Acum două duminici, în Biserica latină s-a citit evanghelia femeii samaritene (am scris câteva gânduri în reflecţia săptămânii trecute), iar în cea de rit răsăritean evanghelia fiului risipitor (despre care doresc să scriu acum). În amândouă lecturile avem două personaje decăzute. Ea este o femeie nu tocmai tânără, probabil, care a trăit alături de cinci bărbaţi. Comunitatea nu privea cu ochi buni astfel de femei, şi era cu siguranţă evitată. El este un tânăr nesăbuit, care şi-a risipit averea şi acum îngrijeşte porci, privind cu poftă spre hrana acestora. Averea luată de la tatăl său s-a dovedit a nu fi cornul abundenţei, ci un sac cu fund. Din această stare în care se află amândoi, femeia samariteană şi fiul risipitor găsesc curajul de a face o schimbare radicală. “Doamne, dă-mi această apă”, cutează femeia a-i spune lui Isus. “Mă voi ridica, mă voi duce la tatăl meu”, gândeşte cu îndrăzneală tânărul.

Suprapunerea celor două lecturi în aceeaşi duminică m-a făcut să mă gândesc mai mult la curajul pe care îl dă disperarea, la forţa pe care o dobândeşti chiar atunci când ţi se pare că eşti sleit de orice energie, la lumina pe care o întrevezi chiar în miez de noapte. Mi-am amintit şi de o experienţă personală, de acum câţiva ani. Eram într-o altă localitate, şi într-o nefericită colaborare cu răul… l-am rănit pe Dumnezeu. Nu, nu era un păcat venial, nu era ceva făcut din neatenţie, şi nici un păcat din omisiune. Greşisem şi lăsasem cu consimţământul meu ca păcatul să mă câştige. Era seară, şi înainte să fie noapte afară, în sufletul meu se lăsase deja bezna. Am adormit cu greu, măcinat de remuşcări. A doua zi am încercat să mă comport normal: era ultima zi acolo, căci urma să mă întorc acasă. A fost însă o zi groaznică. Mă simţeam apăsat, dezechilibrat chiar. Gândul întoarcerii acasă mă bucura, dorindu-mi să mă spovedesc cât mai rapid, dar în acelaşi timp mă teroriza: dacă voi păţi ceva pe drum? Nu eram tocmai în starea de har în care îmi doream să mă despart de această lume.

Am ajuns însă cu bine acasă, iar a doua zi am mers dis-de-dimineaţă la biserica unde celebra duhovnicul meu. Am ajuns înaintea lui, aşa că atunci când a venit, primul lucru pe care l-a făcut a fost să asculte spovada mea. A ascultat, mi-a zâmbit, mi-a dat dezlegarea şi m-a îmbrăţişat. Am rămas perplex. Aşteptam o “săpuneală” grozavă, un canon pe un an întreg, o mustrare, un reproş ceva… În schimb am primit o îmbrăţişare de tată… De fiecare dată când aud evanghelia fiului risipitor îmi amintesc de această îmbrăţişare, şi cred că reuşesc să simt măcar în parte ceea ce tânărul a simţit când tatăl lui l-a primit după anii petrecuţi departe de el.

Între timp am devenit eu însumi tată. Unul milostiv? Aş vrea eu ;). Oricum, postura de tată oferă o altă viziune asupra cunoscutei parabole. Ca tată ştii că adesea copiii vin şi spun cuvintele pe care ei ştiu că tu vrei să le auzi, pentru a-i ierta. Ca tată ştii că, pe cât sunt de mici, ştiu să te manipuleze cu cuvinte frumoase, sau să-şi ridice ochii ca de căprioară, privindu-te cu nevinovăţie: “mă ierţi?” Ca tată, parabola fiului risipitor te contrariază. Tatăl aleargă spre fiul său înainte ca acesta să ajungă să îi spună vreun cuvânt! Dacă fiul venea, îşi recunoştea greşelile… putea apoi să îl îmbrăţişeze… Dar înainte?! Iar cuvintele fiului: de unde putem fi siguri că veneau din suflet? Dacă veneau din stomacul chinuit de foame? Acestea sunt toate întrebări pe care – vai ce bine! – Tatăl ceresc nu şi le pune.

