Din mai până în octombrie 1917, într-un sat din Portugalia, trei copii, Lucia, Francisco şi Jacinta, în vârstă de 10, 9 şi respectiv 7 ani, vorbeau cu o Doamnă cerească, extraordinar de frumoasă, care le dăduse întâlnire în fiecare zi de 13 a lunii, într-un crâng, deasupra unui stejar, unde li se înfăţişa încredinţându-le misiuni providenţiale pentru soarta lumii. Maica Domnului le-a încredinţat micilor păstori misiunea de a transmite oamenilor, lumii întregi, mâhnirea ei faţă de răutatea, corupţia, impietatea care domneau la începutul secolului măcinat de violenţă. Dacă omenirea nu se va abate din această cale va avea parte de o pedeapsă cumplită, în care vor pieri multe naţiuni.

Se cerea de asemenea o permanentă rugăciune a rozariului. Au existat însă şi secrete, pe care Sfânta Fecioară le-a încredinţat celor trei copii. În aceste mesaje ei mai auziseră un nume: Rusia, şi se gândeau că acela era, probabil, al unei “doamne”, despre care Doamna cerească spunea că trebuie să se convertească imediat şi să fie consacrată Inimii Neprihănite a Sfintei Fecioare Maria pentru a avea puterea să reziste răului care o cuprinde. Dacă nu se va converti, răul se va răspândi, prin războaie şi mari persecuţii la adresa Bisericii şi a oamenilor nevinovaţi. Acestea la rândul lor vor fi semne prin care Dumnezeu va avertiza lumea asupra altor consecinţe rele, şi mai mari.

Cei trei copii au fost primii care au acceptat să se jertfească pentru această extraordinară misiune paşnică, spirituală, a alungării răului de pe pământ. Au făcut-o cu bucuria eroilor lumii lor, de basm, unde este trăită şi împărtăşită certitudinea binelui, şi în acelaşi timp cu un spor de înţelepciune, căci ştiau că harul lui Dumnezeu va fi mereu cu ei. Le spusese acest lucru chiar Doamna cerească, despre care atunci nu ştiau cine este, le promisese că îşi va descoperi identitatea la ultima apariţie. Printre cele ce le dezvăluise în prima întâlnire, la 13 mai 1917, deasupra stejarului de la Cova da Iria, era că vor trece prin multe suferinţe, dar vor fi consolaţi de harul lui Dumnezeu.

Totul începuse cu un an înainte, spre vara lui 1916, în faţa unei grote, într-o pădurice din satul Aljustrel, unde ei se jucau. Pe o pală de vânt s-a arătat o făptură ca un tânăr, strălucitor de alb şi fără să atingă pământul li s-a recomandat: “Nu vă temeţi, sunt Îngerul Păcii.” I-a chemat să se roage împreună cu el, atenţi la Inima lui Isus şi a Mariei. Şi s-au rugat: “Dumnezeul meu, cred, Te ador, sper şi Te iubesc. Îţi cer iertare pentru cei care nu cred, care nu Te adoră, nu speră şi nu Te iubesc.”

Îngerul le-a apărut din nou nu peste multă vreme, cerându-le ca, în afară de rugăciune, să se şi ofere, prin jertfe personale, să participe la lupta spirituală pentru convertirea celor păcătoşi, convertire fără de care pacea nu poate exista pe pământ. A treia oară, în vara aceluiaşi an premergător apariţiilor Sfintei Fecioare, Îngerul venise pe când stăruiau în rugăciune aşa cum îi învăţase. De data aceasta ţinea un potir deasupra căruia se afla o Ostie din care picura Sânge. Cu o rugăciune reparatorie pentru păcatele lumii, Îngerul i-a împărtăşit pe copii: Lucia a primit Ostia, iar cei doi veri ai ei Sângele din potir.

