O soţie eu ţi-aş da, Fiul Meu, să te iubească

şi să merite prin Tine întru noi să vieţuiască. (…)

- “Mulţumescu-Ţi Ţie, Tată”, Fiu-atunci îi răspundea;

“celei ce Mi-o dai drept soaţă, Eu i-oi da iubirea Mea,

ca prin ea să vadă bine slava Tatălui ceresc

şi că-ntreaga Mea fiinţă din fiinţa-I o primesc.

Odihnindu-Mi-se-n braţe, de iubirea-Ţi mistuită,

desfăta-se-va de-a pururi, întru mila Ta răpită.”

                           Sf. Ioan al Crucii¹

Urmând Sfintelor Scripturi, misticii creştini au exprimat deseori iubirea dintre Christos şi Biserică şi în general, iubirea dintre Dumnezeu şi sufletul uman, în termenii iubirii dintre mire şi mireasă. Nici un alt limbaj, nici o altă imagine nu poate reda mai bine această iubire divină: “În ce chip se însoţeşte flăcăul cu fecioara, Cel ce te-a zidit se va însoţi cu tine, şi în ce chip mirele se veseleşte de mireasă, aşa se va veseli de tine Dumnezeul tău!” (Isaia 62,5) Această iubire nupţială se împlineşte în Christos Mirele, “prin care şi pentru care au fost făcute toate” (Coloseni 1,16), Fiul căruia Tatăl, Împăratul veşnic, I-a pregătit nuntă (Matei 22,2). De aceea Ioan Botezătorul spunea, vorbind despre Christos, că “cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit” (Ioan 3,29). Christos Mirele a venit la Mireasa Sa, şi “S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5,25-27). Precum mirii sunt chemaţi “să fie amândoi un singur trup” (Geneză 2,24), şi Christos este unit cu Biserica într-un singur Trup mistic. Această unire însă se va desăvârşi doar la sfârşitul veacurilor, când Dumnezeu va fi toate în toţi (1Corinteni 15,28).

Dumnezeu a ales aşadar să vorbească despre iubirea Sa faţă de noi – pentru că noi, cei care am crezut, suntem Biserica – folosindu-se de imaginea iubirii dintre miri. Această iubire este prin urmare profetică, iniţiatică. Mai mult, după încorporarea întru Christos prin Botez a celor ce au crezut, ritul sacru al căsătoriei nu mai este pentru cei botezaţi doar profetic, reprezentativ, ci devine comemorativ şi operativ; căsătoria devine sacrament, adică un semn eficace al harului; cu alte cuvinte, ea conferă ceea ce semnifică: unirea nupţială cu Christos. Atunci când se căsătoresc mirii creştini nu numai că devin o icoană a unirii mistice dintre Christos şi Biserică ci sunt şi incorporaţi în misterul acestei uniri, devin ei înşişi mai uniţi cu Christos. Căsătoria lor este aşadar o cale spre desăvârşire.

În ciuda acestei realităţi spirituale, deseori căsătoria este privită ca şi un “rău mai mic”, mai ales atunci când este vorba despre căutarea sfinţeniei. Apar deseori opinii exagerate, care susţin că numai călugării pot ajunge la înalte trepte duhovniceşti, şi că şi din aceştia numai o elită.² Se ajunge astfel la stabilirea tacită a unui standard dublu, prin care comunitatea creştină este împărţită în două clase distincte, “desăvârşiţii” şi “drepţii”³, precum oarecând în comunităţile gnostice. Evident că această ierarhizare nu se poate împăca cu învăţătura lui Christos, care i-a chemat pe toţi la desăvârşire: “Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5,48). Sau nu avem toţi creştinii acelaşi Tată? “Dacă iubirea şi căsătoria”, spunea G. Flammand, “au ajuns reduse la ceva cu puţin mai mult decât propria lor umbră, este pentru că nu ne-am fixat destul de sus idealul nostru cu privire la ele.”⁴ Am acceptat prea uşor această ierarhizare tacită, ne-am resemnat cu laşitate şi ne-am mulţumit cu rămăşiţele spirituale care cădeau de la masa altora. Am considerat că imitatio Christi (imitaţia lui Christos) este doar pentru monahi, deşi marele apostol al neamurilor, Sfântul Paul, îndeamnă pe toţi de mai multe ori în scrisorile sale: “Fiţi imitatori ai mei, precum şi eu sunt al lui Christos” (1Corinteni 4,16.11,1).

