OMUL ADEVĂRAT – CHRISTOS PRINTRE NOI
ŞCOALA DE RUGĂCIUNE PENTRU TINERI

Introducere în Rugăciune

Eşti binecuvântat în casa lui Dumnezeu!

Nu te îmbrăţişează numai surorile şi fraţii care împreună cu tine trăiesc un moment de rugăciune, de intimitate cu Christos. Este El însuşi cel care te îmbrăţişează, îţi vine în întâmpinare, te face să te acomodezi. Mai mult, este însuşi Isus care doreşte să te întâlnească şi… vrea să fie primit.

Îţi cer să nu trăieşti superficial acest moment: este El cel ce vrea să te întâlnească. Isus ne dă un consiliu preţios, pentru ca rugăciunea noastră să fie eficientă: “când te rogi, intră în camera ta şi, închisă uşa, roagă-te Tatălui tău în secret; şi Tatăl tău, care vede în secret, te va recompensa. Camera închisă este pentru tine, în aceste momente, biserica noastră. Dar nu ajunge “închiderea uşilor”, mai trebuie să-ţi închizi inima pentru cât poţi îndepărta de la El: problemele tale, temerile tale, proiectele tale, prietenii tăi, … El ştie deja totul despre tine! Poate eşti tu, suntem noi toţi care ştim puţin despre El.

Iată de ce în aceste momente suntem împreună; pentru a sta cu El, pentru a-l cunoaşte şi asculta.

Dorim în aceste momente să-l căutăm pe Isus pentru Isus şi nu pentru alte favoruri materiale, după cum spunea Sfântul Augustin. Aşadar… o bună rugăciune.

 

Pentru meditaţie

Să pornim, încă de la începutul parcursului “Şcolii de rugăciune”, de la întrebarea: cine este Isus? Isus însuşi într-o zi, ajuns în Cezareea lui Filip, ceruse celor doisprezece: “Dar voi, cine ziceţi că sunt eu?”. Isus este interesant, surprinzător şi câteodată descurajator. Cine este aşadar Christos? Fiecare dintre noi are modul lui de a-l vedea pe Isus, de a-l auzi şi încă de a-l imagina. Aşadar, adevărata întrebare este: cu adevărat îl cunosc pe Isus? Ceea ce eu cred, gândesc şi aud despre El corespunde adevărului? Este o întrebare, ştiu bine, foarte importantă. Dar este necesară, să mi-o pun: este de o importanţă vitală să ştiu dacă eu îl iubesc pe Isus, dacă vreau să-l urmez sau mai bine mă mulţumesc cu o “figură”, cu o imaginaţie a Lui.

Isus însuşi a dorit să se facă cunoscut şi noi îi “invidiem” pe acei norocoşi care-l vor putea apropia în timpul vieţii lor pământeşti, “în acel timp”, cum auzim de fiecare dată la Sfânta Liturghie. Cred că fiecare dintre noi, eu în mod sigur, doreşte să-l poată cunoaşte aşa ca şi sfinţii, mai mult ca alţii. Amintiţi-vă ce spun păstorii, după anunţul îngerului: “Mergem să vedem…” (Luca 2,15) şi dorinţa păgânilor prezenţi la intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim: “Vrem să-l vedem pe Isus” (Ioan 12,21) şi mărturia apostolului Ioan: “Ceea ce am văzut cu ochii noştri, ceea ce am contemplat şi mâinile noastre au atins…?” (Ioan 1,1). Era şi dorinţa apostolului Toma: “Dacă nu văd – dacă nu ating – nu cred” (Ioan 20,25).

Această cunoaştere sensibilă a avut funcţia sa, utilitatea sa la început, pentru a da siguranţa concretă şi istorică acelora care au avut apoi misiunea de predicare a mărturiei circa realităţii umane a lui Isus şi de a provoca acea nouă formă de cunoaştere: credinţa. Este Isus care ne învaţă: “Fericiţi aceia care au crezut fără să fi văzut” (Ioan 20,29).

Aşadar trebuie să ne punem în căutarea lui Isus. Prima cunoaştere care trebuie să o avem despre Isus este aceea documentată din Evanghelii. Iată pentru ce acest moment se cheamă “Şcoala”, “şcoala de rugăciune”, pentru că vrem să ne apropiem mai mult de Isus din Nazaret, văzut în concreta apropiere, cum l-au întâlnit în zilele vieţii sale pământeşti.