Într-adevăr, Lucia avea să împărtăşească în cuvinte întâlnirile şi mesajele suprafireşti la care au participat, iar Francisco şi Jacinta, chemaţi repede la cer, aveau să-şi ofere ca jertfă potirul suferinţelor cauzate de boală, de slăbiciune fizică şi de ostilitate din partea oamenilor.

În faţa scepticismului şi potrivniciei autorităţilor, care au intervenit brutal asupra copiilor, profitând de prudenţa cu care Biserica întâmpină faptele miraculoase până a-şi da verdictul, păstoraşii au rezistat cu eroism. Sfânta Fecioară era cu ei, îi asigurase că Inima ei Neprihănită va triumfa, că Sfântul Părinte îi va consacra Rusia, care se va converti şi că lumea va avea parte de un răgaz de pace. Legământul de jertfă pentru răscumpărarea binelui trebuia respectat şi aceasta se numeşte eroism. În spatele lor se afla un popor, portughezii, care până astăzi păstrează, în majoritatea lor, o credinţă de copil. Pentru mulţimea de oameni disponibili, de pretutindeni, Sfânta Fecioară a comunicat un “semn” care avea să se împlinească negreşit şi să-i convingă pe toţi că viziunile copiilor erau autentice. Semnul s-a petrecut: a fost minunea dansului şi a rotirii soarelui deasupra unei mulţimi de aproape 70 000 de oameni care alergaseră cu încredere la locul Apariţiilor, la 13 octombrie 1917.

Alte revelaţii

La scurt timp după ce s-a încheiat – în octombrie 1917 – şirul întâlnirilor la care îi chemase, Sfânta Fecioară a continuat să le apară copiilor. Jacinta şi Francisco se îmbolnăviseră şi ştiau că vor fi luaţi la cer. Francisco a murit la 4 aprilie 1918, acasă, “surâzând”, iar Jacinta la 20 februarie 1920, într-un spital, departe de familie. Când a fost exhumată, în 1935, chipul ei era intact. Lucia, în octombrie 1934, depune voturile perpetue de călugăriţă cu numele de Sora Maria Dolores (Maria Îndurerată), la Institutul Sfânta Dorothea, iar în 1948 devine carmelită, intrând în mănăstirea din Coimbra, sub numele de Sora Maria Lucia a Inimii Neprihănite.

La 10 decembrie 1925, în timp ce se ruga în Institutul dorotheelor din oraşul spaniol Pontevedra, Sfânta Fecioară îi apare Luciei însoţită de Pruncul Isus şi îi arată Inima ei Neprihănită, înconjurată de spini. De spinii “blasfemiilor şi nerecunoştinţei umane”. Şi îi recomandă devoţiunea primelor sâmbete din cinci luni la rând, în care celor ce se spovedesc, se împărtăşesc, spun rozariul celor cinsprezece mistere (de bucurie, de durere şi de slavă), în spirit de reparaţie, le promite că îi va însoţi în ceasul morţii cu toate harurile necesare mântuirii sufletului.

Pentru deschiderea cauzelor de beatificare a lui Francisco şi Jacinta, cu îngăduinţa Cerului, Lucia acceptă să dezvăluie primele două părţi ale secretului pe care Sfânta Fecioară l-a încredinţat copiilor la 13 iulie 1917: o viziune îngrozitoare a infernului, previziuni ale războaielor şi persecuţiilor şi necesitatea convertirii Rusiei.

Rusia fusese zguduită de revoluţia bolşevică – iar în lumea liberă, unde orizontul era încă senin, se putea vedea limpede că ceea ce se petrecuse la Fatima fusese cu adevărat o avertizare cerească. Istoria începea să se accelereze, dar altfel decât soarele deasupra mulţimii, pe fondul unei întunecări spirituale – dezechilibrele au fost tot mai mari şi mai agonice, s-au petrecut atrocităţi şi violenţe nemaiîntâlnite, experimente umane depersonalizante, destine individuale şi ale popoarelor întregi au fost răvăşite de o inginerie a răului, într-o înlănţuire de consecinţe nefaste pe care le trăim până astăzi.

