Întreaga creştinătate sărbătoreşte în a 50-a zi de la Învierea Domnului, deci la 10 zile după ce S-a înălţat cu trupul la cer, Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea. Este un moment de mare bucurie, deşi marchează sfârşitul perioadei pascale, căci în această zi se împlineşte una dintre făgăduinţele Mântuitorului: aceea că nu vom fi lăsaţi singuri, ci El Însuşi va trimite Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede (cf. Ioan 15, 26), pentru a continua mărturisirea lui Dumnezeu în lume. Iar noi suntem făcuţi părtaşi acestei mărturisiri, prin darurile revărsate asupra noastră de către Duhul Sfânt, daruri care ne ajută să ne însuşim mântuirea adusă lumii de către Hristos prin Patima Sa.

Coborârea Duhului Sfânt în lume pecetluieşte opera de mântuire a omenirii, unind cu Dumnezeu pe toţi cei care au crezut sau vor crede Cuvântul Său.

Momentul istoric al Cincizecimii

În Faptele Apostolilor sau Evanghelia Sfântului Duh, cum a mai fost numită, momentul Pogorârii Sfântului Duh este descris astfel: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.“ (Fapte 2, 1-4). Deşi în ediţiile mai vechi ale Sfintei Scripturi sunt menţionaţi doar Sfinţii Apostoli drept cei asupra cărora s-au aşezat limbile ca de foc, textul grecesc cuprinde în termenul ei şi pe ceilalţi 70 de ucenici, femeile împreună cu Maria, mama lui Iisus, şi toţi ceilalţi fraţi, în total o comunitate alcătuită din 120 de persoane (cf. Fapte 1, 14-15). Înţelegem astfel că Duhul nu s-a dăruit doar Apostolilor, ci tuturor membrilor noii Biserici întemeiate. Pogorârea a întărit în Apostoli darurile date lor mai înainte de către Iisus (spre exemplu preoţia), iar în ceilalţi a sădit sămânţa îndumnezeirii, arătând că de acum înainte toţi se pot face părtaşi Împărăţiei cerurilor.

Întemeierea Bisericii

În comentariul său la Facerea lumii, Sf. Vasile cel Mare considera că prima formă a Bisericii a constituit-o întreaga creaţie, îngerii, oamenii şi întreaga făptură, dar alungarea lui Adam şi a Evei din Rai a impus coborârea acesteia în plan pământesc. Prin întruparea Sa, Mântuitorul Hristos poartă în sine Biserica, făcând începutul comuniunii noastre cu Dumnezeu, dar şi al îmbisericirii lumii totodată, Duhul Sfânt desăvârşind mântuirea noastră în Biserică.
Principalul moment al întemeierii Bisericii îl constituie revărsarea Sfântului Duh la Cincizecime, când Biserica cerească se coboară pe pământ, intrând în istorie. Din acest moment, Duhul Sfânt se va sălăşlui în Biserică, pentru a rămâne permanent în ea, deşi nici până acum nu fusese absent din lume. Biserica lua fiinţă astfel dintr-o putere nouă, ce venea din cer, din puterea infinită a iubirii dumnezeieşti, de unde şi caracterul divin al acestei instituţii. Primii membri ai Bisericii vor fi cele 3.000 de suflete care se vor boteza în urma cuvântării Sf. Ap. Petru.

Lucrarea Sfântului Duh în Biserică

Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli şi cei care erau cu dânşii arată faptul că El nu se află decât în comunitatea Bisericii sau acolo unde este Biserica. Apariţia limbilor ca de foc care se aşază pe fiecare dintre cei de faţă semnifică faptul că El se împărtăşeşte fiecărui membru al Bisericii, în mod personal. Vuietul şi vântul care au însoţit acest moment simbolizează chemarea lui Hristos şi mişcarea Duhului, ca Unii ce lucrează mereu împreună. Iar „limbile“ ca de foc arată tot lucrarea Lor comună, asemeni cuvântului şi limbii, în timp ce „ca de foc“ arată atât lucrarea harului divin, cât şi natura sa imaterială, necreată. Chiar dacă lucrarea Duhului în Biserică nu se mai face simţită prin minuni vizibile, ca în perioada de început, El este cel care o întreţine, prin prezenţa Sa vie şi lucrătoare în fiecare Sf. Taină şi Ierurgie a Bisericii, în fiecare rugăciune şi slujbă a ei.

Har, harisme, daruri

Harul este energia necreată a lui Dumnezeu, ce izvorăşte din însăşi fiinţa dumnezeiască şi care ne permite conlucrarea cu Duhul Sfânt în vederea dobândirii mântuirii. Spre deosebire de har, care este sfinţitor şi mântuitor, harismele sunt daruri gratuite, ce nu sunt necesare mântuirii personale, dar care au un rol ziditor. Ele s-au manifestat mai ales în perioada de început a Bisericii, pentru a întări în credinţă pe creştini şi a stimula pe iudei şi păgâni să primească şi ei cuvântul Evangheliei. Între harismele Bisericii primare sunt amintite: înţelepciunea, cunoştinţa, credinţa făcătoare de minuni, darul tămăduirilor, glosolalia, proorocia… (cf. I Cor. 12, 8-10, 28-30). Pe măsură ce Biserica se întărea şi se extindea, ele s-au rărit, nemaifiind necesare. Unele s-au păstrat până astăzi (darul discernământului, al cunoaşterii inimilor…) sau au apărut unele noi (al îmblânzirii fiarelor, al rugăciunii neîncetate, al lacrimilor…), după nevoia timpului de acum. Nici un dar nu se compară însă cu dragostea, care cuprinde pe toate şi care este la îndemâna oricărui creştin.

Prăznuirea liturgică a Cincizecimii

Numele de Cincizecime (Pentecoste în greacă) dat acestui praznic provine de la sărbătoarea iudaică a Săptămânilor sau sărbătoarea primelor roade, celebrată la vremea secerişului, în a 50-a zi după Paştele iudaic, peste care s-a suprapus sărbătoarea creştină. Menţiuni asupra acestui praznic creştin întâlnim la Sf. Irineu († 202), Tertulian († 220-240), Origen († 253), în Canonul 43 al Sinodului de la Elvira (300), în Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic, precum şi la Sf. Epifanie. În Constituţiile Apostolice (sec. al V-lea) este consemnată ca fiind sărbătoarea în care sclavii erau scutiţi de munca lor zilnică. Mai era numită şi Duminica albă, datorită veşmintelor albe pe care le purtau cei ce se botezau în această zi. Românii au numit-o Duminica Mare, pentru a sublinia importanţa ei. Dacă în primele secole se confunda cu Praznicul Înălţării Domnului, începând cu sec. al V-lea ele vor fi celebrate separat. În această duminică se săvârşeşte Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur unită cu Vecernia zilei următoare, în cadrul căreia se citeşte Rugăciunea plecării genunchilor. Clericii, îmbrăcaţi în veşminte roşii, ca focul Duhului, citesc rugăciunea de sfinţire a crengilor de tei, ce vor fi împărţite credincioşilor. Din această zi se permit îngenuncherea în Biserică şi efectuarea metaniilor.