Cuvântul erezie înseamnă alegere, părere diferită, eroare. El se întrebuinţează pentru a arăta învăţăturile greşite, erorile de doctrină ale celor care n-au primit sau n-au păstrat învăţătura creştină, aşa cum a fost predicată de Sfinţii Apostoli şi cum a fost înţeleasă şi păstrată de Biserică.

Arianismul

În anul 318, episcopul Alexandriei, Alexandru, predica despre “Marele mister al unităţii Trinităţii”. Un predicator popular, Arius, a atacat predica, deoarece credea că nu a reuşit să menţină o distincţie între persoanele divine. Împăratul Constantin cel Mare a încercat să potolească disputa dintre cei doi prin scrisori trimise atât lui Alexandru cât şi lui Arius, dar, neajungându-se la o înţelegere, împăratul convoacă Conciliul de la Niceea. Astfel, la începutul verii lui 325 se strâng, la Niceea, între două şi trei sute de episcopi, dintre care însă mai puţin de zece erau din partea apuseană a Imperiului. Aici sunt prezentate trei mari puncte de vedere. Arius, sprijinit şi de Eusebiu din Nicomedia şi de o minoritate din cei prezenţi, a susţinut că fiinţa lui Dumnezeu este unică şi a tras concluzia că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. În concepţia sa, Fiul este prima creatură a Tatălui, schimbabil, mărginit şi chiar capabil de a păcătui. Scopul pentru care El a fost creat este acela că Dumnezeu nu poate crea universul material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare. Fiul se deosebeşte de celelalte creaturi fiind cea dintâi creaţie, înţelepciunea creată, instrumentul prin care Tatăl a creat celelalte lucruri, însă cel dintâi îi este inferior şi subordonat.

Atanasiu, un tânăr cu puţin peste 30 de ani, ce avea să devină principal exponent al apărării unei învăţături corecte, a insistat că Cristos a existat din veşnicie împreună cu Tatăl, este de aceeaşi esenţă cu El, deşi are o personalitate distinctă. Cristos, susţinea el, este coegal, coetern şi consubstanţial cu Tatăl, păreri pentru care a fost exilat de cinci ori în cursul vieţii sale. Grupul cel mai mare era condus de Eusebiu din Cezareea care a propus un compromis acceptabil. El susţinea că Cristos nu a fost creat din nimic şi era născut din Tatăl, fiind de aceeaşi natură cu El. Această din urmă opinie a fost acceptată în urma Conciliului, însă, mai ales între anii 325 şi 361 s-a constatat o victorie a arianismului în rândul creştinilor, lucru care va fi restabilit când împăratul Teodosiu convoacă un nou Conciliu Ecumenic la Constantinopol.

Apolinarianismul

Apolinariu, un profesor de retorică ajuns, după convertire, episcop de Laodiceea, a elaborat o învăţătură care neagă prezenţa unui suflet uman în Cristos. Mântuitorul a avut cu adevărat un trup uman şi, deoarece trupul nu poate exista prin el însuşi, are nevoie de un principiu animator. Dacă în cazul oamenilor acest rol îl joacă sufletul, la Isus a fost înlocuit de Logosul divin. Astfel apolinarianismul accentuează divinitatea lui Cristos şi îi minimalizează umanitatea. Membrii Conciliului nu au acceptat această teză, teoria lui Apolinariu fiind condamnată la Constantinopol, în 381.

Nestorianismul

Opusă concepţiei divinizante a lui Apolinariu, a fost învăţătura lui Nestoriu. Ajuns patriarh al Constantinopolului în 428, el îi atribuie lui Isus două naturi: una umană şi una divină. Însă natura umană este distinctă şi independentă de cea divină, astfel Cristos ajunge să fie mai mult un om perfect legat moral de divinitate. În aceste condiţii, nici Maria nu mai este Născătoare de Dumnezeu, ci Născătoare de Isus. Şi această învăţătură a fost condamnată de către Biserică la al treilea Conciliu Ecumenic, cel din Efes, în anul 431.

Pelagianismul

În legătură cu natura omului şi modul prin care el se poate mântui, au existat două mari curente de gândire, cel al lui Pelagius şi cel al lui Augustin. Cel dintâi credea că fiecare om este creat liber, aşa cum a fost Adam şi că fiecare om are puterea de a alege binele sau răul. Omul nu moşteneşte păcatul originar fiind o creaţie diferită a lui Dumnezeu, iar din această cauză, nici botezul copiilor nu mai este un element esenţial în mântuire. Augustin, marele episcop de Hippona s-a opus insistent spunând că regenerarea este lucrarea exclusivă a Duhului Sfânt. Omul a fost, la început, creat liber, dar păcatul lui Adam i-a legat pe toti oamenii. Voinţa omului este total coruptă de căderea omului în păcat, aşa încât el este neputincios să-şi exercite voinţa cu privire la problema mântuirii. Voinţa omului este atât de legată, încât acesta nu poate face nimic pentru a se salva. Salvarea poate veni doar de la cei aleşi prin harul lui Dumnezeu. Învăţătura lui Pelagius a fost condamnată la Efes in 431. Principalul factor care a reuşit să păstreze, în secolele III-V, unitatea Bisericii, prin înăbuşirea schismelor şi a ereziilor, a fost intervenţia forţei publice. Cu toate că Biserica îi contesta împăratului dreptul de a interveni în discuţiile teologice, acesta a jucat un rol important, ajutat şi de mentalitatea timpului conform căreia era reprezentantul divinităţilor pentru membrii imperiului, indiferent de religie.