A vorbi despre o realitate ce fundamentează gândirea creştină – aceea a familiei – este o întreprindere dificilă, mai ales acum în pragul mileniului când se impune o revalidare a noastră într-un context istoric şi uman ce se schimbă dramatic, supunând fiinţa umană unui ritm maşinal aflat atât de departe de profunzimea şi armonia gândului şi a sufletului pătruns de credinţă.

Este limpede că avem şi în acest mod o perfidă încercare şi o nouă ispită demonică, conivenţa care a lovit şi loveşte mai ales acolo unde căminul sacru al familiei este fisurat şi nu reuşeşte să-şi apere pacea înrădăcinată în lumina divină, clătinând-o şi agresând-o în chiar fibra sa. Iar fisurile în lumea contemporană sunt multe: familia nu mai comunică; timpul convieţuirii aproape că nu mai există; sexul se substituie iubirii şi uniunii tainice; copilul este lăsat întâmplării şi străzii, astfel că, frustrat şi cu sufletul zdrenţuit, devine pradă sau delicvent; tinerii se feresc să întemeieze un cămin dezasuzaţi fiind în faţa spectacolului pe care îl oferă desele despărţiri şi greşeli ale propriilor părinţi; nunta a devenit mai degrabă un spectacol al opulenţei decât o reculeasă bucurie a tainei sfinte ce se împlineşte; copilul învaţă de mic cumplitul limbaj al computerului, accesând haotic situri ce-l agresează, îl înspăimântă şi-l deformează, îndepărtându-l de inocenţa în care poate asculta în fiinţa sa glasul plinătăţii dumnezeieşti (profesiunea unui părinte: a dat totul copilului care s-a născut în maşină şi a avut de la sânul mamei computerul, iar acum nu-i înţelege rătăcirea).

Aceste argumente ne obligă să ne întoarcem la resursele arhetipale ale spiritualităţii. Dumnezeu îl creează pe Adam şi-l aşează în mijlocul Paradisului ca să se bucure de toate darurile şi minunile creaţiei. Adam, ca fiinţă de pământ, îndură greu plinătatea divină în care se adună principiile complementare, misterul, insondabilul pe care l-a primit prin suflul ceresc.

Crearea Evei este o despărţire a principiilor care trebuie să se afle însă într-o comuniune întregitoare. Eva, coasta din trupul lui Adam, este cuprinsă în unitatea adamică iar această separare permite umanului să se contemple în celălalt şi să nu-şi perceapă propria singurătate.

Păcatul originar, care este un exces prin care omul repetă lucifericul, tentat şi împins să se împărtăşească din “taina supremă” pe care tot el, omul, n-o poate îndura, îl alungă într-o existenţă dramatică în care va trăi mereu experienţa limitei sale.

Vedem deci că unitatea adamică a cuplului familial este întemeiată în biologic: Eva este coastă, este trup, simbol al pământului prin care irumpe iraţionalul tentaţiei şi care distruge armonia paradisiacă; supusă menirii de a naşte prunci şi trudei ea va gusta urmarea păcatului, ispăşindu-l mereu într-un orizont al naşteri de prunci.

Revoluţia absolută care produce o mutaţie în gândirea unităţii pe care o reprezintă familia o reprezintă “învierea christică”. Familia ca unitate a cărei forţă de coerciţie se aşeza pe statutul biologic, elementar, “de sânge”, sau social istoric, de neam, “cartea neamurilor lui “Isus”, devine o realitate prin care se revelează cerul, devine o formă de participare la misterul dumnezeiesc al creaţiei, şi astfel existenţa se sacralizează. Căsătoria ca taină devine reiterarea unităţii primordiale iar iubirea devine principiul coercitiv am spune, şi mai presus de toate har pentru că unitatea familiei este dată de sacramentalitatea sa.

“Principiul interior, forţa permanentă şi scopul final al familiei este iubirea” (Familiaris consortio, 18).

Căsătoria însăşi simbolizează acum originea divină a vieţii, pentru că însoţirea bărbatului şi a femeii reface în divin unitatea spiritului şi a sufletului: cei doi devin colaboratori ai Domnului în opera creaţiei.

Modelul arhetipal pentru orice familie care porneşte pe drumul vieţii este “căminul sfânt” din Nazaret: Isus apare într-o familie, ca “fiu ceresc” ce sacralizează şi binecuvântă cea mai umilă existenţă, pe cea a Mariei; Iosif îşi înfrânge orgoliul de o clipă şi se supune darului venit de la Tatăl ceresc, rămâne şi se poartă ca tată pentru fiul sfânt deşi nu este tată biologic; paternitatea este întemeiată în spirit şi asumată reflexiv.