Deschidem aşadar Evanghelia. Citim cu atenţie şi linişte. Mai mult “măsurăm” viaţa noastră cu ale sale cuvinte, pentru ca lectura noastră să nu se transforme în satisfacţia unei simple curiozităţi. Încercăm să ne rugăm, aşa cum încetul cu încetul suntem capabili. Este rugăciune recunoaşterea cu umilinţă a faptului cât de superficiale sunt gândurile noastre. Este rugăciune deoarece este nostalgia unei vieţi diferite, este implorarea unui ajutor de sus. Este rugăciune chiar şi atunci când ni se pare că nu ştim pronunţa numele Celui de sus. Este Acela a cărui gânduri sunt mai mari decât gândurile noastre, a cărui fidelitate este mai mare decât incoerenţa noastră, a cărui iubire depăşeşte orice imaginaţie, care ne va însoţi în drumul nostru.

Primul pas ce trebuie să-l facem este acela de a-l “vedea” pe Isus cum l-au văzut cei care l-au întâlnit.

Înainte de toate, Isus umbla bine îmbrăcat. El se prezenta ca un “look” diferit faţă de Ioan Botezătorul, la care sub profilul aspectului exterior, el însuşi în mod explicit se contra-pune. Îmbrăcămintea sa este cea a israelitenilor observanţi şi a notabililor evreieşti. Să nu uităm faptul că tunica pe care o purta nu era una ordinară: este formată dintr-o singură bucată, fără cusături, astfel încât sub cruce soldaţii – pentru a nu-i dispreţui valoarea trăind-o – au tras la sorţi (Ioan 19,23-24).

Tot comportamentul său era acela al bunelor maniere şi autorităţii. Cine i se adresa lui, chiar dacă era străin, nu putea face altfel decât să-l cheme respectuos, “Domnule”. Este cazul, de exemplu, al centurionului din Capernaum şi a femeii Cananeence. Încetul cu încetul, cu cât cuvântul său se face cunoscut, titlul de “maestru” devine normal în confruntările sale.

I-l atribuie chiar şi opozanţii săi: farisei, saducheii, doctorii legii. Comportamentul său domnesc îi îndeamnă de a fi invitat în casele persoanelor celor mai de vază: fie de către farisei mai importanţi, care-l ospătau deseori la prânz, fie de către nevoiaşi şi gălăgioşii publicani (cf. Matei 9,10; Luca 5,29; 15,1-2). Este recunoscut “maestru” de către toţi, şi numai aşa poate explica oficial cuvântul lui Dumnezeu în reuniunile de sâmbăta, în sinagoga din Capernaum şi în sinagoga din Nazaret.

Care sunt problemele sociale ale lui Isus? Predica cel mai mult păstorilor, pescarilor, sătenilor: ajunseră la ei pildele sale. Întâlnea şi oameni de cultură, cum ar fi scribii şi fariseii. Dacă avea vreo preferinţă, este sigură cea pentru umiliţi, supuşi: “Veniţi la mine toţi cei osândiţi…”; nu respinge nici capii sinagogilor, nici pe centurionii romani. Ştie şi afirmă că nu sunt “primii din clasă” a fi avantajaţi în înţelegerea lucrurilor care contează (cf. Matei 11,25: “Ai ţinut ascunse aceste lucruri învăţaţilor şi inteligenţilor şi le-ai dezvăluit celor mici”). Dar nu reţine ca şi timp pierdut întrevederile în lungile discuţii nocturne cu maeştri ca Nicodim. În acelaşi timp el ştie şi afirmă faptul că în căutarea mântuirii un mare handicap îl au bogaţii; în schimb săracii sunt într-adevăr “fericiţi”, pentru că împărăţia cerurilor pentru ei este mult mai uşor de a o câştiga.

El ştie şi afirmă printre altele că nici unul nu trebuie să dispere, deoarece la Dumnezeu totul este posibil, chiar să facă să treacă cămilele prin urechile acului (cf. Matei 19,26). Pe de altă parte este de netăgăduit faptul că Isus întreţine numeroase şi semnificative raporturi cu persoane bine înstărite. Unele dintre aceste cunoştinţe sunt în stare să se ospăteze Maestrul fără dificultăţi şi probleme, aşadar el poate cunoaşte câte puţin peste tot adevăratele şi propriile case. Se deplasează pentru a predica în satele vecine, dar pentru a reintra la sfârşitul călătoriei: “Reîntorcându-se după câtva timp în Capernaum, ştiindu-se că este în casă, sau adunat multe persoane încât nu era loc nici la uşă”. Între patru pereţi explică mai comod discipolilor decât afară ceea ce a spus mulţimii: “Când intră în casă, departe de mulţime, discipolii îl întrebau semnificatul pildei”. Şi, rezervat, răspunde şi întrebărilor practice şi personale: “Intră în casă şi discipolii îi ceruseră în mod privat: de ce nu am putut să-l alungăm?” (cf. Marcu 9,30). Chiar şi în străinătate, în Fenicia, are un acoperiş sub care să se refugieze: “Plecând de acolo, merse în regiunea Tirului şi Sidonului. Şi intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu ştie” (Marcu 7,24). La Ierusalim, în Betania, are o locuinţă prietenoasă care-i oferea puţină linişte şi căldură familială: este aceea a Martei şi Mariei, unde se desfăşoară frumoasa scenă descrisă în evanghelia lui Luca (cf. Lc. 10,38-42).

