu scapi de aici până nu dai tot ce ţii ascuns în tine. Ai 500 de pagini. Scrii tot ce ai trăit în viaţă; tot despre mamă, despre tată, despre surori şi fraţi, cumnaţi şi rude, colegi şi cunoscuţi, Episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe şi despre oamenii politici, Profesori, vecini şi derbedei de-ai tăi. Nu te opreşti până n-ai terminat hârtia.” Dar nu am scris nimic; nu din vreun fanatism, ci fiindcă nu aveam putere.

După vreo patru zile, acelaşi individ: “Ai terminat de scris ?” Văzând hârtia neatinsă, a zis: “Dacă aşa stau lucrurile: dezbrăcarea! Să mi te văd ca pe Adam în Rai!”. Desigur, iarăşi nu am scris nimic. Nu numai trupul, dar parcă şi mintea mi-era secătuită. Trecură, astfel, alte câteva zile, trăite-n pielea goală pe pardoseaua de mozaic: confort specific socialismului uman. Alt individ mi se ivi, după un timp, în uşă. “Ia, să te văd, ce ai acolo pe hârtie?… Nu ai nimic? Tot încăpăţânat! Avem şi alte metode.” Apoi ieşi pe uşă. Se-ntoarse cu un câine lup imens, cu colţii fioroşi: “O vezi? Este Diana, căţeaua eroină, pe care au împuşcat-o bandiţii tăi din Munţii Făgăraş. Ea te va învăţa ce trebuie să faci. Porneşte şi aleargă.” “Cum să alerg, în camera de numai trei metri?” Lupoaica, mârâind sinistru, stătea ca gata de atac. Am alergat, sub ochii şi sub colţii ei, 39 de ore, fără nici o întrerupere. Dar, finalmente, am căzut. Nu am acuma timp să vă descriu psihologia unei alergări pândită de lupoaică. Când m-am oprit, s-a repezit ia mine. M-a prins de gât, dar nu mi-a sfâşiat gâtlejul. Cum stam, aşa, pe spate, vedeam deasupra mea o formă fumurie. Nu desluşeam ce e. Abia când, peste frunte şi pleoape, simţii că-mi curge ceva usturător şi cald, am înţeles că bestia, în scârbă, mi-a urinat pe faţă. Din vorbele torţionarilor, am înţeles că alergasem 39 de ore. “Pe ăsta să-l trimitem, mă, la Maratonul de la Rio! Ce rezistenţă are bestia fascistă!”.

Văzându-se că nici chiar Maratonul n-a reuşit să mă convingă să dau vreo declaraţie despre Episcopi, despre Nunţiatură, ori despre vreun camarad vânat, au socotit de bine să treacă la altă metodă de convingere: la săculeţul de nisip.

A doua zi, într-un birou, m-au aşezat pe un scaun, având în faţă o masă cu un săculeţ pe ea. Nu descifram decorul. În spate, mi s-a proţăpit un haidamac: mut, ca o întreagă ţară cu gura înfundată. La un birou din colţ, un individ chel şi cu barbişon de ţap. Dar, s-ar fi voit să semene cu Lenin. De asemeni mut şi el, făcu doar semn cu capul. Călăul meu din spate a înţeles comanda. A luat cu mâna săculeţul şi m-a izbit în creştet, nu foarte violent, dar ritmic, la fiecare buşitură rostind cuvântul greu: SPUNE! şi iarăşi; SPUNE! de zece ori, de zeci de ori, de sute, sau nu ştiu, parcă de mii de ori: SPUNE! Nimeni nu mă-ntreba nimic. Numai o voce cavernoasă, monotonă îmi implanta în creier ideea imperativă şi irepresibilă de a spune, de a răspunde la orice întrebare impusă conştiinţei mele de anchetator. Nu mi-a fost greu să descifrez satanica idee de a-mi elimina şi a-mi subordona voinţa. După vreo douăzeci de lovituri, am aplicat, şi acolo, principiul moral: Agere contra, zicând în conştiinţă: NU SPUN! la fiecare lovitură: NU SPUN! de zece, de sute de ori. Prin auto-sugestie mi-am implantat stereotipul NU SPUN! – singurul mod de a nu fi manevrabil, cu riscul de a deveni robul acestui unic mod de exprimare. Faptul s-a şi adeverit, când, de atunci încolo, automat, irepresibil, la orice întrebare, de orişice natură, eu răspundeam cu NU SPUN! Îmi conştientizasem blocajul intelectual şi chiar întrevedeam o permanentizare a acestei stări. Am încercat, timp de un an, să o combat, dar foarte greu am reuşit să scap de acel sinistru reflex automat.

