Copilăria
Sfântul Toma s-a născut în anul 1225, în castelul Roccaseca, aproape de Napoli, o adevărată fortăreaţă aşezată pe vârful unei stânci abrupte şi aride. Tatăl său, contele Landolphe de Aquino, era un strănepot al împăratului Frederic Barbarossa. Mama sa, Teodora de Théate, era de neam normand. De la această familie nobilă şi războinică, Toma a moştenit predispoziţia spre virtuţile mari, înclinaţie pe care inima lui mare a transformat-o, ajutată fiind de har, în nobleţea sfinţeniei şi curaj spiritual. Aceasta este urmare a faptului că noi datorăm părinţilor începuturile trupului, iar sufletul nostru lui Dumnezeu care-şi pune amprenta pe această moştenire şi construieşte trupurile din generaţie în generaţie.

Iată, aşadar, sufletul micului nostru Toma în desfăşurarea evenimentelor. Dumnezeu, care l-a predestinat la o mare sfinţenie, a surâs (în maniera sa divină) văzându-l în viitor aşa cum îl vor reprezenta mai târziu pictorii, cu înalta bonetă de doctor, o aureolă în jurul capului, un soare pe piept şi cu Summa theologiae în mâini. Iar Dumnezeu a vrut fără întârziere să dea celor din jurul său un semn al viitoarei sale sfinţenii, una dintre acele întâmplări pe care mamele le păstrează în inima lor ca pe o comoară şi pe care le relatează mai apoi celor mai bune prietene.

„Aşadar, s-a întâmplat că mama lui, fiind la Napoli, s-a dus la baie împreună cu alte doamne nobile. Micul Toma era dus de doică”. În timp ce-l dezbrăcau ca să-l îmbăieze, Toma şi-a întins mâna şi a apucat o bucată de hârtie care era aruncată acolo la întâmplare şi o strângea puternic. Atunci când doica a voit să i-o ia din mână, copilul a început să scoată strigăte puternice, încât a trebuit să-i facă baie lăsându-l cu mâna strânsă, ascunzând hârtia aceea. La întoarcerea acasă, cu toate ţipetele sale, mama i-a deschis mâna: pe hârtie era scris Ave Maria, salutarea îngerească adresată Fecioarei glorioase.

Oare harul divin l-a făcut pe micul copil, care nu ştia încă să citească, să guste cât de plăcut este Domnul – gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul, spune Scriptura – şi cât de plăcută este sfânta sa Maică, şi plină de bucurie rugăciunea care-i aminteşte pe aceştia doi? Credem că ne este permis să răspundem afirmativ. Dumnezeu se face cunoscut cu plăcere în această manieră inimilor curate. Dar copilul acesta nevinovat aştepta şi trăia aceeaşi bucurie de la orice bucată de hârtie scrisă? „De fiecare dată, când dintr-un motiv sau altul începea să plângă, ne relatează Guillaume de Tocco, primul său biograf, nici o mângâiere din partea doicii nu-l putea potoli; singura care reuşea să-i usuce lacrimile era o bucată de hârtie scrisă”. Şi el începea imediat s-o mănânce!

Un sihastru pios i-a prezis doamnei Teodora naşterea unui copil care se va numi Toma; apoi că ea, împreună cu soţul ei, contele Landolphe, vor dori ca el să devină călugăr la Montecassino, în speranţa de a-l vedea conducând într-o bună zi această abaţie, şi să dispună de venituri mari; dar că întru totul altele vor fi planurile lui Dumnezeu…