În descrierile evanghelice Isus demonstrează a fi un om sănătos, fizic viguros, rezistent la oboseală şi la chinuri. Iubeşte începerea zilei sale dis de dimineaţă: “Dimineaţa se sculă când încă era întuneric, ieşind din casă, se retrase într-un loc deşert şi se ruga” (Marcu 1,33). În ocazii de o particulară importanţă se abandona la o veghe chiar foarte lungă: “se duse pe munte să se roage şi îşi petrecu noaptea în rugăciune. Când se făcu ziuă, cheamă la el discipoli şi îşi alese doisprezece”. (Luca 6,12-13). Suporta bine ritmurile unei activităţi care în curând devine obositoare: “Nu aveau timp nici pentru mâncare”, nota în mod repetat Marcu (cf. Marcu 3,20; 6,31). Până noaptea târziu mergeau şi veneau numeroase mulţimi. Abia reuşea să se îndepărteze pentru puţin pentru o mică pauză, dar repede îl ajungeau: “Simon şi cei care erau cu el sau pus pe urmele sale, găsindu-l, îi spuseseră: toţi te caută” (cf. Marcu 1,36-37). Isus era un formidabil călător. Se obosea şi el, cum reiese din Evanghelia lui Ioan: “Obosit de drum (cel dintre Iudeea şi Samaria), stătea lângă fântână” (cf. Ioan 4,6). Dar ministerul lui era un continuu pelerinaj în întreaga Palestină şi chiar în afară.

Isus era frumos sau urât? A fost în mod surprinzător celebra controversă a primelor secole ale creştinismului, în care însă opozanţii aduceau numai argumente de natură ideologică. În izvoarele canonice nu sunt notiţe explicite pe această temă. Totuşi există un episod, amintit numai de evanghelia lui Luca, care ne poate da un oarecare ajutor: “În timp ce vorbea astfel, o femeie oarecare strigă din mulţime şi-i zise: “Ferice de sânul ce te-a purtat şi de pieptul ce l-ai supt!” Dar el răspunse: “Ferice mai curând de cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păstrează” (Luca 11,27-28). Necunoscuta admiratoare, care nu-şi poate opri entuziasmul şi bineînţeles întrerupând discursul Domnului, ne oferă un indiciu de neuitat cu privire la farmecul care în tânărul profet din Nazaret trebuia să se exercite cu a sa prestanţă.

Există un element al frumuseţii umane chiar dacă în sine este de natură fizică, este aproape reflexia vieţii spiritului, este splendoarea ochilor. Maestrul însuşi l-a notat: “lumina corpului tău este ochiul; dacă ochiul tău este clar, tot corpul tău va fi în lumină”. Ochii lui Isus trebuiau să fie într-adevăr încântători, pătrunzători şi aproape magnetici: cine i-a văzut nu-i va uita niciodată. Numai aşa se explică extraordinara prezenţă cu care evangheliştii (şi în mod special Marcu, care se referă la amintirile lui Petru) scot în evidenţă privirea sa. Este important să culegem nuanţele textelor originale. Verbul “a privi” este implicat în trei expresii diferite: “a privi în jur”, “a privi în sus”, “a privi în interior”. Când Isus privea în jur, toţi rămâneau înmărmuriţi şi fascinaţi.

Cu această privire invita la reculegere înainte de predicare (cf.Luca 6,20). Cu această privire îşi manifestă afecţiunea sa şi puternica comuniune cu discipolii: “rotindu-şi privirea asupra acelora care şedeau în jur, zise: iată mama mea şi fraţii mei”, cu această privire pregăteşte inimile pentru a primi învăţăturile cele mai originale şi neaşteptate: “Isus, privind în jur, zise discipolilor săi: Cât de dificil, pentru cei ce au bogăţii să intre în împărăţia lui Dumnezeu!” Uneori este o privire mată, şi atât de intensă încât pare a fi sfârşitul în ea însăşi: “Intră în templul din Ierusalim. Şi după ce a privit orice lucru din jur … ieşi cu cei doisprezece mergând spre Betania. Altădată este o privire atât de încărcată de suferinţă, încât toţi amuţesc şi nu încearcă niciodată să-i replice: “Privindu-i pe toţi din jur cu indignare, întristat pentru duritatea inimilor lor, zise acelui om: întinde mâna”. (de citit şi meditat Psalmul 42)

În continuare eşti binevenit în casa Domnului! Este chiar El însuşi cel care te îmbrăţişează. Aşa ca mulţimea care-l urma, aşa şi noi am început să-l urmăm. Poate ca şi păstorii, curioşi care doreau să meargă la Betleem pentru a vedea, sau ca şi Craii suntem în căutare de ceva “mare”. Preafericitul Părinte Papa ne-a amintit: El este frumuseţea ce ne atrage atât de mult.

