Sfântul Pavel (3 î. Cr.-67 d. Cr.) a fost cel mai strălucit apostol al lui Isus Cristos, doctrinarul creştinismului, răspânditorul îndrăzneţ al credinţei creştine între neamuri.

Scrisorile sale, 14 la număr, sunt considerate de Sf. Ciril al Ierusalimului “un aresenal al învăţăturilor lui Cristos”.

Cuprinsul general al epistolelor pauline ni-l prezintă pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ca Răscumpărător al neamului omenesc. De la El iese tot darul, tot adevărul, toată mântuirea. Toţi oamenii sunt contaminaţi de păcatul strămoşesc, au lipsă de graţie, care nu se poate obţine decât prin credinţa vie în Isus Cristos.

Scrisoarea către Romani e cea mai însemnată dintre ele, este un tratat care lămureşte marea problemă a mântuirii prin credinţă. Cei doi poli ai existenţei umane: păcatul şi mâtuirea individuală şi a întregii omeniri. Isus Cristos a restaurat omenirea, a răscumpărat-o prin jertfa de pe cruce-mântuirea obiectivă, iar noi ne putem însuşi mântuirea, putem renaşte şi desăvârşi, sfinţi prin credinţa în El.

Capitolele VII şi VIII din această scrisoare paulină, în special cap. VII, versetele 7-14, se impun a fi meditate de fiecare creştin, întrucât ne prezintă pe fiecare dintre noi. În om există două legi: o dorinţă de a face binele şi alta de a săvârşi păcatul: “Căci ştiu, că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce e bun. Căci este în mine voinţă de a face binele, dar a-l face nu pot. Pentru că nu fac binele, care îl voiesc, ci răul, care nu-l voiesc, acela îl fac”.

Legea spirituală din sufletul omului doreşte binele şi se bucură de el, iar legea păcatului din mădulare se luptă împotriva legii spirituale şi o biruie săvârşind păcatul. Din această sfâşietoare luptă ne-a eliberat Mântuitorul Cristos prin jertfa Sa, restabilind echilibrul şi dând întâietate omului lăuntric.

Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu într-un trup omenesc şi prin jertfa Sa ne-a dat posibilitatea să biruim păcatul. Isus ne-a dat putinţa de a trăi în trup, fără a fi robi păcatului.

Cei ce primesc învăţăturile lui Isus nu mai sunt oameni trupeşti, ci oameni spirituali, căci în ei locuieşte Sfântul Spirit. Creştinii să colaboreze cu Sfântul Spirit, să săvârşească fapte bune. Creştinii să ducă o viaţă conformă cu învăţătura Domnului Cristos şi chiar să pătimească pentru El, ştiind că suferinţele de aici pentru El nu se pot compara nici pe departe cu bucuriile cereşti (Rom. 8,18). Creştinii care au primit pe Domnul Isus sunt convinşi de marea binefacere, şi nici o suferinţă sau necaz nu-i va putea despărţi de El, dacă rămân în dragostea lui (l Rom. 8, 35-39).

Aşadar, Sf. Pavel ne prezintă viaţa creştină ca o răstignire şi ca o înviere, răstignire şi înviere într-un fel unite, conjugate, noua viaţă luând o nouă intensitate în noi, în care omul trupesc e despuiat de puterea sa proprie şi e răstignit în egosimul său. Viaţa spirituală este începere şi reîncepere continuă. Aşa cum se ciopleşte o piatră, un lemn, la fel trebuie netezite asperităţile, defectele din viaţă personală a creştinului.

Lupta aceasta patetică a urii şi a iubirii, a dorinţei de a face binele şi alteia de a face răul a ilustrat-o şi poetul Publius Ovidius Naso (43 î. Cr.- c.17 d. Cr.) exilatul de la Tomis, în “Metamorfoze” 7,20,21: “Le văd şi le încuviinţez pe cele bune, dar urmez pe cele rele”.

Înverşunata luptă dintre spirit şi trup o ilustrează admirabil scriitorul clasic francez Jean Racine (1639-1699):

Dumnezeul meu, ce groaznic război.
În mine doi oameni se găsesc:
Unul vrea ca plin de iubire către Tine
Inima mea să-ţi fie credincioasă,
Altul, cu pornirile rebele,
Se revoltă-mpotriva Legii Tale.
Unul, spirit curat şi ceresc,
Vrea ca de cer să fiu legat
Şi de bunurile veşnice mişcat,
Nimica pe celelalte să le socotesc.
Şi altul, prin aplecarea sa pământească
Mă atrage, de pe pământ vrea să mă lege.

Ce har, ce strălucitoare rază,
Vine la mine însumi să mă împace.
Şi dominând printr-un dulce efort
Acest om care-ţi era potrivnic
Devine robul tău voit
Din sclavul morţii ce era”.

Viaţa creştină, deci, înseamnă suferinţă şi biruinţă, moarte şi înviere. În fiecare din noi se ascunde un sfânt şi un păcătos. Păcătosul creşte de la sine, sfântul face sforţări până ajunge să fie stăpân pe orientarea vieţii. Mântuirea o câştigă cel ce “slujba şi-a făcut-o deplin” şi “cu vrednicie a umblat” (Ef. 4,1).