Sfânta Liturghie este pentru toţi, aşa după cum Cristos s-a jertfit pentru toţi. Iar comunitatea care se strânge la biserică duminica nu poate fi decât eterogenă: ea îl include şi pe cel afon, şi pe cel cu voce îngerească; şi pe cel cu haine parcă tocmai cumpărate, şi pe cel cu venituri modeste; pe cel bolnav de spate ce nu poate îngenunchea şi pe cel care din cauza vârstei adoarme pur şi simplu la Liturghie; pe bătrân, pe adult, pe tânăr… şi pe copil!

Şi totuşi, nu de puţine ori, aşteptările noastre sunt altele: ne credem parcă într-o mănăstire şi ne aşteptăm ca toţi să cânte în sintonie perfectă, să aibă aceeaşi ţinută, mişcările tuturor să fie sincronizate perfect, nimeni să nu iasă din formaţie, nimic să nu disturbe… şi, ca în mănăstire, să nu fie nici un copil! Uităm că celebrarea euharistică este sursa şi culmea vieţii creştine, la care sunt astfel chemaţi toţi; că Sfânta Liturghie este o celebrare comunitară, nu una în care dai mărunt din buze rugându-te şi încercând să te concentrezi în timp ce gândurile îţi sunt invadate de nervii pe cel de lângă tine care îţi distrage atenţia.

Iar dacă bătrânului, pentru metehnele lui, îi acorzi circumstanţele vârstei, pe copii nu îi ierţi. Sau de fapt pe părinţii lor, că i-au adus. Doar un părinte care a fost cu copiii mici la Liturghie cunoaşte sentimentele de umilinţă pe care ţi le creează privirile acuzatoare ale celorlalţi. Comunitatea te împinge la a-ţi lăsa copiii acasă: fie că soţii merg împreună şi lasă copiii în grija unor rude, fie că se împart să meargă la Liturghii diferite. “Treaba lor! Dar să-şi ţină plozii acasă!” Să sperăm că mesajul Papei pentru Postul Mare din acest an, care invită la a acorda o mai mare atenţie copiilor, să fie un prilej ca firile sensibile să se deschidă spre participarea celor mici. Să audă în conştiinţa lor glasul lui Isus spunând: “Lăsaţi copiii să vină la mine!”

Un proces lung

Părinţii trebuie să fie conştienţi de la început că, ducând copiii la biserică, se angajează la ceva foarte important, minunat, dar şi greu. De-a lungul acestui proces este nevoie de multă răbdare, şi nici părinţii, nici ceilalţi credincioşi nu trebuie să judece micile scăpări. Important este ca cei mici, dacă sunt duşi la biserică, să fie încadraţi în acest proces, iar părinţii să nu se ghideze exclusiv după principiul: “să lăsăm copiii să fie copii”.

Practic este vorba de a ne ocupa de manierele copilului nostru şi de a-l ajuta să înţeleagă ce se întâmplă la Liturghie. Este bine să începem acest proces când copilul are peste doi ani şi jumătate. În caz de necesitate, desigur, putem merge şi cu copii mai mici, dar nu putem avea pretenţii de la ei. Este însă important să nu amânăm prea mult această “iniţiere”, căci la şapte ani vom descoperi că este greu să îi explicăm unui copil ce nu a călcat la biserică decât accidental, că are obligaţia de a merge duminică de duminică la slujbă! Va fi cu adevărat o obligaţie pentru el!

Înainte de a-i duce pe copii duminica la biserică, trebuie să le vorbim o săptămână întreagă înainte despre eveniment: unde vom merge, ce se va întâmpla, ce aşteptări avem de la ei. Putem de exemplu să trecem acestea în revistă seara, înainte de culcare. Până duminică vor şti aproape pe de rost la ce să se aştepte şi ce se aşteaptă de la ei. În fine, în ziua cu pricina, repetăm din nou aşteptările. Iar acolo nu îi lăsăm de capul lor, ci îi urmărim. Sunt unii părinţi care gândesc că “dacă nu dă cu jucăriile în oameni sau dacă nu urlă, e bine; doar e copil!” Evident greşit.

