Introducere

Sunt puţini sfinţii cărora li se cunoaşte copilăria. În cazul lui Isus Însuşi, în afară de momentul Naşterii, al prezentării şi al regăsirii în templu, nu ştim aproape nimic despre anii copilăriei, iar despre copilăria Sfintei Fecioare ori a Sfântului Iosif Evangheliile nu menţionează nimic. În faţa acestei discreţii a Sfintei Providenţe privind copilăria Fiului lui Dumnezeu ori a părinţilor Lui, nu putem decât să ne simţim copleşiţi!

Dar aceeaşi Sfântă Providenţă a dorit să fie cunoscute şi exemple de familii creştine, precum familia Martin, în care s-a născut în 2 ianuarie 1873 Marie-Françoise Thérese, viitoarea Sfânta Tereza a Pruncului Isus, Patroană a Franţei, a Misionarilor şi Doctor al Bisericii, despre a cărei copilărie avem date bogate, din corespondenţa mamei ei, Zélie Martin.

D-na Martin, născută Guérin în 23 decembrie 1831, educată la călugăriţe, era o iscusită dantelăreasă şi îşi va deschide o mică întreprindere de dantelă pe cont propriu. Crezând la început că are vocaţie la călugărie, se va căsători relativ târziu, în 1858, cu Louis Martin, un ceasornicar, cu care va avea nouă copii, dintre care patru mor la vârste fragede. Toţi copiii, atât fete cât şi băieţi, dintre care Tereza era ultima, vor avea ca prim prenume Maria. În octombrie 1876, d-na Martin îşi descoperă un cancer mamar care o va duce la moarte în 28 august 1877.

Între grijile cu creşterea copiilor şi conducerea întreprinderii de dantelă, d-na Martin îşi găseşte suficient timp să scrie numeroase scrisori, dintre care peste două sute au fost reunite în volumul “Correspondance familiale” (1863-1877), Carmel de Lisieux 1958, din care vom cita fragmentar în acest articol. O fericită coincidenţă face ca anul acesta să se împlinească zece ani de la declararea ca venerabili (prima etapă a procesului de canonizare) a soţilor Martin de către Sf. Părinte Ioan Paul al II-lea în 26 martie 1994.

În aşteptarea Terezei. Primul ei an de viaţă

Într-o scrisoare din 21 iulie 1872, adresată fratelui şi cumnatei ei, d-na Martin le scrie că aşteaptă al nouălea copil. Cel de al optulea copil, o fetiţă, murise în 1870 la mai puţin de trei luni. Marcată de atâta suferinţă, d-na Martin nu arată decât un optimism moderat:

“Trebuie să vă anunţ un eveniment care va avea loc probabil la sfârşitul anului, dar asta nu mă priveşte deocamdată decât pe mine. Totuşi, m-aş bucura să ştiu că voi putea ajunge să cresc această mică făptură care urmează să se instaleze în căminul nostru; atâta timp cât vom fi amândouă în viaţă, ştiu că nu se va duce.

Mă simt mai bine decât data trecută, am poftă de mâncare şi nu am febră deloc. Sper ca acest copil să vină bine, nenorocirea nu bate mereu la aceeaşi poartă, în sfârşit, facă-se voia Domnului!”

După mai bine de cinci luni, fericita mamă îi scrie cumnatei ei în 3 ianuarie 1873:

“Fetiţa mea s-a născut ieri, joi, la 11:30 noaptea. E tare puternică şi sănătoasă, mi se spune că are opt livre (în jur de trei kilograme şase sute de grame, n. tr.), să zicem că are şase, nu e rău; e tare drăguţă.

Sunt foarte mulţumită. Totuşi, în primul moment, am fost surprinsă, căci mă aşteptam să am un băiat! Îmi închipuisem asta în ultimele două luni, pentru că o simţeam mult mai puternică decât ceilalţi copii ai mei.

Nu am suferit decât o jumătate de oră, ceea ce am simţit înainte nu e de pus la socoteală. Va fi botezată mâine, sâmbătă, nu mai lipsiţi decât voi toţi ca sărbătoarea să fie completă.”