Şi iată-ne aici, pentru a reîncepe drumul nostru. În aceste momente dorim să privim cu atenţie peştera din Betleem şi, privindu-i pe Maria şi Iosif, vrem să-l contemplăm pe Isus. Este uşor să ne imaginăm scena: Maria şi Iosif se bucură de copil, îl mângâie, îl sărută şi poate se întreabă cu cine se aseamănă…

Oricum păzesc misterul. Misterul Pruncului lui Dumnezeu, al lui Emanuel, al promisiunii făcute. Aşadar are sens şi rugăciunea noastră aici, pentru că Dumnezeu este cu noi; rugăciunea noastră este una… uimire. Intrăm în peşteră, în vârful picioarelor, în linişte; deschidem ochii mari, ne deschidem inimile. O bună rugăciune.

 

Pentru Meditaţie

Dumnezeu care s-a făcut om! Gândindu-ne bine pare a fi o realitate incredibilă inteligenţei umane. Sfântul Toma spunea că “dintre toate operele divine este cea care depăşeşte cel mai mult raţiunea umană, pentru că nimic nu poate imagina mai mult admirabilul”. Şi totuşi, datorită acestei realităţi, viaţa şi existenţa omului apar iluminate de o nouă lumină. Omul poate să înţeleagă destinul său, posibilitatea ieşirii din mizerie, de a-şi găsi sensul existenţei. De ce? Pentru că Dumnezeu se face om.

De unde vine acest mister, unde are izvorul său? Numai iubirea. În acest timp cuvântul Botezătorului ne invită să fim atenţi la “cuvânt”.

Acuma copilul ne relevă ultimul Cuvânt al misterului: Dumnezeu s-a întrupat, pentru că a iubit omul şi a dorit să-l salveze. Iubirea se poate accepta sau refuza. Dacă se acceptă, ea poartă inimii o pace şi o bucurie de nedescris: “acelora care au acceptat-o le-a dat puterea de a deveni fiii lui Dumnezeu”. În rugăciunea noastră vrem să ne deschidem inimile pentru că: “cunoscându-l pe Dumnezeu vizibil prin intermediul său suntem răpiţi iubirii realităţilor invizibile”. Care realităţi, dacă sunt “invizibile”? Realităţile iubirii.

Toate acestea ne relevă nouă un mare adevăr, unice notiţe pe care oricare om doreşte să o audă, “bunul anunţ” pe care noi îl aşteptăm. Dacă Domnul a venit în această lume, între noi, mici şi săraci, participă chiar şi El la viaţa noastră pământească, la experienţa noastră cotidiană, şi aceasta numai pentru a ne face să înţelegem cum putem ajunge la el. Cum? Prin intermediul simţurilor comune, a experienţei noastre sensibile de zi cu zi. Mărirea lui Dumnezeu şi chipul său inestimabil s-au manifestat în micul Isus.

Umanitatea sa ne-a făcut munca mai uşoară. Împreună cu Sfântul Leon cel Mare exclamăm astfel: “invizibil prin natura sa, s-a făcut vizibil în a noastră!”

Putem ajunge la El! Cu mare siguranţă şi cu mare confort! Facem împreună experienţa în aceste clipe ca noi să-l căutăm pe Acela care ne caută, ca noi mergând către El şi… deja ne vine în întâmpinare. Nu ştiu dacă reuşeşti să percepi mărirea şi minunăţia acestui adevăr: noi putem ajunge la El, noi putem ajunge la Dumnezeu. Toate acestea nu te minunează?

Există în sfârşit o ultimă întrebare. Care este calea dreaptă al lumii noastre pământeşti care ne poartă la umanitatea lui Christos, în care găsim revelarea mântuirii noastre? Calea este Maica Sfântă. Este Mama lui Christos şi pentru aceasta Mama lui Dumnezeu şi Mama noastră. Dorim în aceste momente să ne apropiem Mariei, pentru că Ea e cea care îl aduce pe Christos în lume.