Mai mult ca sigur că nu ne vom putea concentra într-un mod extraordinar. Dar nici nu trebuie să exagerăm cu monitorizarea copiilor. Să nu uităm că la această vârstă ei merg mult pe imitare. Dacă ne văd stând calmi şi reculeşi, vor încerca şi ei să fie aşa (în timp, desigur! să nu fim naivi să credem că de la prima Liturghie!); dacă însă ne vor vedea mereu dând din gură şi apostrofând ba pe un frate, ba pe altul, vor deduce că la slujbă e voie să vorbeşti şi să (te) cerţi. Modul în care îi supraveghem trebuie să fie deci delicat, iar îndrumarea lor blândă, dar fermă. Nu vrem ca în copii să se nască un sentiment de repulsie, să asocieze duminica cu “ziua în care mama şi tata mă trag după ei la Liturghie, unde mă ceartă pentru orice fac sau zic”. Îi ducem pe copii într-un loc unde are loc o jertfă a Iubirii: să urmăm exemplul de iubire şi de jertfă!

Desigur, seara putem trage concluziile şi vedea ce trebuie îmbunătăţit pe duminica viitoare. Vorbim din nou cu ei seară de seară, şi duminica următoare o luăm de la capăt cu optimism. Manierele copilului se vor îmbunătăţi treptat, sub îndrumarea Dvs. La unii procesul poate dura mai mult, la alţii mai puţin. Vă vor fi mai mult ca sigur de folos, dragi părinţi, o serie de sfaturi concrete care nu ne aparţin, ci sunt expresia experienţei unei familii cu cinci copii cu vârstele între 3 şi 10 ani.

18 sfaturi pentru părinţi

1. Nu vă “separaţi” niciodată (cum fac soţii care participă la Liturghii diferite) pentru a-i putea ţine pe copii acasă indiferent de vârsta lor. Uneori este dificil să îi pregătiţi pe toţi de plecare; dar, dacă ei văd că sunteţi dispuşi să faceţi acest efort săptămână după săptămână, vor şti că trebuie să fie ceva important.

2. Mergeţi la o Liturghie cât mai de dimineaţă sau luaţi micul dejun înainte de a merge, pentru ca foamea să nu fie o problemă. Pentru cei mici de tot (şi numai pentru ei), puteţi lua la voi un corn, de exemplu. Nu le daţi nimic dulce – îi face mai plini de energie, mai activi. De asemenea, nu le arătaţi mâncarea până când nu devin agitaţi. Asiguraţi-vă că nu lăsaţi în urma voastră resturi de mâncare când plecaţi.

3. Îmbrăcaţi-vă într-un mod special pentru Biserică. Copiii ştiu că întotdeauna vă îmbrăcaţi elegant când mergeţi într-un loc important. Ori de câte ori aveţi oaspeţi importanţi acasă vă îmbrăcaţi elegant. Când mergeţi la o petrecere, vă îmbrăcaţi elegant. Dacă atunci când mergeţi în Casa Domnului purtaţi blugi şi tricou, copiii îi vor acorda lui Dumnezeu nivelul corespunzător de importanţă. Nu uitaţi că biserica este un loc special: ajutaţi-i şi pe copii să simtă acest lucru.

4. Înainte de a pleca la biserică, treceţi toţi pe la baie.

5. Să ajungeţi întotdeauna la Liturghie puţin mai devreme. Să nu ajungeţi niciodată, niciodată mai târziu de începerea Liturghiei, şi încercaţi nici să nu ajungeţi prea devreme (cu mai mult de 10 minute înainte de începerea slujbei religioase). Dacă sunteţi în întârziere, până la urmă veţi alerga şi veţi ajunge la biserică agitaţi.

6. Încercaţi să staţi cât mai în faţă. (Prima tentaţie ar fi să găsiţi locuri cât mai aproape de ieşire.) Din faţă, copiii de toate înălţimile pot vedea ce se întâmplă în timpul Liturghiei, în loc să vadă spatele unor “uriaşi”. Atunci când văd, pot deveni interesaţi; când nu văd, se plictisesc. Doriţi să fie interesaţi de Liturghie sau plictisiţi de ea?

7. Întotdeauna, întotdeauna, întotdeauna îngenuncheaţi sau faceţi-vă semnul crucii când intraţi în biserică, şi amintiţi-i fiecărui copil să se închine în faţa tabernacolului. Dacă faceţi acest lucru cu toţii, chiar şi atunci când nimeni altcineva nu îl face, nu se vor simţi atât de deranjaţi de acest lucru când vor creşte.