Familia este o noţiune ce emerge din sfinţenie şi se înrădăcinează în dumnezeire şi dă posibilitatea tatălui să fie “pater”, pentru a participa la perpetua creaţie prin fiul, iar mama devine, având pe Fecioara Maria ca paradigmă, “pământul fertil orientat însper cer”, pământul transfigurat de lumina cerească, devine suflul în care Tatăl se priveşte pe sine. În acest mod fiecare familie contribuie la edificarea şi mărirea, la creşterea “Corpului mistic al lui Cristos”.

Când Isus îi învaţă pe ucenici rugăciunea “Tatăl nostru”, El le revelează prin aceasta rădăcinile, genealogia sacră a fiinţei umane, statutul care mântuie şi dă demnitate omului în măsura în care ştie să poarte, să audă şi să accepte paternitatea divină. În acest context noţiunea de “familie creştină” capătă un înţeles semantic mult mai larg, astfel încât apelativul frate, mamă, soră şi, mai ales, “părinte” spiritual, fac dovada unei mari comunităţi creştine unite în Tatăl prin puterea harului Spiritului. Credinţa, rugăciunea, iubirea ca participare empatică în familie, aşa cum a instituit-o “noul Adam”, impune un nou comportament din această perspectivă. Astfel are loc o înălţare de la sinele limitat individual la comuniunea dintre soţi, părinţi, copii, fraţi şi unitatea comunitară care conferă stabilitate şi mântuire deoarece Isus propune o asumare în imediat, în cotidian a spiritualului, apartenenţei la familie, aşa cum El a trăit-o.

Martiriul familiei secolului XX

Familia sfântă din Nazaret a avut un drum al crucii, un drum al martiriului. Secolul XX oferă lumii un martirologiu extraordinar de bogat, un martirologiu nu al câtorva persoane disparate, ci a unor mase imense care şi-au dat viaţa pentru Cristos şi Biserica s-a: cu toţii aveau o familie, toţi aceşti martiri veneau dintr-o familie. Omeneşte vorbind, toate aceste persoane au trăit un eşec, o învingere, moartea lor a fost un fiasco, dar tocmai în istoria înfrângerii regăsim forţa şi vitalitatea creştinismului.

Acum, doresc să prezint martiriul unei familii:

Suntem în luna noiembrie 1948, se apropia iarna, episcopii erau cu toţii în puşcării, deja un număr mare de preoţi au fost arestaţi. O familie a unui preot, cu 9 copii, într-o seară stătea de vorbă, soţul cu soţia, pe marginea a ce se întâmpla.

El spune: iată ce vremuri trăim, cu fiecare zi unul în plus este arestat; cu noi nu ştim ce se va întâmpla.

Soţia răspunde: am impresia că vrei să renunţi la credinţă pentru a-ţi salva familia; dacă într-adevăr ai de gând să renunţi la credinţă, poţi s-o faci, dar trebuie să ştii că din acel moment eu nu-ţi voi mai fi soţie, iar pruncii aceştia nu-ţi vor mai fi copii tăi.

El reia : am dorit doar să-ţi ştiu starea de spirit, la credinţă nu pot renunţa.

Epilog: după două săptămâni preotul, soţul, tatăl este arestat şi după alţi doi ani moare în închisoare la Aiud. Singura lui vină a fost că a crezut în Dumnezeu.

Moarte martirică: un soţ care moare pentru credinţă şi pentru familie. El de fapt niciodată nu şi-a abandonat familia, ci doar a încredinţat-o în mâinile lui Dumnezeu.

Viaţă martirică: o soţie hăituită care-şi creşte pruncii în credinţa tatălui lor; nişte prunci excluşi de prin toate şcolile pentru că dosarul nu le era bun, dar care răzbesc în viaţă, mult mai bine decât alţii.

Câte istorii de acest gen s-au scris în secolul care recent şi-a închis porţile nu vom şti niciodată. Morţi prin puşcării sau gulaguri, martiri ai tuturor “ismelor” care au bântuit secolul, ei de dincolo de zări ne mai trimit o rază de speranţă – familia este cea care dă sens şi unitate, conduce către har şi binecuvântare, către iubire şi comuniune.

Martiriul este mai puternic decât moartea şi o învinge, el rămâne veşnic viu, el este un patrimoniu comun al Bisericii, el depăşeşte orice barieră confesională, el este un dar sfânt.