Dacă sunt unele minţi pioase care-şi închipuie că sfinţii, de când se nasc, sărută crucea, spun Rozarul şi au un comportament angelic, o scrisoare din 16 ianuarie 1873 către cumnata d-nei Martin vine să risipească aceste prejudecăţi, confirmând, o dată în plus, că sfinţenia nu ne face mai puţin oameni, ci, dimpotrivă, ne împlineşte:

“Începusem să o alăptez, şi, temându-mă că nu va fi destul, voiam să mă ajut cu biberonul. Asta a mers foarte bine până duminică, dar faimosul biberon a stricat totul, mi-a fost imposibil să o fac să ia sânul din nou. Am încercat în toate felurile, am lăsat-o să flămânzească, plângea să ţi se facă milă, a trebuit să cedez.

(…) Micuţa nu e deloc dificilă ziua, dar noaptea ne face adesea să plătim scump comportamentul bun din timpul zilei. Ieri seară, am ţinut-o până la unsprezece şi jumătate, nu mai puteam de oboseală; după aceea, din fericire, nu a făcut decât să doarmă.

Pe fetiţă o cheamă Tereza, ca pe ultima, toţi îmi spun că e frumoasă, surâde deja. Mi-am dat seama pentru prima dată marţi. Am crezut că mă înşel, dar ieri, nu mai era loc de îndoială; m-a privit foarte atentă, apoi mi-a tras un zâmbet fermecător.”

În martie acelaşi an, Tereza trebuie deja să fie alăptată de o doică. Starea sănătăţii ei se înrăutăţeşte, dă toate semnele de boală arătate de ceilalţi copii înainte de a muri, iar mama ei e disperată. Aleargă într-o dimineaţă după doică, dar fetiţa nu vrea să mănânce. Atunci, scrie d-na Martin cumnatei ei,

“Am urcat repede în camera mea, am îngenuncheat la picioarele Sf. Iosif şi i-am cerut harul ca micuţa să se însănătoşească, dar resemnându-mă în faţa voii lui Dumnezeu, dacă ar dori să o ia la El. Nu plâng des, dar lacrimile îmi curgeau în timp ce făceam această rugăciune.

Nu ştiam dacă să cobor… în sfârşit, m-am hotărât. Şi, ce să văd? Fetiţa sugea din toată inima. N-a lăsat sânul decât pe la unu după-masa; a refuzat câteva înghiţituri şi a căzut ca moartă pe doică.

Eram cinci în jurul ei. Toţi eram încremeniţi; o lucrătoare plângea, eu simţeam că-mi îngheaţă sângele. Micuţa nu părea să răsufle. Nu puteam descoperi vreun semn de viaţă, nu se vedea nimic, dar era atât de calmă, de liniştită, încât Îi mulţumeam Bunului Dumnezeu că a făcut-o să moară aşa de uşor.

În sfârşit, trece un sfert de oră, micuţa mea Tereza îşi deschide ochii şi începe să zâmbească. Din momentul acela, a fost complet vindecată, arată din nou bine şi e veselă iar; de atunci, totul s-a îmbunătăţit.

(…) Îţi doresc din toată inima să nu ai niciodată copii în starea asta, nu ştii ce să faci, te temi că nu le dai ce le trebuie, e o angoasă continuă. Trebuie să treci prin asta ca să înţelegi ce înseamnă chinul ăsta, nu ştiu dacă Purgatorul e mai rău; suferi, e adevărat, dar, cel puţin, ştii cum să faci faţă. În sfârşit, s-a sfârşit încă o încercare grea.”

Se aud uneori soţi care se plâng că, după ani de convieţuire, iubirea dintre ei s-a sfârşit, că nu mai simt nimic unul pentru celălalt, că s-au săturat unul de celălalt. Familia Martin a fost greu încercată prin moartea a patru dintre copii, Tereza era un copil bolnăvicios şi foarte sensibil şi, cu toate astea, după cincisprezece ani de căsătorie atât de dificili, d-na Martin, aflată în călătorie, îi scrie soţului ei următoarele rânduri în 31 august 1873:

“Sunt tare nerăbdătoare să fiu alături de tine, dragul meu Louis; te iubesc din toată inima, şi simt că afecţiunea mea pentru tine încă se dublează cu lipsa prezenţei tale pe care o încerc; mi-ar fi imposibil să trăiesc departe de tine.”