Sunt excepţionale în Isus tăria psihologică şi dominarea de sine. Este liniştit şi neînfricat în mijlocul unei furtuni prin care exista riscul de răsturnare a bărcii, la fel cum, cu o impresionantă forţă de spirit, înfruntă şi aproape hipnotizează mulţimea turbată din Nazaret, care îşi propunea uciderea lui. Dar Isus nu are nici o reţinere în a-şi arăta dezamăgirea, ca de exemplu în faţa lacrimilor Mariei, sora lui Lazăr: “Când o văzu plângând… se emoţionase profund; dimpotrivă se tulburase şi la gândul morţii prietenului, începu să plângă şi el”.

Inteligent, bun orator, are încă o voinţă fără limite, în gradul de operare rapid şi de a se abţine fără nici o problemă. Are o misiune şi nu se lasă îndepărtat de la ea.

Isus se arată întotdeauna un om suveran, liber. Nimeni nu reuşeşte să-l distragă de la intenţiile sale. Se menţine liber chiar şi de la atenţiile afectuoase ale prietenilor atunci când contravin misiunii sale. Într-un moment de criză, atunci când este abandonat de mulţi dintre discipolii săi care nu ştiu să accepte discursul asupra “trupului” şi “sângelui” său, propuse ca mâncare şi băutură, nu cedează nici un punct, nu atenuează afirmaţiile sale spinoase pentru dragostea faţă de un dialog şi a unei “comuniuni fără de adevăr”: “Isus zise celor Doisprezece: Vreţi să plecaţi şi voi?” – care este una dintre frazele cele mai dramatice.

Isus are foarte viu sensul prieteniei. “Prietenii” săi sunt numiţi apostoli. Şi este o prietenie atentă şi amabilă, deoarece se preocupă de oboseala excesivă a lor: “Veniţi într-un loc solitar şi odihniţi-vă puţin”. Dintre cei doisprezece se simte mai legat de Petru, Iacob şi Ioan, şi-i doreşte mai aproape fie în splendidul moment al transformării, fie în acela greu din Ghetsimani. Numai singur lui Ioan i-a fost atribuit calificativul: “Discipolul pe care Isus îl iubea”. În afara cercului apostolilor este mărturisită marea afecţiune din partea lui pentru membrii familiei din Betania: “Isus voia mult bine lui Marta, surorii sale şi lui Lazăr”.

Isus era foarte amabil cu copiii. Arată multă gentiliteţe femeilor şi de mai multe ori intervine în apărarea lor.

Aşadar prima concluzie este aceea de a-i conserva autenticitatea sa religioasă. Nu ne oprim numai la “rama tabloului”, ci privim în tablou. Ce vedem în peştera din Betleem? “Apare bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu Salvatorul nostru pentru oameni”, aşa ne explică apostolul Paul în scrisoarea lui Tit. Este secretul lui Dumnezeu care s-a arătat în Isus: Dumnezeu este bunătate, Dumnezeu este iubire. Se înţelege de ce Sfântul Francisc era în extaz în faţa “peşterii” şi cum noi înşine ne putem simţi transformaţi în faţa unei descoperiri care ne minunează şi ne place: noi suntem iubiţi, suntem iubiţi de Dumnezeu! Cu Pascal strigăm: “Fericire, fericire, fericire plânsete de fericire!” De ce? Pentru că “Cuvântul s-a făcut trup şi a venit să locuiască în mijlocul nostru”.

 

Pentru Meditaţia Personală

Facem al doilea pas pentru a-l “vedea” pe Isus, studiindu-ne psihologia.

Lumea interioară a omului este întotdeauna un mister impenetrabil. Cu atât mai mult ne este greu să ne apropiem de bogăţia sufletului lui Christos. Suntem încurajaţi de ajutorul oferit de Evanghelii, care despre Mântuitorul nostru ne relevă gândurile, temperamentul, stilul expresiv şi comportările.

Ceea ce interesează în primul rând în predicile lui Isus este extraordinara claritate a ideilor. Totul este enunţat în mod lucid, fără ambiguităţi sau reţineri. Dimpotrivă Isus manifestă o siguranţă chiar uneori iritantă. Chiar în marea varietate a argumentelor atinse, totul este adunat şi unificat în jurul a două teme fundamentale mereu repurtate: acea de “Tată” şi aceea de “Împărăţie”. (De citit şi meditat Psalmul 95)