8. Dacă doriţi ca la Liturghie copiii voştri să se comporte cum se cuvine, şi voi trebuie să o faceţi. Dacă veţi începe să povestiţi cu vecinii de bancă, şi ei vor povesti. Dacă vor începe să povestească, vă va fi mai greu să îi faceţi să stea liniştiţi la Liturghie.

9. În unele parohii se celebrează o Liturghie specială pentru copii, separat de Liturghia pentru adulţi. Noi evităm aceste celebrări din mai multe motive. Unul dintre ele este acela că preferăm să nu ne separăm pe categorii de vârstă, ci să participăm la Liturghie împreună, întreaga familie. Altul este acela că nimic nu îi “agită” mai mult pe copii decât a fi împreună cu prietenii lor de joacă, sau cu copii de vârsta lor, pe care îi vor imita foarte repede în a nu sta la locul lor în bancă.

10. Nu aduceţi cu voi jucării, decât, eventual, numai cărţi religioase. Copiii trebuie să ştie că acesta este un timp special pentru a fi cu Dumnezeu, şi nu o extensie a timpului de joacă. Bebeluşii vor avea poate totuşi nevoie de o jucărie – care nu sună – pe care să o bage în gură (nu le puteţi da o carte!).

11. Nu vă îngrijoraţi dacă uneori (sau chiar mai des) cei mici se strâmbă, sunt bosumflaţi sau se mişcă în bancă. Dacă nu fac zgomot sau nu îi deranjează pe alţii, este mai bine să nu faceţi caz de acest lucru.

12. Ajutaţi-i pe copii să devină interesaţi, prin explicaţii. Am descoperit că cel mai bun mod este acela de a ţine capul la acelaşi nivel cu al lor şi a le vorbi la ureche foarte încet, pe un ton serios. Cel mai adesea, ei vor asculta; le place să li se acorde atenţie. a) Începeţi din momentul în care copiii încep să înţeleagă ce li se spune. Întrebaţi-i: “Unde este preotul?” “Cine cântă?” “Unde sunt lumânările?” “Cine trage clopotele?” “Unde este Isus?” (aceasta este o întrebare bună – copiii mei arătau spre crucifix, spre Ostie, spre tabernacol sau spre preot – fiecare dintre aceste răspunsuri sunt într-o anumită măsură adevărate şi arată un anumit grad de înţelegere) b) Pe măsură ce copiii cresc, rostiţi răspunsurile la Liturghie şi intonaţi cântările aproape de urechea lor. Încurajaţi-i să dea şi ei răspunsurile. De obicei aceasta începe de la “Amin”, “Te rugăm, ascultă-ne” sau “Doamne, îndură-te spre noi”, apoi ajung să spună şi ei “Tatăl nostru” şi în final Crezul. Vorbiţi-le despre biserică şi despre ceea ce se găseşte în ea, în special despre “casa lui Isus” (tabernacolul). c) Pe măsură ce copiii se apropie de vârsta şcolară, începeţi să le explicaţi ce se întâmplă. Explicaţi-le ce face preotul. Dacă nici voi nu sunteţi siguri, trebuie să vă instruiţi.

13. Nu lăsaţi vreun conflict să scape de sub control. Când începe să se contureze o situaţie conflictuală, acţionaţi imediat pentru a o calma. Dacă ea continuă, scoateţi-l pe “contravenient” afară din biserică până se calmează şi apoi întoarceţi-vă. Veţi pierde o parte din Liturghie, dar cu siguranţă Isus va înţelege. (Îmi amintesc de un băieţandru din parohia noastră care, în timp ce tatăl său îl scotea afară, a strigat către credincioşi: “Rugaţi-vă toţi pentru mine!”)

14. Este necesar să scoateţi afară din biserică un copil excesiv de gălăgios; nu atât de mult din cauza enervării celorlalţi, ci în primul rând pentru a reîntări pentru cel neastâmpărat nevoia de linişte în biserică. În paranteză fie spus, nu îl duceţi pe terenul de joacă. Folosiţi-vă imaginaţia pentru ca indiferent care ar fi locul în care îl duceţi, să fie în mod categoric mai puţin plăcut decât a sta în biserică. (Acest lucru nu se aplică la cei foarte mici, bineînţeles.)

