Sandro Botticelli a lăsat posterităţii două lucrări dedicate Bunei Vestiri, amândouă aflate în Florenţa: o frescă (Buna Vestire de la Sant Martino, în fortul Belvedere) şi o pictură pe lemn, de dimensiune considerabilă (150 cm/155 cm), care poate fi privită în Galeria Uffizi.

Aceasta din urmă poartă pecetea contemplativă a artistului, prin linii de contur esenţializate, ducând cu gândul la icoana bizantină, de altfel o firească afinitate în Florenţa Quattrocento-ului, în care străluceau prin dizertaţiile gânditorului Marsilio Ficino ideile Academiei platonice, redescoperire a valorilor antice.

Pe de altă parte, însuşi maestrul lui Botticelli, Fra Filippo Lippi, exersase ecouri bizantine, în primul Quattrocento, prin liniile simple şi graţioase ale madonelor sale, ce întruchipează idealul frumuseţii caste şi răspândesc un calm mister. Botticelli dezvoltă acest stil, îmbinând graţia eterică a liniilor cu vigoarea imaginii, deprinsă de la alt maestru al său, Andrea del Verrocchio, în atelierul căruia era coleg cu Leonardo.

“Buna Vestire”, pictată pentru o mănăstire cisterciană, este datată 1488, chiar anul morţii lui Andrea del Verrocchio. Botticelli avea atunci 44 de ani, pictase madone în stilul maestrului său, Fra Filippo Lippi, lucra la “Încoronarea Fecioarei”, realizase desenele pentru Divina Comedie şi celebrul portret al lui Dante.

În Florenţa lui Lorenzo Magnificul, în “amintirea” lăsată de Paolo Uccello, Piero della Francesca, înflorea confreria pictorilor, purtând numele Sfântului Luca (pictorul Sfintei Fecioare). La vârsta de 25 de ani, Botticelli fusese primit în această confrerie şi avea deja un atelier personal. Era o prezenţă iubită în mijlocul artiştilor, poeţilor, savanţilor umanişti, cultivaţi de Lorenzo de Medici, el însuşi un entuziast poet în permanent “dialog polemic”, în “dolce stil nuovo”, cu Poliziano. Dar Sandro Botticelli era în acelaşi timp un introvertit, trecea prin filtru personal, “cumpănea în inima lui” ideile, experienţele efervescente din jurul său, care ţeseau cultura renascentistă prin noua lectură (cum am spune astăzi) a operelor antichităţii. Botticelli îşi leagă numele de acest entuziasm umanist prin alegorii: “Primăvara”, “Pallas şi Centaurul”, dar şi prin aprofundarea expresivă a portretisticii, în aceeaşi idee pe care o urmăreşte, şi anume conceptualizarea imaginii: portretul lui Giuliano de Medici (fratele lui Lorenzo, cavalerul desăvârşit care avea să fie ucis în floarea vârstei de complotul familiei rivale, Pazzi), potretul Simonettei Vespucci (frumoasa tânără doamnă a cărei moarte tragică, la vârsta de 22 de ani, înfioară lirele poeţilor: Poliziano, Scala, Pulci şi inspiră sonetele de iubire ale lui Lorenzo de Medici), “La Fortezza” – prima lucrare cu care se afirmă Botticelli, o alegorie a puterii interioare care se citeşte pe chipul meditativ, înţelept, prudent al unei tinere cu trăsături frumoase. Putem adăuga în această serie autoportretul său, intitulat “Portretul unui tânăr”, chip pe care îl regăsim într-un detaliu din “Închinarea magilor”, căci stă în obiceiul artiştilor să-şi “certifice” prin imaginea propriului chip, prezenţa în mijlocul realităţii surprinse în lucrarea respectivă şi să-şi transmită legătura directă cu fiecare dintre privitorii operei lor în curgerea veacurilor. Botticelli imprimă portretului său şi tuturor celorlalte potrete pe care avea să le abordeze, trăsături angelice, candoarea acelei frumuseţi celeste spre care chema Platon în “Banchetul”.

Obişnuia să “dezerteze” un timp din mijlocul iluştrilor săi prieteni, pentru a medita mai lesne, în tihna atelierului, pe firul marilor teme şi descoperiri propuse de aceştia, ideile epocii. Gustul contemplativ al lui Botticelli se imprimă în compoziţia şi dramaturgia tablourilor sale, slujindu-se de o geometrie a imponderabilului, de o conceptualizare a personajului şi a detaliului, procedee care au fost interpretate de unii gânditori ai artei drept manierizare. Dacă ne gândim însă la arta icoanei şi la acele experienţe singulare, de modernitate pe care aceasta le-a inspirat de-a lungul secolelor, observăm cu uşurinţă că penelul lui Botticelli nu era manierizant, ci în acord cu o experienţă contemplativă, de o mare noutate a expresiei, un filon ce ne aminteşte de asemenea de un pictor român de la începutul secolului trecut, care, la şcoala Italiei, a încercat să o aducere “la zi” a combinaţiei dintre icoana bizantină şi arta occidentului. Este vorba despre Sabin Pop, un artist care aşteaptă să fie redescoperit.