Reîncepem drumul nostru. Îl reîncepem cu acelaşi entuziasm ca şi la început. Când mergem în întâmpinarea Lui şi împreună cu El, este întotdeauna un moment de mare bucurie. Este obositor, şi El ştia asta. Este obositor să ne aşezăm la picioarele Lui şi să ne aruncăm în faţa Lui după o zi lungă şi obositoare, marcată pentru toţi de studiu sau muncă, trăind o oarecare supărare sau lăsându-ne să ne scape o bucurie sinceră pe care ne-a dăruit-o o persoană dragă nouă. Suntem aici, cu El; şi asta ne ajunge. Suntem aici pentru a intra chiar mai mult în intimitatea sa şi pentru a descoperi secretul său; legătura profundă cu Tatăl, Tatăl care-l iubeşte imens de mult. Fiecare dintre noi are secretele sale, pe care le conservă cu gelozie în scrisul propriului suflet. Dar şi Christos conservă un secret pe care-l face cunoscut şi activ acelora care-i sunt prieteni. Noi suntem fericiţi şi mândri de a fi “ai lui” în aceste momente, de a-i fi prieteni.

Nu trebuie să spionăm, privindu-l de departe sau consultând cine ştie ce astru sau vrăjitor, pentru a învăţa să-l cunoaştem. Ca şi Sfântul Ioan, în seara cinei, ne sprijinim capul nostru pe pieptul său. Îl privim, îl ascultăm…

Aşadar … o bună rugăciune!

 

Metodă de Rugăciune

Intru în rugăciune.

Caut pacea: cu un moment de linişte, respir încet, mă gândesc că o să-l întâmpin pe Domnul, cer iertarea greşelilor comise, iert din inimă ofensele primite.

Mă pun în prezenţa lui Dumnezeu: fac semnul Crucii, pentru un timp privesc cum Dumnezeu mă priveşte, încep rugăciunea în genunchi, în numele lui Isus, cer Tatălui, Spiritului Sfânt ca dorinţa mea, voinţa mea, inteligenţa şi memoria să-mi fie ordonate numai pentru mărirea şi serviciul lui.

Cuget. Îmi imaginez locul în care se desfăşoară scena în considerare. Cer Domnului ceea ce vreau.

Este darul pe care acel pasaj din Evanghelie vrea să mi-l facă: corespunde la ceea ce Isus a făcut sau a spus.

Meditez şi contemplu scena.

Citesc textul încet, liniştit, punct cu punct.

Ştiind că în spatele fiecărui cuvânt este Domnul care-mi vorbeşte mie, folosind: memoria pentru a-mi aminti.

Inteligenţa pentru a înţelege şi aplica în viaţa mea.

Voinţa pentru a dori, a cere, a mulţumi, a iubi, a adora.

Nu mă voi grăbi: nu trebuie, acum, să fac totul.

Este important să aud şi să gust în interiorul meu, mă opresc unde cred că găsesc inspiraţia, pacea şi consolarea, voi avea reverenţa cea mai mare când, terminând reflecţia, încep să vorbesc cu Domnul.

Închei colocviul cu Domnul, ca de la prieten la prieten, pentru ceea ce am meditat, termin cu un Tatăl nostru, ies încet din rugăciune.

După ce m-am rugat, reflectez scurt cum a fost, întrebându-mă: am reuşit să respect metoda?

Am întâmpinat oarecare dificultate? De ce?

Ce roade sau ce emoţii spirituale am avut?

 

Pentru meditaţie

Meditaţia aceasta este cea mai importantă din acest parcurs al “şcolii de rugăciune”. Este mai intensă deoarece dorim, ajutaţi în primul rând de graţia divină, să descoperim originalitatea lui Isus. Este ca şi cum am vrea să batem la poarta inimii lui Isus pentru a putea intra în dimensiunea sa cea mai intimă, mai profundă, mai personală. Dorinţa noastră este într-adevăr mare! Dacă de multe ori viaţa noastră spirituală nu cunoaşte entuziasmul şi mari lansări este şi pentru faptul că ne mulţumim să-l cunoaştem prin “am auzit spunându-se …”, l-am fixat de la distanţă. Dorim aşadar să batem la poarta inimii sale; simţim trepidaţie şi chiar puţină frică … De ce? Pentru că înainte de toate dorim purificarea dorinţelor noastre, adică vrem ca inima noastră, privirea noastră, mintea noastră să fie gata pentru a nu lăsa să ne scape o asemenea ocazie. Vrem să ştim bine unde să ne fixăm ochii noştri pentru a înţelege bine secretul personalităţii sale puternice. Nu vrem să ne lăsăm distraţi de nimic.