Ca subiect lipsit de valoare în anchete, am fost mutat în închisoarea subterană din zona mlăştinoasă a Jilavei, adâncă, la opt metri sub pământ, care fusese construită, cândva, ca fort de apărare a Capitalei ţării, acum cu totul inutilizabilă, din pricina puternicelor infiltraţii de apă ce străbăteau betonul. Nimic nu rezista în ea. Doar omul, cel mai de preţ tezaur al materialismului istoric! În încăperile Jilavei, sărmanii oameni făceau experienţa de sardele: dar nu în baie de ulei, ci în suc propriu, în transpiraţii, în urină şi în apele de infiltraţii, care mereu ni se scurgeau pe ziduri. Spaţiul era exploatat în modul cel mai ştiinţific: lung de 2 metri şi lat de 28 de cm, de fiecare om, întins, înţepenit pe flanc. Unii, mai vechi, stăteau întinşi pe scânduri, fără vreun aşternut sub ei şi fără nici o pătură. Contactul cu scândura se făcea prin osul umeral, prin protuberanţa cea mai ascuţită a articulaţiei coxo-femurale, prin partea exterioară a genunchiului şi gleznei. Stăteam pe vârf de oase, prin care ocupam un spaţiu cât mai mic. Mâna nu încăpea decât întinsă peste şold; sau peste umărul vecinului. Nu rezistam aşa decât vreo jumătate de oră; apoi toţi, la comandă, căci nu se putea pe rând şi separat, ne întorceam pe flancul celălalt. Stiva de trupuri, astfel rânduite, avea două niveluri, alcătuind un prici. Sub ele se mai afla al treilea nivel, în care deţinuţii zăceau de-a dreptul pe ciment, ciment pe care aburii de condens ai respiraţiei a 70 de oameni, plus apele de infiltraţie, ca şi urina ce nu-ncăpuse în tinete, constituiau amestecul vâscos în care viermuiau cei rânduiţi sub priciuri. În centrul acestei încăperi-cavou de la Jilava, trona un vas metalic, cam de 70-80 de litri, pentru urina şi fecalele a 70 de oameni. N-avea capac; de aceea mirosul şi urina se revărsau din plin. Ca să ajungi aici, se presupune că ai trecut prin filtru, adică printr-un control sever efectuat la pielea goală, control în care ni se verifica întregul organism şi orice orificiu. Cu o baghetă de lemn se scormonea în gură, sub limbă şi pe la gingii, ca nu cumva bandiţii să fi ascuns ceva. Aceeaşi baghetă ne sfredelea în nări, şi în urechi, în anus, sub testicule, ea rămânând aceeaşi, neschimbată pentru fiecare om, ca semn al egalitarismului care asigura aceeaşi normă pentru toţi. Ferestrele de la Jilava nu erau pentru a oferi lumină, ci pentru a o opri, căci erau toate bătute-n scânduri, straşnic. Criza de aer era atât de mare încât pentru a respira, trei câte trei, ne succedam, cu rândul, pe burtă, cu gura lângă pragul uşii, poziţie în care număram conştiincios 60 de respiraţii, pentru ca şi alţi camarazi să îşi revină din leşin şi hipoxie.

Contribuiam, în felul nostru, la construirea celei mai umane orânduiri din lume…

Ştiau aceasta Churchill şi Roosevelt, când, cu o trăsătură de condei, pe masa ruşinii de la Teheran, ne-au hărăzit, pe noi Românii, să fim destine măcinate de fălcile molohului din Răsărit, să fim cordon de siguranţă pentru comoditatea lor? Dar Sfântul Scaun, oare, să-şi fi închipuit ceva?

