Dacă programul unui pelerinaj la locurile pauline din Turcia nu include Capadocia, vă sfătuim cu căldură să nu vă înscrieţi. Este un ţinut prea frumos, prea interesant şi unic pentru a renunţa la ocazia de a-l vizita. Şi apoi, chiar dacă acolo nu există urmă de memorii legate propriu-zis de sfântul Paul, în sensul istorico-arheologic al termenului, este un fapt că acea regiune centrală din podişul anatolic a fost evanghelizată în perioada apostolică şi era cunoscută de primele generaţii creştine, dat fiind faptul că ţara şi poporul său sunt amintite de mai multe ori în Noul Testament.

Există tradiţii antice şi orale cu privire la prezenţa lui Saul în Capadocia şi ghizii le indică turiştilor şi pelerinilor locul acesta sau acela în care Apostolul neamurilor a stat şi a predicat. De exemplu, biserica rupestră a celor Patruzeci de Martiri, în împrejurimile din Urgrup, săpată în vârful unei scări de piatră, într-unul din acele conuri stâncoase foarte stranii care sunt printre componentele fundamentale ale fascinaţiei şi originalităţii acestui ţinut extraordinar.

Ajungând dimineaţa devreme în Capadocia, primul lucru care uimeşte sunt multele mongolfiere colorate pe care le vezi plutind lin în aer în depărtare, suspendate pe munţii şi văile care pentru cel care le admiră de la înălţimea aceea se extind cât se vede cu ochii. Un mod original şi aproape poetic de a face turism care este imediat o promisiune de noutate, de frumuseţi şi de emoţii neobişnuite pentru vizitatorul abia intrat în ţară. Promisiune menţinută în mod punctual, pentru a începe, de vederea uluitoare a văii Göreme (sit Unesco din anul 1985) care se bucură de vârful Uchisar. Ni se pare că ne arătăm lunii, cu extinderile sale glaciale şi peisajele sale diforme şi tăcute. Munţi, stânci, văi prăpăstioase şi adânci, conuri răsturnate şi turle ascuţite de piatră care se urmăresc pe distanţă de kilometri, turnuri, vârfuri, trecători, prăpastii şi stânci impunătoare care amintesc şi de miticul far west cu munţii săi stâncoşi, canyons şi monument valley. Şi departe-departe la nord est, dominând peste toate de la cei aproape patru mii de metri, vârful mereu înzăpezit al muntelui Argeu (astăzi Erciyes Dagi), vechiul vulcan care împreună cu Hasan Dagi (la sud vest) cu erupţiile sale de la începutul lumii a oferit materia primă pentru peisajul capadocian. De restul s-au ocupat ploile, zăpezile, vânturile, gerul, cutremurele, sălbătăciunile şi toţi ceilalţi agenţi naturali şi atmosferici, care au lucrat, au erodat, au modelat, au brodat şi s-au jucat multe milenii cu lava uşoară şi cu tuful vulcanic, realizând până la urmă scenografia incredibilă pe care o avem în faţa ochilor noştri.

Acelaşi spectacol, aceeaşi experienţă fascinantă în valea Peristrema, la sud, străbătută de fluviul Melendiz, care o face să pară un pic ca Grand canyion, cu pictura stâncilor – cu cele mai bizare forme – care trec de la culoarea roşie la cenuşie, de la roz la galben, de la ocră la nalbă, nu numai datorită diversităţii pietrei ci şi în funcţie de orele zilei şi de modul cum bate soarele. Pelerinajul creştin, paulin se contopeşte în Capadocia cu un pelerinaj în natură, în grandiozitatea ei, în infinitele sale posibilităţi expresive şi constructive, în toanele sale şi în capriciile sale, în capacitatea sa inepuizabilă de a ului şi de a cuceri. Şi această descoperire, această full immersion în creativitatea naturii este primul motiv pentru care Capadocia, aşa cum scriu cei care întocmesc ghidurile, chiar şi singură “merită călătoria”.

Apoi este istoria, prezenţa omului de-a lungul secolelor. Începând de la Turcia de astăzi, cu satele care oscilează între tradiţie şi modernitate, năvălite de turism – negustori, autocare, obiecte de artizanat din onix, tapete, ceea ce supravieţuieşte dintr-o ceramică renumită – dar încă legate de trecut şi de originea lor în ritmurile de viaţă, în îmbrăcăminte, în dialecte, în cultura muntenească. Marile oraşe sunt desigur mai moderne, cu trafic auto, hoteluri, servicii, infrastructuri. Cezareea este încă centrul principal, ca în timpurile sfântului Vasile. Cât priveşte Nissa, oraşul unde a fost episcop fratele său Grigore, acum este Nevsehir, al doilea oraş al ţării, la graniţa de vest, la poalele muntelui Kahveci, cu vestigii romane, un muzeu arheologic şi splendida moschee Kursunlu.