Contemporanii lui Isus, când îl vedeau şi-l ascultau, făceau discursuri interminabile asupra identităţii sale: “Nu este acesta fiul lui …? De unde-i vine atâta înţelepciune?”; “Este un profet”, exclamau unii; pentru alţii “este Christos”; pentru alţii ” Are un demon!”. Noi, în aceste momente, nu vrem să discutăm despre Isus, chiar dacă o confruntare sau o dezbatere ar fi sigur interesantă. Ca şi acei greci, de care ne vorbeşte Ioan în Evanghelia sa, care i se adresează lui Filip, şi noi vrem simplu: “… să-l vedem pe Isus”.

Şi imediat Isus ne surprinde! Pentru noul mod cu care se arată nouă. Aproape nimeni nu s-a adresat omului (şi chiar fiecăruia dintre noi) cum a făcut Isus.

“Vorbeşte autoritar”, şi este ascultat în mod voluntar; ne impresionează modul puternic, foarte, aproape violent, cu care comandă mării furtunoase, demonului lui Lazăr, deja de patru zile în mormânt; cum discută cu fariseii şi scoate neguţătorii din Templu; mai mult de toate interesează modul său nou de primire a păcătoasei; de proclamare, “fericiţi cei săraci…” pe care nimeni nu a făcut-o înainte de El; nimeni nu a făcut-o nici după El! Ne impresionează chiar şi pe noi care citim Evanghelia, după sute de ani, forţa acelui “urmează-mi! Cu care i-a chemat la el pe primii discipoli şi sfinţi ai tuturor timpurilor.

Mai mult, ne interesează rugăciunea sa; nopţile petrecute în rugăciune; confidenţa sa şi intimitatea sa cu Tatăl. Discipolii într-o zi, fascinaţi de modul său de a se ruga şi de rugăciunea sa, îi cer să-i înveţe să se roage. Şi acestora trebuie să le mulţumim în aceste momente, pentru că dacă nu se foloseau de acele clipe poate nu am fi învăţat niciodată să ne rugăm aşa cum făcea Isus, “Tatăl nostru, care eşti în ceruri…”

Ajunge, pentru moment, pentru a ne putea ruga bine: punându-ne în faţa Lui şi spunând în mod repetat: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”, dăruieşte-ne în acest moment să ne abandona Tatălui. Cât de dulce, câtă pace ne dă când, iubitori, suntem îmbrăţişaţi şi ne privim; dacă este mult mai sigur pentru un copil să fie purtat pe braţele noastre; dacă strângerea de mână a unui prieten sau a unui părinte ne dă putere … cât de puternică şi extraordinară este intimitatea şi comuniunea dintre Fiul şi Tatăl! Este aici, mai mult ca oriunde, ca descoperim adevărata identitate a lui Isus; este aici, ca nicăieri, că trebuie să căutăm, că dorim să “locuim”. Aşadar să-l privim pe Isus, adorându-l, contemplându-l în solitudine în dialogul lui cu Tatăl.

 

Pentru meditaţia personală

Isus este un om inclus în societate, este un evreu participant la cultura şi istoria poporului său, este un “rabbi” care citează Sfânta Scriptură ca unul dintre “maeştri în Israel”. Chiar şi prezenţa sa apare ca şi o explozie de noutăţi fără precedent. Deja la începutul ministerului său public ascultătorii percep că sunt în faţă a ceva de neaşteptat, inedit, răscolitor; şi sunt timizi. Isus în mod particular îi pune pe toţi în contact şi în comuniune cu o “realitate existentă”: “Astăzi s-a împlinit această scriptură”.

Aşa, deseori Isus apare ca un anticonformist de neclintit. Mai mult, pentru a folosi un termen actual la modă, apare în diverse chestii “politic incorecte”. Ajunge să ne amintim când pronunţă sentinţe provocatoare: “adevărat vă zic: vameşii şi prostituatele vor trece înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu”. Isus refuză să aprobe legalismul şi ritualismul exasperat al fariseilor, care devenise exorbitant şi agresiv, dar afirmă însă primatul intenţionalităţii şi curăţeniei interioare. Cum atinge Isus lumina şi energia necesare cuprinderii în cuvintele sale şi în actele sale o originalitate atât de sigură şi atât de curajoasă?

Un lucru rezultă imediat evident: toate paginile evanghelice încearcă să ne spună că inima şi sensul vieţii interioare a lui Isus este puternicul său “sens al Tatălui”. Nimeni însă din Israel nu a mai făcut niciodată din acesta faptul paternităţii lui Dumnezeu.

O experienţă clară, emoţionantă, comparabilă cu cea a lui Isus. Amintirea caldă şi afectuoasă a Tatălui înseamnă în ea orice discurs al său, orice act al său, orice moment al său; nu există pagină a Evangheliei care să nu ne aducă mărturiei. “nu ştiaţi că eu trebuie să mă ocup de lucrurile Tatălui meu?”, este prima frază care a fost auzită din gura sa şi transmisă. Ultima frază este: “Tată, în mâinile tale îmi dau sufletul meu”. Între una şi alta orice locuţiune a sa, putem spune, este ori un discurs al Tatălui ori este un discurs despre Tatăl şi despre planul său de mântuire.