Tereza creşte

“Micuţa mea Tereza,” îi scrie d-na Martin cumnatei ei în 8 noiembrie 1874, “devine din ce în ce mai drăguţă, ciripeşte de dimineaţă până seara; ne cântă cântecele, dar trebuie să fii obişnuit cu ele ca să le înţelegi; e tare inteligentă şi-şi face rugăciunea ca un îngeraş, e ideal!”

Tereza arată o atracţie deosebită faţă de Sfânta Liturghie, deşi nu are încă trei ani, după cum scrie mama ei mătuşii fetiţei, în 14 martie 1875, un an jubiliar:

“Micuţa Tereza e bine în continuare, are o faţă înfloritoare; e tare inteligentă şi avem conversaţii tare amuzante. Ştie deja să se roage Bunului Dumnezeu. Toate duminicile, merge la o parte din vecernie şi, dacă din greşeală uităm să o ducem, plânge neconsolată.

Acum câteva săptămâni, am dus-o la plimbare duminica după-masa. Nu fusese la Litulghie, cum zice ea. Când ne-am întors, a început să plângă tare, zicând că voia să meargă la Liturghie; a deschis uşa şi a fugit în ploaia care cădea cu găleata, în direcţia bisericii. Am fugit după ea să o aducem în casă şi hohotele ei de plâns au durat o oră bună.”

Candoarea cu care copiii înţeleg relaţia cu Dumnezeu e dezarmantă şi le deschide adesea adulţilor ochii asupra unor realităţi neînţelese până atunci. Iată un exemplu din 5 decembrie 1875 despre seninătatea cu care Tereza vedea moartea şi viaţa veşnică:

“Copila e un drăcuşor fără pereche; tocmai mă mângâia, când mi-a zis că-mi doreşte moartea: ‘O, ce mult aş vrea să mori, mămico!’ O cerţi, iar ea zice: ‘Ca să mergi în cer, pentru că tu spui că trebuie să mori ca să poţi merge acolo.’ Îi doreşte şi tatălui ei moartea, când o cuprind excesele ei de iubire.”

Adesea părinţii, preocupaţi în mod serios de felul cum le cresc copiii, se îngrijorează de ceea ce spun sau fac odraslele şi trag concluzii alarmate asupra caracterului lor, mai ales când îi compară între ei. D-na Martin nu face excepţie, iar fragmentul de mai jos, dintr-o scrisoare din 14 mai 1876 către Pauline, sora mai mare a Terezei, e o mărturie a iubirii de mamă care vrea să aibă copii buni:

“Micuţa mea Céline trage spre virtute cu totul, e sentimentul intim al fiinţei ei, are un suflet curat şi are oroare de rău. Cu nevăstuica nu prea ştim cum va fi, e aşa de mică, de zăpăcită, e de o inteligenţă superioară Célinei, dar mai puţin blândă şi mai ales de o încăpăţânare aproape invincibilă; când spune ‘nu’ nimic nu o poate face să cedeze; dacă o pui o zi în pivniţă, ar fi în stare mai curând să se culce acolo decât să zică ‘da’.”

Cei care citesc “Istoria unui suflet”, autobiografia Sf. Tereza, descoperă, printre altele, o trăsătură specifică acestei sfinte: ingeniozitatea spirituală. De la primele pagini, aflăm de dorinţa Terezei de a fi sfântă şi de micimea pe care şi-o descoperă în comparaţie cu alţi sfinţi “mari”. În loc să se descurajeze, Tereza găseşte o cale “mică” a sfinţeniei, proprie ei, aceea de a se abandona în mâinile lui Isus şi de a fructifica fiecare mică şi aparent neînsemnată ocazie de a se apropia de El. Această ingeniozitate se manifesta din copilărie, după cum aflăm dintr-o scrisoare din 29 octombrie 1876:

“Micuţa Tereza mă întreba zilele trecute dacă va merge în cer. I-am răspuns că da, dacă e foarte cuminte, ea îmi răspunde: ‘Da, dar dacă n-am fost bunuţă voi merge în iad… dar eu ştiu bine ce voi face, o să zbor cu tine care vei fi în cer, cum o să mă prindă Bunul Dumnezeu?… O să mă ţii strâns în braţe.’ Am văzut în ochii ei că era convinsă că Bunul Dumnezeu nu îi putea face nimic dacă era în mâinile mamei ei…”