*

Şi, în realitate, toate acestea s-au împlinit.
În anul 1230, când copilul avea cinci ani, părinţii împreună cu doica l-au condus la mănăstirea din Montecassino pentru a-l oferi lui Dumnezeu.
Imediat i-a fost retrasă îmbrăcămintea de mic nobil şi a fost îmbrăcat cu haina şi scapularul negru al benedictinilor. A fost redactat în numele său un înscris (sau angajament scris), prin care el promitea ascultare, în prezenţa lui Dumnezeu, a sfinţilor, a abatelui mănăstirii şi a preţioaselor relicve ale sfântului Benedict. Tatăl său a făcut abatelui o donaţie de douăzeci de uncii de aur. Apoi mâna micuţului oblat a fost înfăşurată împreună cu înscrisul într-o faţă de altar, iar copilul oferit lui Dumnezeu şi abatelui de Montecassino.
Contele Landolphe făcea această ofrandă ţintind perspective pământeşti şi lumeşti: pentru ca fiul său să devină mai târziu episcop şi abate al acestei bogate abaţii. Probabil că mama sa, avea în vedere un copil crescut în sfinţenie şi bine educat…
Dar Dumnezeu, cel mai bun dintre toţi părinţii, s-a slujit de toate aceste intenţii bune sau rele pentru a-l conduce acolo unde voia el pe copilul ales să fie una dintre marile lumini ale lumii. Prin urmare, el i-a dat drept primă şcoală pe aceea pe care sfântul Benedict o scrisese în Regulile pe care el le-a dat fiilor săi: „Am constituit o şcoală în care se învaţă slujirea Domnului”.
Slujirea Domnului! Oare cum îl putem noi sluji pe acest Dumnezeu care nu are nevoie de noi? Nepunându-i piedici voinţei sale preabune printr-o voinţă rea; primind de la el tot binele pe care doreşte să ni-l dea; şi aceasta se face prin ascultare faţă de poruncile sale, iar această ascultare conduce la perfecţiunea sfinţeniei, care înseamnă iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, blândeţe şi umilinţa inimii.

*

„Ascultă, fiul meu, preceptele Învăţătorului şi pleacă-ţi urechea inimii tale. Primeşte cu plăcere avertismentul unui părinte plin de iubire şi pune-l în practică, pentru ca truda ascultării să te readucă la Acela de care te-a îndepărtat laşitatea neascultării…
Oare ce este, fraţii mei preaiubiţi, mai plăcut pentru noi, decât acest glas al Domnului care ne cheamă? Iată că în bunătatea sa, Domnul însuşi ne arată calea vieţii…”
Recunoşti aici, Mia, micuţa mea oblată, regula sfântului Benedict. La vârsta de cinci ani, Toma nu o cunoaşte încă. Şcoala, oricât de sfântă ar fi, începe şi ea tot cu alfabetul. Dar bătrânul călugăr care se ocupa de educaţia lui şi care-o înlocuia pe doica lui, îl învăţa să se roage, în dialectul napolitan, desigur, şi poate şi în limba latină. Micuţul oblat lua parte la slujbele zilnice. Sub gluga sa ţuguiată, el urma lungul şir de călugări care se îndreaptă spre cor la rugăciune. Şi-i asculta foarte interesat pe aceşti oameni negri care cântau ca îngerii şi repetau fără încetare numele Domnului: Domine Deus! Domine Deus! Aceste cuvinte revin aşa de des încât exprimau bine faptul că întreaga psaltire este pusă pe note.

Deus in adjutorium meum intende!
Domine ad adjuvandum me festina!
Dumnezeule, vino în ajutorul meu!
Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi!

Dumnezeule, vino în ajutorul meu! Doamne, grăbeşte-te să mă ajuţi!

Cu această invocaţie începeau toate rugăciunile zilei. Şi de dimineaţă până seara, de şapte ori se reluau cântările, monotone şi variate ca valurile mării.
Sufletul călugărilor se lansează şi se reculege. El se înalţă spre Dumnezeu prin iubire şi admiraţie şi se retrage în sine însuşi printr-o teamă adevărată.

Doamne, Dumnezeul meu, cât este de minunat numele tău!
Doamne, fii binecuvântat!
Doamne, Dumnezeul meu, în tine mă încred.
Priveşte-mă, răspunde-mi, Doamne Dumnezeul meu.
Te iubesc, Doamne, puterea mea!
Dumnezeul meu, stânca mea!