Isus acordată o atenţie totală – când se roagă – spaţiilor de linişte şi izolare după o zi de muncă. Se roagă în momentul când este botezat; se roagă înainte de a interveni în favoarea nevoiţilor care sunt conduşi la el; se roagă întreaga noapte înainte de a se alege apostoli; se roagă mult la sfârşitul ultimei cine; se roagă pentru a fi pregătit în întâmpinarea înspăimântătoarei probe a suferinţei … Ce spunea Tatălui în acea rugăciune? Comuniunea filială cu Dumnezeu îi dă o lumină care transcende orice logică pur umană şi o forţă care-l pune în gradul de menţinere severă a poziţiei chiar impopulare şi singure.

Nararea evanghelică subliniază chiar facilitatea şi gustul cu care el acceptă izolarea mai ales când nu vrea să se lase condiţionat de perspective care-i sunt străine: “S-a retras pe munte numai singur”. Printre altele solitudinea sa nu este niciodată solitudine: “Eu nu sunt singur, deoarece Tatăl este cu mine”. A face voinţa lui Dumnezeu nu este întotdeauna uşoară şi nedureroasă nici chiar pentru el – ne relevă dramatica agonie din Ghetsemani: “Tată, dacă este posibil să treacă de la mine acest pahar. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu”. “Da, Tată”, acest cuvânt care-l luăm de pe buzele Domnului este poate cea mai bună mărturie a lumii sale interioare, din câte el a spus şi a făcut.

“Tatăl vă iubeşte”: acesta este cel mai simplu şi extraordinar adevăr pe care Domnul îl lasă aproape ca şi o ereditate discipolilor. Dumnezeul lui Isus este un Dumnezeu care din iubire are grijă de tot ce a chemat la existenţă. Sfântul Ioan, în prima sa scrisoare va găsi formula esenţială pentru a exprima în modul cel mai sintetic viziunea teologică a Maestrului său: “Dumnezeu este iubire”.

Nimeni, cu mai multă forţă şi cu mai multă intensitate decât Isus, nu a afirmat paternitatea universală a lui Dumnezeu. El îi recheamă pe ascultători “Tatăl nostru care eşti în ceruri”, “Tatăl vostru ceresc”, “Tatăl vostru care vede în secret”, care este adevărul central al propunerii sale existenţiale. Nimeni nu a putut explica în mod conştient iubirea ca şi sufletul, sensul, culmea oricărui raport cu Dumnezeu ca apropiere spiritual fundamentală care trebuie să domine convieţuirea între oameni.

Ceea ce face din Isus Nazarineanul un caz cu totul aparte este convingerea sa de a se fi constituit într-o relaţie reală cu Dumnezeu, care va fi şi este valabilă numai pentru el. Dacă el a putut să se gândească la Creatorul cerului şi al pământului ca la un “Tată”, este pentru faptul că înainte încă s-a înţeles el însuşi: “Fiul” în un sens unic, inconfundabil şi, în deplină autenticitate, absolut.

Diversele narări evanghelice sunt aici în concordanţă: credincioşi sau necredincioşi, nimănui nu-i este permis să pună la îndoială faptul că Isus din Nazaret a fost Fiul Dumnezeului lui Israel într-un sens total singular şi într-un mod total incomunicabil. Nici un om, nici unul dintre marii maeştri ai umanităţii, nici unul dintre fondatorii religiilor nu au fost niciodată atinşi de o gândire comparabilă cu aceasta.

Exact în această originală viziune, Isus încadrează conştiinţa propriei sale mărimi şi a unicităţii sale. O mărime şi o unicitate pe care el le apreciază intrinsec.

Isus vorbeşte continuu despre el şi, chiar spunând despre el lucruri care pe buzele altora ar fi intolerabile, nu dă de fapt impresia de a fi arogant. Nimeni nu a încercat niciodată să afirme: “cine mă va recunoaşte în faţa oamenilor, şi eu o să-l recunosc în faţa Tatălui meu care este în ceruri”. Sau: “Cine îşi iubeşte tatăl şi mama mai mult decât pe mine nu este demn de mine”. Sunt afirmaţii care, luate numai singure dezamăgesc, dar sunt perfect omogene psihologiei celui ce ştie cum va zice Sfântul Ioan, interpretând fidel gândirea Maestrului său – “Unul născut din Tatăl”. (De citit şi meditat Psalmul 45).