De la Jilava, sărind peste lungi ani de profanări umane, am fost mutaţi, cu lanţuri la picioare, în închisoarea de izolare maximă, numită Zarka – pavilion de spaimă al temniţei de la Aiud. Primirea ni s-a făcut conform aceluiaşi ritual sinistru, diabolic, de profanare a omului creat de dragostea lui Dumnezeu. Aceeaşi scormonire, aceleaşi cizme crunte ce ni se înfigeau în coaste, în dinţi, în burtă şi-n rinichi. Totuşi, interveni o diferenţiere: nu mai eram supuşi regimului de conservare în urină, în sudoare, în igrasie şi în hipoxie, ci am fost supuşi unei intense cure de oxigenare, în pielea goală, bandit după bandit (de înţeles: miniştri, generali, profesori universitari, savanţi, cercetători, poeţi) şi subsemnatul, care nu reprezentam nimic, decât un NU SPUN! uriaş, o fermă şi smerită încredere în harul ce mă va trece peste încercare. Toţi trebuia să piară ca duşmani ai poporului. Altfel, n-ar fi putut s-apară mult proclamatul Om nou sovietic, om care se perpetuează pe suferinţa noastră. Celula în care am fost introdus nu conţinea nimic: nici pat, nici pătură, necum cearşaf sau pernă, nici masă, nici scaun, nici rogojină şi nici măcar ferestre. Doar gratii de oţel, iar eu, ca şi toţi ceilalţi, de unul singur în celulă: mă minunam de mine, cel îmbrăcat cu pielea şi învelit cu frigul.

Era pe la sfârşitul lui noiembrie. Frigul se contura, tot mai pătrunzător, ca incomod tovarăş de celulă. După vreo trei zile, prin uşa violent deschisă, mi s-a azvârlit un pantalon rărit, cămaşă cu mânecile scurte, chilot, o zeghe obosită şi o pereche de bocanci cu totul scorojiţi, fără şireturi, fără obiele şi fără de ciorapi. Nici pătură, nici rogojină, nimic de pus pe cap. Dar a venit şi o tinetă, un mizerabil obiect, de circa 4 litri, pentru urină şi fecale. M-am îmbrăcat febril; înfrigurat, în cea de a patra zi, ni s-a făcut numărătoarea. În loc de nume, mi s-a dat un număr: K-1700 – anul în care Biserica din Transilvania se reunea cu Roma. Civilmente, eram deja ucis. Mai supravieţuiam statistic. Veni apoi şi terciul, servit cu polonicul de 125 de grame: subţire fiertură din făină de porumb, cum ar fi cirul de la mămăligă. Ca masă de amiază, ni s-a distribuit o ciorbă de fasole, în care am numărat vreo opt-nouă boabe, cu ceva hoaspe goale, fără conţinut. Drept cină, ni s-a dat un ceai din coajă de pâine arsă. După o săptămână, fasolea a fost înlocuită cu zeamă de arpacaş, în care am descoperit cam paisprezece boabe. Din când în când, fasolea alterna cu arpacaşul. Trăiam cu mai puţin decât primeşte o găină. Pentru a face faţă frigului, eram constrânşi să ne mişcăm continuu, să practicăm gimnastica de-nviorare. În clipa în care cădeam de oboseală şi de foame, ne prăbuşeam în somn; un somn de câteva secunde, căci frigul era ascuţit. Dintr-un astfel de somn am fost trezit de o uşoară ciocănitură în perete. Un glas de dincolo de zid: “Aici Profesorul Tomescu… (fostul Ministru al Sănătăţii). Tu cine eşti ?” Aflându-mi numele a zis: “Am auzit de tine. Să mă asculţi atent: suntem aduşi aici pentru exterminare. Nu vom colabora cu ei. Dar, cine nu se mişcă moare şi le devine colaborator. Transmite mai departe: cine nu mişcă, moare! Plimbare fără încetare! Cine-ncetează să se plimbe, moare!” Pavilionul cufundat în liniştile morţii răsuna lugubru de bocănitul bocancilor fără şireturi. Eram mânaţi de tainica voinţă a neamului de a rămâne în istorie şi de menirea Bisericii de a rămâne vie. Nu ne opream din mers decât cam pe la ora 12,30, timp de o jumătate de oră când soarele, în mersul său pe cer, ni se oprea zgârcit în colţul încăperii. Acolo, ghemuit cu soarele pe faţă, prindeam un fulg de somn şi o rază de speranţă. Când soarele mă părăsea şi el, nu eram părăsit de har. Ştiam că trebuie să supravieţuiesc. Mergeam spunându-mi ca-ntr-un refren, părelnic fără raţiune, păşeam silabisind: NU VREAU SĂ MOR! NU VREAU SĂ MOR! Şi nici nu am murit! Cu fiecare pas scandam în gând o rugăciune, alcătuiam litanii, rememoram din Psalmi.