Avem în faţă “Buna Vestire”: întâlnirea tainică a îngerului Gabriel cu o Fecioară din spaţiul spiritual al Nazaretului, plasat în încăperea unui palat florentin, configurată de un pătrat aproape perfect. Personajele sunt imateriale, trăsăturile lor fiind doar mişcare şi culoare de icoană, doar plutire : a spiritului în sensul dinamicii mesajului, purtat de mâna îngerului spre mâinile întinse ale Fecioarei Maria, care îl preia aproape “material”, “întrupându-l” în sine.

Chipurile fiecăruia este o expresie a propriei misiuni: Gabriel purtător de Veste divină; Maria cea care încuviinţează prin plecăciunea ochilor, în reculegere mistică.

Scena însă nu se termină aici, în prim planul tabloului.

Privind, îţi dai seama că printr-o misterioasă “chimie” a compoziţiei, autorul reuşeşte să răstoarne regulile tradiţionale, personajele de prim plan fiind mai imateriale, mai transparente decât detaliul de fundal, exact, pertinent.

Este un peisaj, poate creat de mână umană – închis în rama unui tablou, sau poate peisajul real al unei calme dimineţi florentine, ce ne priveşte insistent din rama unei ferestre, şerpuirea unui luciu de apă, Arno, traversat la orizont de un pod, flancat de castelele burgului şi în depărtări, dulci coline toscane. Măsura primăverii este dată de elementul vegetal: un arbore cu crengi fragede, ce încearcă să se despartă de cafeniul iernii.

Poate fi şi tablou şi peisaj real. Este “martorul” adormit, inconştient al evenimentului, lumea, peisajul esenţializat, conceptualizat (pus în “rama” unui gând), peisajul – mesaj: “Domnul reînnoieşte faţa pământului”.

În dimineaţa limpede, lumea adormită nu ştie încă nimic. Undeva, în mijlocul ei, se petrece acel eveniment, se împlineşte acea promisiune de mântuire, a Domnului, care avea să transforme, să schimbe lumea însăşi cu toată făptura.

Alt detaliu, floarea de crin din braţul îngerului, simbolul purităţii, “atinge” peisajul, arătând astfel ce se petrece cu el în clipa aceea misterioasă: “Domnul reînnoieşte faţa pământului”.

În Zorii Bunei Vestiri, se împlineşte promisiunea lui Dumnezeu, rodeşte mesajul înflăcărat al Îngerului în consimţirea Fecioarei: “Iată, vei zămisli în sânu-ţi şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele de Isus. El va fi mare şi se va chema Fiul Celui Prea Înalt. Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său, şi va domni peste casa lui Iacob de-a pururi, iar domnia lui nu va avea sfârşit.”

El va învinge moartea şi va răscumpăra fiinţa umană, toate cele create. Va avea loc o nouă creaţie.

Leonardo îi reproşa lui Botticelli că pregeta să abordeze peisajul. Probabil că acesta nu-l contrazicea, căci spiritul polemic era gustat, pluralitatea, alteritatea erau văzute ca o bogăţie şi nicidecum ca patimă personală. Chiar şi atunci când interlocutorul era nedrept. Şi cel mai ilustru exemplu în acest sens ni-l dă însuşi Lorenzo Magnificul, care nu-l contrazicea pe Savonarola în acuzele (de multe ori injuste) pe care acesta i le aducea în predicile sale vehemente. L-a aşteptat pe călugăr pe patul morţii să-i primească împăcarea.

Pictura lui Botticelli, în ansamblul ei, este o imagine a acelui spirit de îngăduinţă şi creativitate a marilor epoci, ilustrează idei, mesaje, influenţe artistice dintre cele mai felurite, care domneau în armonia acestei “pluralităţi” florentine. Poate că peisajul din tabloul Bunei Vestiri este tocmai peisajul schimbat, noutatea care se respira în epoca lui Lorenzo Magnificul şi de care artiştii erau conştienţi ca de o dumnezeiască atingere a aripii unui înger.

Continuând logica, scena se mută în timpul nostru, în mijlocul lumii noastre, în casa noastră, transfigurând spiritul nostru, peisajul vremii care aşteaptă înnoirea, printr-o fereastră a speranţei sau rama unei rugăciuni, întrezărim o lume înnoită, vibrând în respiraţia calmă şi armonioasă a “primei dimineţi”, aceea a Bunei Vestiri.