Nu poţi, ca părinte, să nu te întrebi dacă modelul de iertare oferit de parabola amintită este unul iluzoriu sau poate fi aplicat în viaţa reală. Pentru a prinde răspunsul la această dilemă, trebuie să conştientizăm înainte faptul că iertarea nu este o acţiune într-un sens unic: eu te iert, şi cu asta gata. Iertarea are loc între două persoane: în parabolă între tată şi fiu. Tatăl oferă iertarea, iar fiul trebuie să o primească. Iar a primi iertarea presupune o anumită stare, de umilinţă, de pocăinţă, însoţită de o dorinţă de reparare a răului comis. Iertarea este deplină doar când amândouă părţile implicate în această acţiune îşi asumă ce au de făcut. Dacă fiul nu răspunde iertării oferite de tatăl său, aceasta nu poate avea loc. Dacă tatăl nu oferă iertarea, fiul poate fi oricât de pocăit…

În parabola fiului risipitor nu se spune cum s-a comportat acesta mai apoi. A meritat iertarea tatălui? S-a făcut “băiat cuminte”, sau după câţiva ani i-a rupt din nou inima acestuia, plecând în lume? Nu ştim. Şi nu ştim pentru că parabola nu urmăreşte să ne ofere un exemplu de dreptate (tatăl l-a iertat iar fiul ca recunoştinţă a devenit un fiu exemplar). Parabola doreşte să sublinieze atitudinea tatălui, de a oferi iertarea înainte ca ea să fie cerută. Este “politica” Tatălui ceresc, care ne oferă mereu iertarea sa, înainte de a o cere noi. Isus Cristos a murit pe cruce pentru păcatele noastre, înainte ca noi, cei de astăzi, să le facem. El a câştigat iertarea pentru păcatul meu înainte ca eu să vin să îl spovedesc, şi de aceea preotului i-a fost atât de uşor să îmi spună: Fiule, păcatele tale îţi sunt iertate! Doar că iertarea oferită trebuie şi primită.

După spovadă, revenind la “incidentul” de acum câţiva ani, am avut nevoie de ceva timp să mă dezmeticesc cum pot fi iertat atât de repede şi de uşor. Aş fi acceptat mai uşor iertarea dacă aş fi fost pedepsit. Şi sunt convins că nici fiului risipitor nu i-a fost uşor să primească iertarea tatălui său. A ierta este greu. Dar şi a primi iertarea este greu. Am cunoscut o persoană care în viaţă a avut parte de o tragedie, pentru care îşi asuma o parte de vină. Când a intrat în Biserică, am sperat să se elibereze de acea greutate. Şi sunt sigur că în spovadă orice vină ar fi avut i-a fost iertată. Doar că şi astăzi persoana îmi spune: “Dumnezeu nu m-a iertat”, nereuşind să înţeleagă că de fapt nu reuşeşte să accepte iertarea. Am prefera adesea ca legea lui Dumnezeu să fie legea dreptăţii, dar legea Lui este cea a iubirii.