Micuţul Toma se lasă purtat de aceste valuri sonore. Acela căruia de abia îi cunoaşte numele, dar care îl iubeşte şi locuieşte în inima lui, îl luminează deja, fără ca el să-şi dea seama.

Împreună cu Dumnezeul meu eu înving zidurile!
Cine este Dumnezeu, dacă nu Domnul?
Cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu…

Micuţul Toma ascultă cu atenţie numele care revine fără încetare pe buzele călugărilor, ca o desfătare pe care ei nu o pot părăsi niciodată.

Legea Domnului este desăvârşită,
Frica de Domnul este sfântă.
Preamăriţi-l pe Domnul pentru că el este bun,
Preamăriţi-l pe Dumnezeu din ceruri.
Doamne, bunătatea ta este veşnică,
Dumnezeule, cât sunt de minunate gândurile tale!
Am zis Domnului: tu eşti Dumnezeul meu.
Domnul este Dumnezeu! Domnul este Dumnezeu!

Domnul este Dumnezeu! Domnul este Dumnezeu!

Într-o zi, micuţul Toma, întorcându-se de la cor, i-a pus bătrânului său învăţător această întrebare pe care învăţătorul a reţinut-o şi la care fără îndoială că i-a răspuns în maniera în care putea înţelege un copilaş. Apoi el a tot repetat-o şi a răspuns mai târziu, prin lucrarea geniului şi sfinţeniei sale, într-un mod care va mulţumi pe Dumnezeu însuşi. Toma va pune întrebarea: Cine este Dumnezeu?

Studiile
Micuţul Toma a început aşadar să mediteze în el însuşi şi a fost un copil studios, tăcut şi „pios în rugăciune”. Profesorii i-au cultivat cu grijă memoria, inteligenţa lui extraordinară, precum şi dragostea faţă de cântul liturgic. „La vârsta de treisprezece ani ştia pe de rost o mare parte din Psaltire, Evanghelii şi Scrisorile sfântului Paul. De asemenea, traducea din sfântul Grigore, sfântul Ieronim şi sfântul Augustin”. Şi avea doar treisprezece ani!

*

În anul 1239, împăratul Frederic al II-lea, în luptă cu papa, a cucerit Montecassino. Călugării au fost împrăştiaţi (dar ei se vor întoarce curând). Şi Toma, părăsind haina de oblat, a trebuit să părăsească abaţia. Aceasta pentru puţin timp, se gândea el. Dar Dumnezeu a hotărât pentru totdeauna.
Fiind sfătuiţi de abate, părinţii l-au trimis să-şi termine studiile la Universitatea din Napoli. Avea pe atunci paisprezece ani.
La Napoli a devenit curând o celebritate.
„Geniul său începea să devină aşa de strălucitor, iar inteligenţa aşa de perspicace, scrie Tocco, încât el repeta în faţa celorlalţi studenţi lecţiile profesorilor săi de o manieră mai elevată, mai profundă şi mai clară decât fuseseră expuse de ei”.
Într-o zi, un călugăr din ordinul predicatorilor a văzut de trei ori „o aureolă de raze de soare” desprinzându-se de pe faţa lui Toma, „luminând faţa celor din jurul său”.
Nevinovăţia copilului începea să se transforme în sfinţenie. Iar Dumnezeu îi va arăta în curând ceea ce va trebui să facă şi să sufere pentru el.