Dar acţiunea istorică a omului în Capadocia are urma sa cea mai importantă, vizibilă şi originală – aici totul urmăreşte originalitatea – în infinitele găuri şi deschizături care punctează stâncile. Sunt intrările în camere, în ambiente articulate sau în adevărate oraşe subterane săpate în piatră ca refugiu al localnicilor în perioada precreştină şi folosite şi de creştini în secolele VII-X pentru a scăpa de incursiunile arabe. Un scenariu care ne face să ne gândim la Stâncile Matera, numai că aici pereţii stâncoşi traforaţi ca stup sau muşuroi – de la poalele înălţimilor până la vârfurile cele mai semeţe – acoperă întreaga ţară. Sunt impresionante îndeosebi Derinkuyu, Kaymakli, Mazi Köyü şi Özkonak, oraşe subterane unde în întunericul total luminat de puţine lămpi electrice parcurgi tuneluri interminabile, se trece de la o încăpere la alta, te ghemuieşti sub arcurile care separă încăperile, coborând şi urcând şase sau şapte etaje, până la optzeci de metri sub pământ. La Derinkuyu tunelurile coboară la etajul douăzeci şi se calculează că vastul hipogeu se întindea pe patru kilometri pătraţi şi găzduia două mii de familii.

Apoi creştinismul. Nu numai amintirea sfântului Paul, care probabil că a semănat cuvântul şi aici, dar şi Biserica patristică, istoria persecuţiilor (Iulian Apostatul a petrecut adolescenţa la Macellum, în Capadocia), părinţii capadocieni, monahismul vasilian, bisericile rupestre, arta sacră bizantină pre şi post-iconoclastă redau acest ţinut parcursului religios şi pelerinajului creştin. Plămân spiritual şi cultural al Bisericii antice şi al creştinătăţii din Bizanţ, Capadocia este musulmană de la începutul mileniului al II-lea. Ultima prezenţă creştină consistentă a dispărut în anii 1920 cu reformele lui Atatürk, laicizarea statului şi a societăţii turceşti şi schimbul de minorităţi între greci şi turci. Dar rămân rădăcinile, rămâne memoria istorică, ce trăieşte tocmai în mănăstirile şi în bisericile săpate în stâncă, şi trăieşte în iconografia sacră. Valea Göreme este şi din acest punct de vedere o mină de comori. Este Biserica Întunecată, una din cele mai frumoase construite în secolul al XII-lea, cu cupola sa pe patru coloane şi cele trei abside. Frescele vii din interior nu sunt deteriorate graţie lipsei luminii solare (de aici şi numele bisericii). Înăuntrul cupolei este reprezentat Cristos Pantocrator, pe pereţi este cina de taină, răstignirea, botezul în Iordan, trădarea lui Iuda şi evangheliştii Marcu şi Ioan.

Ne apropiem de o biserică rupestră ca de una din multele stânci săpate, aproape fără să ne dăm seama că suntem în faţa unui edificiu sacru, unde monahii şi poporul s-au rugat de-a lungul secolelor. Dar odată intraţi se deschide o lume exuberantă de imagini şi de culori, cu scenele cele mai importante din viaţa lui Cristos şi a sfinţilor. Ca în Biserica Privirii, sau în cea a Fecioarei Maria, sau în cea a Fibiei, cu picturi care exprimă evlavia mariană a capadocienilor (Buna Vestire, Vizita la Elisabeta, Fecioria Mariei, drumul spre Betleem, adorarea Magilor şi aşa mai departe). Sunt opere care datează din secolul al IX-lea şi dau mărturie despre fervoarea şi entuziasmul care au însoţit redescoperirea imaginii sacre, după criza iconoclastă din secolele precedente. Natură şi istorie, artă, cultură şi credinţă, şi peste o mie de ani de creştinism, inauguraţi de Paul şi de Biserica apostolică. Acesta este tezaurul care se află printre munţii şi văile din Capadocia.
după L’Osservatore Romano, 1-2 septembrie 2008