Cancerul la sân al d-nei Martin începuse deja să se manifeste din octombrie, dar această femeie curajoasă şi profund credincioasă nu disperă, ci se încredinţează încă mai mult Bunului Dumnezeu. În ajunul Crăciunului, acelaşi an, îi scrie soţului ei, încercând să-l liniştească:

“Doctorul Notta e de părere că e foarte regretabil că, de la început, n-am făcut operaţia, dar acum e prea târziu. Totuşi, pare să zică că voi putea merge mult timp aşa. Deci, să ne punem în mâinile Bunului Dumnezeu, El ştie mai bine decât noi ce trebuie: ‘El răneşte şi tot El oblojeşte.’ Voi merge la Lourdes cu primul pelerinaj, şi sper că Sfânta Fecioară o să mă vindece, dacă e necesar. Până atunci, să fim liniştiţi.”

O săptămână mai târziu, în ajunul Anului Nou, îi scrie cumnatei ei:

“Iată deci că a trecut încă un an… Eu nu-l regret deloc, aştept cu nerăbdare sfârşitul următorului; totuşi, n-am deloc motiv să mă bucur să văd că timpul trece, dar sunt ca şi copiii care nu se îngrijorează de ziua de mâine, aştept întotdeauna ceva bun.

(…) În ceea ce mă priveşte, încerc să mă convertesc; dar nu reuşesc să ajung la capăt; e foarte adevărat că murim cum am trăit, nu putem merge contra curentului când dorim. Te asigur că-mi dau seama, uneori mă descurajez. Totuşi, se spune că nu e nevoie decât de o clipă ca să faci dintr-un damnat un sfânt, dar eu cred că nu e decât un sfinţişor mic-mic! În sfârşit, trebuie să fie de toate felurile.”

D-na Martin nu va apuca sfârşitul anului 1877, cum spera. Optimismul moderat al unei condamnate la moarte, cum se ştie mama Terezei, impresionează, dacă ne gândim că încă nu avea patruzeci şi şase de ani, şi ştia că lasă în urmă un soţ şi cinci fete. După cum vedem din această scrisoare, calea copilăriei spirituale pe care viitoarea sfântă o va face cunoscută se trăia în familie. Tendinţa echilibrată spre perfecţiune, efortul de transformare personală, realismul în faţa limitelor proprii, intuiţia că fiecare este chemat la sfinţenie în felul său, sunt toate elemente pe care le vom regăsi la Sfânta Tereza. Sfinţenia nu este genetică, dar sfinţenia părinţilor o pregăteşte cu siguranţă pe cea a copiilor.

Tereza la patru ani. Ultimul an de viaţă al mamei

Inteligenţa spirituală a Terezei, vizibilă deja înainte, se ascute pe măsură ce fetiţa creşte. Iată cu câtă simplitate rezolvă problema prezenţei reale a lui Isus în Sfânta Euharistie:

“Are replici foarte neaşteptate pentru vârsta ei; se arată mai înaintată decât Céline, care e de două ori mai mare. Céline zicea zilele trecute: ‘Cum se face că Bunul Dumnezeu poate să fie într-o ostie aşa de mică?’ Micuţa i-a zis: ‘Nu-i aşa de mirare pentru că Bunul Dumnezeu e atotputernic!’ – ‘Ce înseamnă atotputernic?’ – ‘Păi, că face tot ce vrea!…”

Ultima scrisoare a d-nei Martin, scrisă cu mai puţin de două săptămâni înaintea morţii şi adresată fratelui ei, confirmă această viaţa simplă, trăită cu încredere deplină în Dumnezeu şi în Maica Sfântă:

“Ce vrei? Dacă Sfânta Fecioară nu mă vindecă, înseamnă că timpul meu a trecut şi că Bunul Dumnezeu vrea să mă odihnesc în altă parte decât pe pământ…”

Închei aceste rânduri cu o mărturie a sfintei despre mama ei din “Istoria unui suflet”, unde Tereza îşi explică astfel faptul că Dumnezeu i-a deschis inteligenţa foarte devreme:

“Fără îndoială, Isus dorea, în iubirea Lui, să mă facă să-mi cunosc Mama incomparabilă pe care mi-o dăduse, dar pe care mâna Lui Dumnezeiască se grăbea să o încoroneze în cer!…”

Sfânta Tereza şi părinţii ei să ne mijlocească de la Bunul Dumnezeu harul de a avea familii sfinte!