*

În anul 1231, dominicanii sau fraţii predicatori au deschis o şcoală publică de teologie anexată Universităţii, la Napoli. Aici va lua cunoştinţă cu ei Toma de Aquino.
Acest ordin, întemeiat la începutul secolului al XIII-lea de către sfântul Dominic, era destinat învăţământului teologic şi predicii.
Ca un copac sănătos şi viguros, Biserica dă naştere fără încetare la ramuri noi şi păstrează vii pe cele vechi. În felul acesta ea scoate din visteria sa lucruri vechi şi noi.
Ca o mamă grijulie, ea nu încetează să dea copiilor săi cele mai bune mijloace de sfinţenie, iar adevărului cele mai bune arme de apărare şi victorie, conform necesităţilor timpului.Pacea este deviza benedictinilor.Adevărul este deviza dominicanilor.
Deviza înseamnă un fel de emblemă sau lozincă.
„Caută pacea şi urmeaz-o!”, spunea sfântul Benedict fiilor săi.
Iar Dominic spunea: „Căutaţi adevărul muncind şi rugându-vă, răspândiţi-l prin cuvântul şi exemplul unei vieţi sfinte”.
Însă pacea şi adevărul sunt totdeauna necesare una altuia, întrucât una (pacea) nu poate exista fără celălalt (adevărul). De aceea, fiii spirituali ai sfântului Benedict trebuie să cunoască şi să iubească adevărul pentru ca pacea lor să fie adevărată. Iar fiii sfântului Dominic trebuie să caute şi să posede pacea, dacă vor să contemple adevărul. Aşa cum este scris în micuţa carte „Moravuri divine” atribuită sfântului Toma, referitor la darurile speciale pe care dărnicia divină le acordă sfinţilor săi: „Fiecare excelează în exercitarea darului său special, posedând în acelaşi timp toate celelalte virtuţi”.

Vocaţia
Sfântul Toma a primit din belşug de la Dumnezeu toate darurile necesare plinătăţii vocaţiei dominicane:Docilitatea sufletului care înseamnă capacitatea de a înţelege şi de a învăţa.
Tenacitatea memoriei. O dată învăţat ceva, el nu mai uita niciodată.
Puterea spiritului: inteligenţa sa pătrundea în miezul adevărurilor cele mai profunde.
O voinţă dreaptă şi fermă. Pentru a deveni savant şi sfânt trebuie să le vrei cu tărie.
Curăţia unei inimi pentru care Dumnezeu este singura comoară. Şi această curăţie este necesară pentru vederea clară a adevărului.
Umilinţa, pentru care Dumnezeu înseamnă iubire şi milostivire. Tocmai de aceea Dumnezeu îşi descoperă tainele sale celor umili.
Iubirea faţă de preasfânta Fecioară Maria, scaunul înţelepciunii.
Înţelepciunea sfinţeniei care coboară de la Tatăl luminii şi de la Domnul a toată ştiinţa.
În sfârşit iubirea faţă de adevărul veşnic plăcut „pentru descoperirea căruia, spune sfântul Toma, Înţelepciunea divină s-a îmbrăcat în trupul nostru şi a venit în lume, spunând: Eu pentru aceasta m-am născut şi am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr”. Acestea sunt de fapt cuvintele lui Isus însuşi, cuvinte care se găsesc în Evanghelia după sfântul Ioan.
Un profesor demn de el i-a fost destinat în persoana sfântului Albert cel Mare, omul cel mai savant şi cel mai renumit din timpul său.

*

Toma şi-a continuat studiile la Napoli; „progresele lui păreau rodul unei puteri mai degrabă divine decât omeneşti, uimindu-i pur şi simplu pe profesori. Renumele său circula din gură în gură în toate şcolile”. Îngerul şcolii începea să-şi deschidă aripile.
Atras de ordinul sfântului Dominic, Toma a primit haina predicatorilor în primăvara anului 1244. Avea douăzeci de ani.
Însă aceasta nu era deloc în favoarea ambiţiilor familiei sale. Tânărul ordin dominican apărea desigur ca o instituţie firavă şi riscantă în comparaţie cu venerabilul şi solidul ordin al sfântului Benedict.
Părinţii lui Toma proiectaseră ca fiul lor să ajungă abate de Montecassino. Şi iată că el trecea peste o voinţă care-i era cunoscută. „Un tânăr dintr-o familie atât de nobilă!… Să deziluzioneze speranţele de mărire pe care le prevedeau începuturile, pentru a merge să se ascundă sub haina unui ordin cerşetor!” Scandalul era mare! Dar Toma rămânea de neclintit, hotărât să urmeze o vocaţie de care era absolut sigur. El asculta de Dumnezeu.