Şi ne-am plimbat, aşa, împleticindu-ne spre moarte, şaptesprezece săptămâni. Cine nu a avut tărie sau putere să se mişte, a-nţepenit în moarte. Din cei 80 de oameni câţi am intrat în Zarka, abia 30 au supravieţuit. Zăbrelele de fier, încet, se îmbrăcau în promoroacă, făcându-şi din aburii de viaţă ai răsuflării noastre, strălucitor veşmânt de trecere spre cer.

Eram convins, credeam puternic că voi ajunge până la marginile nopţii. Dar mai aveam de mers până s-ajung acolo. Ajuns în ceea ce-mi închipuiam c-ar trebui să fie libertatea, am constatat că nu era, de fapt, decât un nou fel de a fi al nopţii, că gheaţa dintre Biserica Unită şi Ierarhia Bisericii surori nu se lăsa topită încă; bisericile noastre continuau să fie confiscate, iar turma se împuţina mereu, ucisă de promisiuni. Dar şi Domnul Cristos a biruit numai când a putut rosti cu ultima suflare: Săvârşitu-s-a!…

Smerit îmi cer iertare acelor “care nu mai sunt”, că sutele de ani trăiţi în închisoare de martorii Unirii am acceptat să îi reduc la doar câteva pagini.

Nu am prea scris despre aceste dramatice trăiri. Cine poate să creadă ceea ce pare incredibil? Cine poate să creadă că legile biologiei pot fi înfrânte de voinţă ? Dar dacă aş arăta minunile prin care am trecut? Nu ar fi socotite ca fantasmagorii? Mai greu aş suporta aceasta decât noi ani de închisoare. Dar nici Isus n-a fost crezut de toţi cei care L-au văzut.

Din clipa aceea, mulţi dintre învăţăceii Lui nu mai umblau cu EL.. (In 6,66).

Nimic nu e întâmplător în viaţă. Fiecare clipă pe care ne-o oferă Domnul este încărcată de Har – nerăbdare binevoitoare a lui Dumnezeu – şi de şansa noastră de a-I răspunde sau de temeritatea de a-L refuza. Rămâne sarcina fiecăruia să nu reducă totul la o simplă întâlnire dură, feroce, incredibilă. Este mai degrabă o ocazie pentru a înţelege că Harul primit – Dragostea lui Dumnezeu – nu-l frânează pe om, ci-l poartă dincolo de aspectativele şi de forţele sale şi “porţile iadului nu o vor birui” (cfr. Mt 16,18); că prin această întâlnire Domnul aşteaptă de la fiecare dintre noi o atitudine personală şi una profesională. Această mărturie, la ce îmi va servi mie, care v-o ofer, cum vă va ajuta pe voi aici prezenţi şi, va deschide ea sau va închide poarta celor care – prin voi – o vor cunoaşte? Sper din inimă ca ea să deschidă o fereastră de Cer. Pentru că “este mai mult cer deasupra noastră, decât pământ sub picioarele noastre”.