În anii de comunism, în ţările care îşi pierduseră libertatea, devoţiunea Inimii Neprihănite a Mariei a fost o formă de rezistenţă spirituală, în orizontul căreia suferinţele personale sau ale comunităţii, sau ale popoarelor întregi, erau oferite ca jertfă pentru răscumpărarea, pentru convertirea păcătoşilor, torţionarilor şi artizanilor regimului totalitar. Şi România fusese consacrată Maicii Domnului. Este ţara în care rezistenţa anticomunistă s-a produs, cu jertfe mari, încă din primii ani de ocupaţie. Încă nu s-a scris întreaga cronică a timpului închisorilor şi minciunii, cu mărturiile rezistenţei spirituale, înmănunchiate într-o experienţă caracterizată paradoxal de cei care au trăit-o cu cuvântul: fericire, al cărui “cifru” îl găsim în cuvintele Mariei, la Fatima: suferinţa asumată şi oferită ca jertfă de convertire.

Papa Pius al XII-lea a fost cel care a consacrat popoarele Rusiei Inimii Neprihănite a Mariei, la 7 iulie 1952, prin scrisoarea apostolică Sacro Vergente Anno. După înăbuşirea revoluţiei anticomuniste din Ungaria, din anul 1956, la Fatima a fost construită o cale a Sfintei Cruci, oferindu-se această nouă jertfă Inimii Neprihănite, pentru salvarea din imperiul răului.

În plin război rece, fiica lui Hrusciov, conducătorul imperiului sovietic, solicită împreună cu soţul ei o audienţă la Papa Ioan al XXIII-lea, manevră specifică diversiunii comuniste. Papa nu s-a gândit atunci la adevărata intenţie, ascunsă, a duşmanului înverşunat al Bisericii, statul totalitar ateu sovietic, şi a folosit ocazia pentru a-i transmite mesagerei un “semn” din partea Sfintei Fecioare: “I-am dat un rozariu, sugerându-i că nu e obligată să ştie la ce foloseşte şi că nu e, desigur, obligată să-l recite. Doar ca, privindu-l, să-şi amintească pur şi simplu că a trăit cândva O MĂMICĂ CE ERA DESĂVÂRŞITĂ”.

La Conciliul Vatican II, peste 500 de episcopi din întreaga lume au cerut Papei să consacre întreaga lume Inimii Neprihănite a Mariei, şi în mod deosebit această consacrare să fie pentru popoarele care suferă în gulagul comunist. Într-adevăr, Papa Paul al VI-lea, la sfârşitul celei de-a treia sesiuni conciliare, la 21 noiembrie 1964, a încredinţat “familia umană” Inimii Neprihănite a Mariei. Tot în cadrul Conciliului, în acelaşi an 1964, a proclamat-o pe Sfânta Fecioară Mater Ecclesiae. Este anul în care regimurile comuniste cunosc o relativă relaxare. În România se deschideau închisorile.

În 1978, are loc un eveniment istoric fără precedent: alegerea unui papă slav, venit din Est, (“de departe”, cum spunea el, pentru a exprima distanţa marcată de cortina de fier). Deviza lui: Totus Tuus (încredinţat cu totul Sfintei Fecioare). 13 mai (ziua primei apariţii de la Fatima) 1981 – atentat îndreptat împotriva Papei Ioan Paul al II-lea, în piaţa Sfântul Petru. Ţintirea urma să fie fără greş (“e de necrezut că n-aţi murit: ţintisem atât de bine” – i-a mărturisit papei în închisoare Ali Agca). Se constatase în spital că în mod miraculos, ca la intervenţia unei mâini, glonţul fusese deviat din calea organelor vitale. Din momentul împuşcării şi până ce şi-a pierdut cunoştinţa, Papa şoptea fără încetare: “Maria, mama mea…” Apoi a trimis la Fatima glonţul rătăcit şi rămas în maşină, “nestemată” a suferinţei şi a miracolului, care a fost aşezată în coroana Neprihănitei.

