În primăvara anului 1946, s-a înfiinţat, la Paris, Misiunea Greco-Catolică, o instituţie naţională şi religioasă, a cărei durată a depăşit anii comunismului. Iniţiativa înfiinţării Misiunii a aparţinut unui tânăr doctorand la acea dată, în teologie, George Surdu. În acelaşi an, Misiunea a cumpărat, cu destinaţie de sediu, o clădire frumoasă de pe strada Ribera, în apropierea unei mănăstiri benedictine, în care a slujit Mgr. Vladimir Ghika. Pentru a reuşi cumpărarea acestui imobil, Misiunea a fost ajutată de prefectul Congregaţiei bisericilor catolice orientale, cardinalul Eugene Tisserand, de Arhiepiscopia Parisului, de Ministerul Educaţiei din Franţa şi de unii exilaţi români, printre care lingvistul dr. Sever Pop.

În 1946, în clădire au sosit primii 12 studenţi din ţară (greco-catolici şi ortodocşi); mai târziu ea a dat adăpost mulţimii de refugiaţi români. În ţară, tăvălugul istoriei declanşat de comunişti l-a prins şi pe George Surdu; revenit în România în martie 1947, părintele n-a mai putut pleca; mai mult decât atât, asemenea atâtor pătimitori pentru credinţă a avut de îndurat ani grei de detenţie. I-a fost dat însă bucuria de a vedea întreprinderea sa dăinuind, pentru că, în 1991, a fost rechemat la conducerea Misiunii printr-o scrisoare a arhiepiscopului Parisului, cardinalul Jean-Marie Lustiger. În 18 mai 1996, cu prilejul activităţilor jubiliare ocazionate de împlinirea a cinci decenii de la înfiinţarea Misiunii şi a Bisericii Sf. Gheorghe, mărturisea: “Misiunea este fiica iubirii mele pentru Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru Ţară”.

Pe toată durata regimului comunist din România, Misiunea Greco-Catolică din Paris s-a manifestat ca un centru spiritual şi cultural al românilor aflaţi în exil. La conducerea ei s-au aflat preoţi cu har: Mircea Toderici, Octavian Bârlea, Vasile Zăpârţan, un rol deosebit revenind Mgr. Gheorghe Cosma, a cărui păstorire a durat din 1954 până în 1992.

Paralel cu tragic numita “Biserică a tăcerii”, cu excluderea Bisericii Greco-Catolice din timpul oficial şi situarea în timpul clandestin, mult mai apropiat de eternitate, Misiunea Greco-Catolică din Paris a funcţionat fără intermitenţe, ceea ce a însemnat promovarea unor valori ale rezistenţei prin spirit: credinţă, acţiune, solidarizare, încredere. Ferită de neînţelegerile care au subminat, nu de puţine ori, comunităţile ori instituţiile comunitare ale românilor exilaţi, susţinută de credincioşi devotaţi ideii de Dumnezeu şi Ţării de unde au trebuit să plece, Misiunea a fost un spaţiu al credinţei şi al identităţii româneşti.

Aici s-au organizat serbări şi întruniri cu caracter cultural, la care veneau, deopotrivă, refugiaţi români, indiferent de credinţa religioasă ori de opţiunile lor politice anterioare, ca şi invitaţi francezi. În anii 1950, Mircea Eliade a iniţiat aici primul cenaclu literar al românilor din exil. Asociaţiile româneşti au primit spaţiu pentru manifestările lor cu caracter naţional. În 1954, Mgr. Octavian Bârlea a editat o lucrare omagială pentru Blaj, la 200 de ani de la întemeierea marilor sale şcoli. Între colaboratori se afla Mircea Eliade. În 1955, respectiv 1967, Mgr. Petre Gherman a tipărit L’âme roumaine écartelle şi Pénsee roumaine, peuple roumain, propagatoare, în străinătate, ale adevărului despre Biserica Greco-Catolică.

În acelaşi scop, al informării corecte a opiniei publice franceze (o ţară în care stânga roşie era puternică şi activă) în legătură cu regimul comunist din România, Misiunea fost prezentă în paginile publicaţiilor eclesiastice franceze: France catholique, l’Ouevre d’Orient, La croix. Concomitent, a dezvoltat legături fireşti cu alte purtătoare de cuvânt ale exilului românesc: revista La Nation Roumaine şi Fundaţia Carol I, sau cu radio France International (conducătorul secţiei române era Virgil Ierunca), Europa Liberă, BBC, Radio Vatican.

Tot la Misiune a activat ASTRU, asociaţie interzisă în România, aici fiind în cadrul PAX ROMANA.

În 1996, anul aniversar, în Franţa, la Paris, s-au celebrat cu această ocazie slujbe religioase şi s-au ţinut activităţi culturale. La 12 mai a fost oficiată de către mitropolitul Blajului, Lucian Mureşan, Mgr. George Surdu, împreună cu preoţi şi studenţi în teologie, în prezenţa mai multor reprezentanţi ai arhiepiscopiei Parisului şi a sute de credincioşi români (ortodocşi, greco-catolici şi romano-catolici), o slujbă de mulţumire în Catedrala Notre Dame de Paris.

În dimineaţa aceleiaşi zile, în capela Misiunii, a fost oficiat parastasul pentru unul dintre fiii Bisericii: omul politic Corneliu Coposu, simbol al rezistenţei antitotalitariste.

În 18 mai, în sala Bisericii Auteuil, a avut loc o întrunire sărbătorească, în a cărei primă parte au fost prezentate patru comunicări: Mgr. George Surdu a vorbit despre începuturi, Mgr. Petre Gherman despre activitatea Misiunii între anii 1950 şi 1990, Jacques Chevalier, din conducerea Asociaţiei “AIDE A L’EGLISE GRECO-CATHOLIQUE DE ROUMANIE”, a susţinut conferinţa L’amitié franco-roumaine et l’Eglise gréco-catholique de Roumanie, Michel Tanase s-a referit la raporturile dintre catolici şi ortodocşi în Transilvania secolului al XIII-lea.

* * *

Întâmplător am intrat în posesia unor numere ale unei publicaţii a diasporei româneşti, redactate în Franţa, cu text în limbile română şi, două pagini, în franceză: LUPTA. le COMBAT (Director: Mihai Korne. Redactor: Antonia Constantinescu). Informaţiile de mai sus provin din paginile acestei reviste. Mai precis dintr-un material semnat cu iniţiale: A. C. (desigur, Antonia Constantinescu), cu titlul Româneşte în Catedrala Notre Dame…

Multe elemente despre exilul românesc ştiam, ca alţi cititori din ţară, din paginile unei excelente reviste care apare la noi, Jurnalul literar. Contribuţia ei la difuzarea ideilor, personalităţilor şi acţiunilor exilului românesc, a marilor lui personalităţi, de la Mircea Eliade şi Aron Cotruş la Vintilă Horia sau Horia Stamatu, pentru a numi doar câteva dintre ele, nu se poate îndeajuns preţui. Dar, alături de ea şi împreună cu ea, se mai pot face multe pentru a ajunge la o cunoaştere cât mai apropiată de adevăr a acestei părţi inalienabile a istoriei noastre.

Mă gândesc că dacă exilul românesc a avut datoria de a supravieţui şi a nu ceda, împreună avem datoria de a perpetua memoria a ceea ce a fost, cu bune şi cu rele. Şi cred că o istorie a exilului românesc e o obligaţie mai degrabă morală decât ştiinţifică.