15. În situaţii speciale, permiteţi-le copiilor să participe mai activ la Liturghie. În funcţie de ritul latin sau bizantin, şi de obiceiurile din biserica voastră parohială, precum şi de doleanţele lor, le puteţi permite să se numere între ministranţi, să citească lecturile la Liturghie, să adune colecta, să ducă daruri la ofertoriu, să ţină o lumânare, tăviţa sau pânza la Împărtăşanie, să cânte în cor etc.

16. După ce se termină Sfânta Liturghie, permiteţi-le copiilor să se întâlnească şi să discute cu preotul. Daţi-le ocazia să îi cunoască pe preoţi şi să nu se simtă stingheriţi în preajma lor. Trebuie să ştie că preotul nu este cineva care “le va tăia limba”, ci cineva în care pot avea încredere dacă au vreo problemă, cineva care le poate fi un model în viaţă. Cunoscându-l pe preot, este mai uşor să îi faceţi să fie atenţi la ceea ce se întâmplă la altar în timpul slujbei.

17. Amintiţi-vă că Sfânta Liturghie nu este singura ocazie în care putem să mergem la biserică. Copiii sunt fascinaţi de devoţiuni precum Calea Crucii, Adoraţia Sfântului Sacrament. Recent, am rămas uimit să îl aud pe băieţelul meu de şase ani descriind întâmplările din fiecare dintre cele 14 staţiuni ale Căii Crucii.

18. Sunt zile în care pur şi simplu nu merge. Toţi cei cinci copii sunt neastâmpăraţi. Soţia mea şi cu mine suntem epuizaţi de neastâmpărul lor. Îmi spun în gând: “Nu rămân cu nimic din Liturghia aceasta”. Când treceţi printr-una dintre aceste zile, amintiţi-vă doar că sunteţi la Liturghie pentru a dărui ceva, şi nu în primul rând pentru a primi ceva. Dacă de aceasta este nevoie pentru a-i da lui Dumnezeu cinci noi sfinţi, atunci merită fiecare minut.

Cu forţa la Liturghie?

Există un curent deosebit de greşit în occident, conform căruia, din dorinţa de a respecta libertatea copilului, nu este botezat şi nu primeşte educaţie religioasă pentru a putea alege el conştient când va fi mare. Nu e dificil de ghicit ce “religie” va alege acel copil la vârsta maturităţii… Un principiu similar îi ghidează pe unii părinţi de pe la noi să afirme că nu forţează copilul să vină la Liturghie: “o va face el când va simţi aceasta!” Mă întreb când copiii lor sunt bolnavi şi nu vor să ia un medicament, deşi trebuie, ce fac aceşti părinţi? Spun la fel: “nu îl forţez, va lua medicamentul atunci când va vrea el”? Când se joacă cu un cuţit îi respectă din nou libertatea lăsându-l să înveţe pe propria piele că nu e voie?

Părinţii au responsabilităţile lor în ceea ce îi priveşte pe copii, iar invocarea libertăţii nu este decât o scuză la modă în societatea contemporană. Cum poţi, dacă ştii că un fruct e bun, să nu îl recomanzi copilului tău? Cum poţi, cunoscând valoarea Sfintei Liturghii, să nu îl îndrumi pe copilul tău spre ea? Dacă vrei ca cei mici să o cunoască şi să o iubească pe bunica, îi duci des la ea în vizită; dar dacă vrei să îl iubească pe Isus?

Participarea la Liturghia de duminică este o necesitate pentru viaţa de credinţă, altfel nu ar fi între poruncile bisericeşti. Doar părinţii care nu cunosc ei înşişi acest adevăr pot să fie indiferenţi la problema participării copiilor la Liturghie. De fapt, copiii vor învăţa de la părinţi cât de importantă este Liturghia de duminică: să ne gândim deci ce mărturie dăm atunci când nu mergem din motive inventate! Sau ce exemplu le dăm dacă noi înşine mergem la biserică cu figura ocnaşului ce merge să sape în mină! Dacă vom trata cu seriozitate Sfânta Liturghie, aşa o vor face şi ei. Una dintre cele mai puternice mărturii o poate da tatăl, când îngenunchează în rugăciune: copiii vor înţelege că există un Tată ceresc chiar mai puternic decât tatăl lor!

