În episodul trecut am vorbit despre iubirea de aproapele. Am văzut că ea cunoaşte o multitudine de faţete. Una dintre ele este prietenia. În prietenie, iubirea de aproapele dobândeşte gradul cel mai înalt de purificare. Dar ce este prietenia? Pentru antici, rămâne afectul sublim. Pentru a o încadra între afecte voi arăta întâi ce sunt afectele.

Ce sunt afectele?
Sunt forme naturale ale iubirii. Numărul lor este indefinit. Voi aminti trei forme, prezentând latura pozitivă în contrapunere cu cea negativă. Prima pune pe balanţă frica de a nu pierde ceva, pe de o parte, şi dorinţa de a poseda, pe de altă parte; a doua frica de a fi constrazis şi păstrarea bunului nume şi a demnităţii; a treia, dorinţa de a fi recunoscuţi pentru ceea ce suntem şi posibilitatea de a fi neglijaţi. Astfel, putem vedea cum frontiera dintre bine şi rău trece prin afecte.

Prima. În mod spontan şi instinctiv, o mamă doreşte fericirea propriului copil. Ar face totul să fie fericit. Şi-ar pune în pericol şi viaţa şi sănătatea. În felul acesta, ceea ce ţine de iubirea de sine (păstrarea vieţii proprii şi conservarea sănătăţii) dobândeşte sens numai în dăruirea vieţii pentru apărarea vieţii altuia (De exemplu, nu puţine sunt cazurile în care o mamă îi dăruieşte un rinichi copilului condamnat la dializă).

Această atitudine este, de fapt, un fel de prelungire a firii materne. Când mama îşi alăptează pruncul, o face din nevoia de a dărui. Alăptarea nu-i un dar gratuit ci unul impus de situaţie. Mama dăruieşte cu gândul că într-o zi copilul se va hrăni singur, va merge pe propriile picioare. Tocmai afectul matern stă la baza acestei atitudini. De aici ne dăm seama de rolul său ingrat. Afectul lucrează în vederea propriei abdicări. Ziua în care mama poate spune “nu mai are nevoie de mine”, ar trebui să fie, de fapt, ziua marii recompense.

Spun “ar trebui” pentru că, în realitate, lucrurile sunt mai complexe. Afectul nu este mereu atât de limpede încât să pună interesul altuia mai presus de propriul interes, viaţa altuia mai presus de propria viaţă. O mamă care ajunge să doneze un rinichi (să dea viaţă a doua oară!), comite un act eroic. Cu îngăduinţă spun că, de fapt, actul ca atare e posibil datorită harului care a purificat afectul matern. Centrul existenţei mamei, ilustrat într-un astfel de gest, nu se mai află în sine, ci în copil.

În general, însă, afectul rămâne ca apa tulbure. În ziua în care copilul devine autonom, în mod paradoxal, în părinte se trezeşte puternica dorinţă de a-i rămâne de folos în continuare. Rareori, părintele este gata să-l lase liber. Afectul ar vrea să protejeze, să posede. Îi e frică să nu piardă. Tocmai când ar trebui să înceteze, sau să se transforme, devine rebel, ambiguu.

A doua. Amintesc un caz real. E vorba de un profesor, cu mare dăruire faţă de elevi, care a lăsat o amprentă de neşters în memoria şi în conştiinţa lor şi care a trezit chiar un simţământ de veneraţie faţă de persoana sa. Semn al preţuirii era faptul că, după bacalaureat, elevii îl vizitau şi acasă. Cu toate acestea, foarte curios, şi asta se întâmpla cu regularitate, după numai câteva săptămâni sau luni, se sfârşea totul. Pentru fiecare elev în parte sosea fatala clipă când, bâtând la uşă, primea următorul răspuns: “profesorul este foarte ocupat, nu vă mai poate primi”. Hotărârea fusese luată deja la precedenta întâlnire. Atunci elevul îşi susţinuse părerea cu atâta curaj, că nesocotise opinia maestrului. Profesorul nu era în stare să accepte independenţa intelectuală a ucenicului. Vedea acest fapt ca pe un atentat la propria sa reputaţie, chiar demnitate.

A treia. Mă voi referi la afectul pentru animale. Vreau să fiu bine înţeles. Nu am nimic cu posesorii de animale de companie, nici cu tovărăşia om-animal. Un om însoţit de câinele său ar putea fi o frumoasă imagine a dorinţei de a recompune legătura omului cu lumea, cu Universul. Mai mult, grija omului faţă de vieţuitoarele inferioare este chiar un semn de omenie. În schimb, vreau să demasc uzul meschin al companiei animalelor. Anume, umplerea golului instaurat în legăturile cu familia, cu prietenii. Afectul este foarte tulbure în aşa situaţii.