În 7 iunie 1981, la Roma, 13 mai 1982, la Fatima, în Sărbătoarea Bunei Vestiri a anului 1984, din nou la Roma şi la 13 mai 1988, din nou la Fatima, Ioan Paul al II-lea a încredinţat lumea Inimii Neprihănite a Mariei şi această permanentă reînnoire a luptei spirituale a ajutat la prăbuşirea comunismului. De altfel, Sora Lucia avea să confirme că aceste acte ale papei corespund dorinţei Sfintei Fecioare.

Dezvăluirea celei de-a treia părţi a secretului

Sigilat într-un plic, mesajul secret a fost dus în aprilie 1957, la Roma, la Sfântul Oficiu, de către episcopul de Leiria. Ioan al XXIII-lea l-a citit şi l-a dat înapoi Sfântului Oficiu, considerând că nu era momentul să fie făcut public. La fel şi Paul al VI-lea. Ioan Paul al II-lea a cerut plicul după ce s-a produs atentatul împotriva sa. Apoi l-a restituit Sfântului Oficiu, dar imediat a consacrat lumea Inimii Neprihănite a Mariei.

Jubileul anului 2000 găsea omenirea eliberată de totalitarismele secolului care se încheia. Sosise vremea dezvăluirii celui de-al treilea secret de la Fatima. Momentul ales pentru acest anunţ a fost, desigur, o zi de 13: duminică 13 iunie, în anul jubiliar 2000, când Sfântul Părinte i-a ridicat la cinstea altarelor pe Francisco şi Jacinta.

Aşa cum se petrecuse şi cu celelalte două revelaţii secrete, cheia lecturii este de natură simbolică. Din nou apare Îngerul, de data aceasta Dumnezeu însuşi, care cere omenirii cu glas puternic: Pocăinţă, Pocăinţă, Pocăinţă. Apoi o cale a Crucii. Lucia explică: Un episcop îmbrăcat în alb, am avut presimţirea că ar fi Sfântul Părinte, diferiţi alţi episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe urcau pe un munte abrupt, în vârful căruia era o mare cruce de trunchiuri necioplite, ca de arbore de plută cu scoarţă.

Sfântul Părinte înainte de a ajunge acolo a traversat un mare oraş pe jumătate în ruină şi aproape tremurând, cu pas şovăitor, sfâşiat de durere şi de chin, se ruga pentru sufletele cadavrelor pe care le întâlnea în mersul său. Ajuns pe vârful muntelui, prosternat în genunchi, la picioarele marii cruci, a fost ucis de un grup de soldaţi care au tras asupra lui mai multe împuşcături de armă de foc şi săgeţi…”

Sângele martirilor Bisericii, printre care este menţionată şi mulţimea de laici, era strâns cu grijă în câte o stropitoare de cristal, de doi îngeri, pentru ca să hrănească, să cureţe cu el “sufletele care se apropiau de Dumnezeu”.

După atentatul din 13 mai 1981, Ioan Paul al II-lea a văzut limpede că ultimul secret de la Fatima se consumase. Dar se petrecuse, din nou, o minune, după cum le spunea episcopilor italieni veniţi să-l viziteze la Spitalul Gemelli: “o mână maternă a condus traiectoria glonţului” permiţându-i “Papei în agonie” să se oprească “la porţile morţii”.

Generaţiile actuale sunt martorele acestui extraordinar dialog între Providenţă şi istoria umană, custodiat de Sanctuarul de la Fatima, iar înţelepciunea la care se apelează în faţa noilor provocări ale actualităţii răspunde prin imaginea Inimii materne cereşti, prin acelaşi glas care cheamă la convertire şi credinţă în neprihănire şi încredinţare Maternităţii spirituale a Mariei.