Motivaţia dorinţei noastre de a merge cu copiii la Liturghie rezidă în final în iubirea noastră pentru ei. Le dorim binele, iar participarea la viaţa Bisericii reprezintă o parte esenţială a acestui bine. Câţi dintre noi, născuţi şi/sau deformaţi de tristul regim comunist, nu ne-am fi dorit să îl fi cunoscut pe Cristos dintru începuturi? Să fi copilărit cu El, să fi crescut cu El, să fi învăţat iubirea cu El, să fi folosit sacramentele Bisericii pentru a ne întări în viaţa pe care am dus-o haotic fără El! Cum să nu îţi doreşti atunci ca Biserica să fie o realitate obişnuită pentru copiii tăi, încă de mici?!

Care este răspunsul Bisericii?

Pentru tinerele familii duminica este de regulă o zi foarte agitată: “Avem pe cine să lăsăm cu copiii?” “Nu!” “Atunci eu merg de la 9 şi tu de la 5.” “Păi de la 5 mergem la ai tăi în vizită!” “Atunci eu de la 9 şi tu de la 11.” “Oh, mai bine mergem cu toţii de la 9!” “Ce! Să se uite iarăşi toţi urât la noi?! Şi ştii că nu au răbdare copiii cât e de lungă slujba!”

După cum spuneam şi la începutul articolului, comunitatea exercită adesea o presiune asupra părinţilor, “sugerându-le” să îi ţină acasă pe copiii. Femeia din dreapta care repetă cu voce tare cuvintele preotului sau bărbatul din stânga ce ţine să îi dirijeze pe toţi când să se ridice, să se pună pe scaun, sau să facă alte gesturi, deranjează mai puţin decât copiii. Probabil unii ştiu că Liturghia nu are efect asupra copiilor?! Probabil alţii ştiu din propria experienţă că doar de pe la 60 de ani, împins de boală şi bătrâneţe, poţi veni la Biserică: înainte nu ai nevoie, că eşti tânăr, în forţă! Mai sunt unii care spun despre copii că oricum nu conştientizează ce se întâmplă la Liturghie: am vrea să cunoaştem şi noi creştinul care conştientizează cu adevărat acest mister!

Biserica oferă în multe locuri Liturghii dedicate special tinerilor sau copiilor sau persoanelor adulte. Este o opţiune discutabilă dacă ne gândim la consecinţa ei: împărţirea familiei duminica după vârste! De ce familia să nu meargă împreună la Liturghie? De ce duminica, în loc să fie trăită comunitar, a ajuns ca celelalte zile, numai că în loc ca unul să fie la şcoală, altul la facultate, altul la serviciu, acum fiecare merge la o altă Liturghie, de la o altă oră, “sabotând” existenţa unor timpi care să fie dedicaţi împreună lui Dumnezeu.

Desigur, nu dorim să milităm pentru desfiinţarea Liturghiilor pentru anumite categorii de vârstă! Dar dorim să punem o întrebare: se are în vedere şi celebrarea de Liturghii pentru familii? Liturghii la care să poată veni întreaga familie, la care cântările să nu fie nici prea rapide şi nici lălăite, predica să fie de 10 minute şi nu conferinţă, cu idei pentru tot poporul, la care să se simtă bine şi băiatul tău de 15 ani, şi să nu se uite nimeni urât la tine că ai adus şi fetiţa de 5 ani. Merită aici amintită o iniţiativă a unei parohii în care, în timpul predicii preotului, o soră îi scoate pe copii într-o sală alăturată în care discută despre Evanghelie pe limbajul lor, după care revin în biserică şi Liturghia continuă normal.

Încheiem aici acest articol, convinşi că nu am tratat exhaustiv subiectul participării copiilor la Liturghie. Am dorit însă să punem în scris câteva gânduri, sperăm noi utile pentru credincioşi în general, pentru păstori de asemenea, dar mai ales pentru părinţii cu copii mici. Părinţilor le dorim curaj! Celor ce vă privesc urât că sunteţi cu copiii la Liturghie spuneţi-le să citească Matei 19,14, şi să nu se pună cu Isus!