Dacă la dorinţa unuia de a fi util familiei, acesta este răsplătit cu indiferenţă, atunci compania unui suflet de animal poate deveni un surogat. Mă întreb dacă nu cumva de la acest punct începe istoria multor declinuri? Nu cumva de aici începe drama afectelor rătăcite (în droguri, în alcoolism, în prostituţie)? Simţământul de inutilitate nu e cumva semnul capitulării, al renunţării la luptă? Imaginea oamenilor vagabonzi însoţiţi de câini mi se pare grăitoare.

O maximă cam sarcastică spune: “cu cât cunosc mai mult oamenii, cu atât iubesc mai mult câinii”. Enunţarea ei, în acest loc, are menirea de a invita la o serioasă cercetare a cugetului. Dacă în compania animalelor se află mai multă mângâiere decât în cea a oamenilor… Nu-i o formă de nevroză? Poate… Dar vorbind despre afect nu intenţionez, nici pe departe, să iau în consideraţie vreo patologie. E rolul medicului. Ca preot, îl invit pe cel care ar fi tentat să consimtă enunţului la o cercetare a sentimentelor sale. Oare dorinţa de posesie, grija exagerată pentru propria demnitate, frica de a fi inutil nu sunt stări nenaturale? Începutul lor, după maeştrii vieţii spirituale, se află în egoism, în zgârcenie, în iluzii. Baza lor este mereu narcisismul, iubirea dezordonată de sine. Ele dau naştere la ceea ce este nefiresc. A iubi mai mult un animal decât o persoană umană este nefiresc, după cum nefiresc este a găsi mângâiere mai mare în tovărăşia unui animal decât în a unei fiinţe umane.

Viaţa e cu adevărat complexă!? Nu putem neglija, totuşi, situaţia când o persoană de bune intenţii este sistematic refuzată, când nevoia sa de a dărui este permanent călcată în picioare de cei aproapiaţi. Inutilitatea este un sentiment teribil. Utilitatea vine, înainte de toate, din putinţa de a dărui… dar fără să pui condiţii. De aici poate începe prietenia. Totuşi, putinţei de a dărui trebuie să-i corespundă putinţa de a primi, care se află într-o altă persoană.

Ce este prietenia?
Cicero a scris un tratat intitulat “Despre prietenie”. Poetul se întreabă: “În primul rând, cum poate fi viaţă cu adevărat (…), aceea care nu-şi găseşte liniştea în iubirea mutuală a unui prieten? Ce e mai plăcut decât să ai pe cineva cu care să îndrăzneşti să vorbeşti totul cum vorbeşti cu tine? Ce preţ ar avea bucuria în împrejurări fericite, dacă n-ai avea pe cineva care să se bucure de ea la fel ca tine? Iar nenorocirea ar fi greu s-o înduri fără cineva care s-o suporte şi mai greu decât tine. În sfârşit, toate celelalte lucruri pe care le dorim sunt potrivite, fiecare, de regulă, pentru un singur scop: bogăţia, ca să te foloseşti de ea; puterea, ca să fii onorat; onorurile, ca să fii lăudat; plăcerile, ca să te bucuri; sănătatea, ca să fii cruţat de durere şi să te slujeşti cum trebuie de corpul tău; prietenia, însă, conţine cele mai multe avantaje. Oriunde te întorci, ea e de faţă; nu e îndepărtată de nicăieri; nu e niciodată inoportună, niciodată supărătoare; aşadar nu ne folosim nici de apă, nici de foc, cum se spune, în mai multe împrejurări decât de prietenie (…). Căci prietenia dă mai multă strălucire împrejurărilor fericite şi uşurează nenorocirea, împărţind-o şi împărtăşind-o”. Prietenia se află, înainte de toate, acolo unde există împărtăşire la bine şi la rău. Aşa se explică de ce anticii au ajuns să definească prietenul un “alt eu” (amicus alter ego).

Prietenia cere virtute
Pentru Aristotel, prietenia nu poate exista fără virtute. Filosoful consideră că la baza prieteniei se află o atracţie reciprocă. Sunt multe lucruri care atrag: câştigul, distracţia, dar şi virtutea. Primele două nu sunt adevărate. Nu iubim persoanele, ci ceea ce ne preocupă la ele. De aceea, asemenea prietenii sunt instabile. Dispar când nu mai este nici câştig, nici distracţie. Virtutea, dimpotrivă, aparţine omului însuşi şi este stabilă. De aceea o prietenie adevărată, durabilă poate exista numai între oamenii virtuoşi. Prietenia este afectul cel mai puţin biologic, cel mai puţin gelos. De aceea are nevoie de virtute şi de purificare. Prietenia nu poate fi o simplă atracţie a corpului, ea există numai în oameni fiinţe raţionale. Cu această afirmaţie deschidem câmpul vast al prieteniei dintre adolescenţi, tineri, logodnici, temă pe care o vom pune în discuţie în episoadele următoare. Prietenia adevărată se bazează pe încredere reciprocă şi spirit de sacrificiu. Cere cinste, devotament, respectarea cuvântului dat. Este generatoare de fapte măreţe.