Parabola fiului risipitor o putem regăsi întrucâtva în Evanghelie în întâlnirea dintre Isus şi Zaheu. Are cumva parte vameşul de o lecţie despre nedreptăţile comise? Nu. Primeşte doar îmbrăţişarea şi iertarea lui Isus. Un autor spunea foarte frumos că în loc de parabola fiului risipitor sau a tatălui milostiv ar trebui să îi spunem parabola tatălui “risipitor”. Da, pentru că tatăl se dovedeşte a fi “risipitor” în iubire. Isus “risipeşte” iubirea sa peste Zaheu, iar rodul risipei este convertirea acestuia. Noul Testament este plin de exemple ce par a fi ilogice, în care iubirea abundentă a lui Dumnezeu se revarsă, se risipeşte. Să ne amintim parabola cu lucrătorii la vie. Cine i-ar plăti la fel pe angajaţi, fie că au lucrat 8 ore, 4 ore sau 15 minute? Nici un om normal. Doar că aici nu este vorba despre normalitate, despre salarii sau despre dreptate: este vorba despre iubire. Recunosc că tot abia ca tată am reuşit să înţeleg această parabolă: copiilor mei le voi lăsa părţi egale de moştenire, chiar dacă unul s-a născut de mai mulţi ani, iar altul de mai puţini ani. Pe copiii mei îi iubesc la fel de mult, indiferent de vârsta lor. În parabola lucrătorilor viei regăsim egalitatea noastră ca fii ai lui Dumnezeu, regăsim logica iubirii, nu logica dreptăţii. Eu am intrat în via Domnului abia în anii tinereţii. Alţii ajung în vie de mici copii, pe când alţii abia la bătrâneţe. “Vechimea” nu contează însă, nu are relevanţă la calcularea “pensiei” pentru lumea de dincolo.

În virtutea acestei iubiri abundente, eu am fost iertat în acea dimineaţă. De atunci privesc cu alţi ochi căderea în bezna păcatului. Nu cu acceptare, şi în nici un caz cu resemnare, ci cu speranţă. Ştiu că privind în sus voi vedea departe, până la stele, mai departe chiar decât aş vedea ziua. Aflat în mocirlă, cu porcii, poate nu simt prezenţa lui Dumnezeu, dar tocmai sentimentul puternic al lipsei Lui mă poate mobiliza să îmi spun şi eu: “Mă voi ridica şi mă voi duce la Tatăl meu”. Avem norocul de a avea un Tată cu adevărat milostiv, ce ne iubeşte fără să stea pe gânduri.

Bunica mea a fost pentru ceva vreme internată la spital. După ce s-a “pricopsit” cu o gripă, a început să îi displacă să mai mănânce. Nehrănindu-se, a slăbit tot mai mult. Slăbind tot mai mult, nu a mai putut mânca. În final a fost internată pentru a fi întremată prin perfuzii. Aşa păţim şi noi, adesea, când cădem în păcat: încep să ne displacă cele spirituale, complăcându-ne în păcat. Şi cu cât ne complăcem mai mult în păcat cu atât mai mult respingem ceea ce ne-ar putea curăţa, elibera, înălţa. Un cerc vicios, o spirală a morţii…

Când de fapt ceea ce trebuie să facem – cu îndrăzneală şi curaj, ca femeia samariteană şi ca fiul risipitor – este să ne ridicăm, să rupem legătura cu păcatul, să ne scârbim de el, şi să pornim spre Tatăl. Nici nu vom porni bine şi El ne va vedea şi ne va ieşi în întâmpinare, copleşindu-ne cu iubire. Ne va îmbrăţişa, aşezându-ne capul pe pieptul lui, pentru a-i auzi inima care bate: iertare, milostivire, iubire… O îmbrăţişare care am dori să ne devină casă, lăcaş pe veci… În braţele Tatălui…

* * *

La ora de religie copiii au fost întrebaţi de catehetă: Cine a suferit cel mai mult în această parabolă – tatăl, fiul cel mare sau fiul cel mic? Un băiat a răspuns: viţelul cel îngrăşat, tăiat pentru petrecerea dată în cinstea revenirii fiului risipitor. Într-adevăr, doar pentru viţelul tăiat nu mai există cale de întoarcere. Pentru noi, atâta timp cât suntem în trup, orice durere este alinată de speranţă. În viaţă nu vor lipsi niciodată încercările grele, dar nu ne vom resemna, ci după fiecare cădere ne vom ridica, pentru a merge la Tatăl.