De fapt, căsătoria este o formă unică de imitaţie a lui Christos, diferită de forma în care Îl imită monahii. Atunci când Sfântul Pavel vrea să dea un model de desăvârşire soţilor creştini, el vorbeşte despre iubirea dintre Christos şi Biserică: “Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Christos a iubit Biserica” şi “precum Biserica se supune lui Christos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul” (Efeseni 5,24-25). După cum observă Pierre Adn?s, “dacă analogia căsătoriei ajută să se înţeleagă ceva din unirea misterioasă dintre Christos şi Biserică, această unire furnizează, la rândul ei, modelul ideal şi perfect pe care bărbatul şi femeia trebuie să-l imite în conduita lor reciprocă.”⁵ Cu alte cuvinte, este vorba aici despre “o paralelă ai cărei termeni comparaţi se luminează reciproc.”⁶ Încă din vremea profeţilor lui Israel Dumnezeu portretizează, prin iubirea Sa imensă pentru poporul Său, iubirea pe care mirii ar trebui să o aibă unul faţă de altul. Astfel, bunătatea preventivă, bunăvoinţa permanent vie, tandreţea milostivă a lui Iahve pentru Israel devine exemplarul divin al iubirii care trebuie să domnească între bărbat şi femeie, iubire care caută numai binele şi fericirea fiinţei iubite, care înţelege toate şi care ştie să ierte, care nu respinge nimic, fie nemulţumiri sau trădări. Rătăcirile lui Israel fac dimpotrivă să se înţeleagă cum trebuie să fie fidelitatea soţilor a unuia faţă de celălalt. Aceste texte presupun deja o concepţie foarte înaltă despre căsătorie…”⁷

Această concepţie înaltă despre căsătorie a fost pe deplin revelată în iubirea nupţială desăvârşită a lui Christos pentru Biserică, deoarece Christos “S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5,25), şi “dragoste mai mare ca aceasta nimeni nu are” (Ioan 15,13). Dar această iubire dintre Christos şi Biserică nu este numai modelul divin pe care soţii trebuie să se străduiască să îl imite în comportamentul lor reciproc, ci mult mai mult decât atât, este chiar modelul după care Dumnezeu a creat iubirea nupţială dintre bărbat şi femeie, în sensul că încă de la început căsătoria a fost menită să fie o icoană şi o prefigurare a acestui mare mister. De aceea se poate spune că “relaţia dintre bărbat şi femeie în căsătorie are în unirea dintre Christos şi Biserică un arhetip concret şi viu, raţiunea supremă a existenţei sale.”⁸

Aşadar, dacă realitatea căsătoriei creştine aparţine în mod fundamental domeniului mistic, pentru a corespunde intenţiei lui Christos trebuie ca această realitate să fie trăită în plan mistic. Chintesenţa acestei trăiri mistice îşi are izvorul într-un adevăr fundamental exprimat de o propoziţie scurtă, aparent foarte simplă: “căsătoria este un sacrament”.⁹ Prin acest sacrament Christos a sfinţit iubirea care arde în inimile acelora care se consacră unul altuia în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, şi a încorporat astfel această nouă celulă a împărăţiei lui Dumnezeu în Trupul Mistic al lui Christos. Scriitorii creştini timpurii vorbesc despre ordo conjugum, ordinul soţilor, aşa cum vorbesc despre ordinul episcopilor sau ordinul preoţilor.¹⁰ Aceasta pentru că familia astfel formată are o dimensiune ecleziastică reală şi prin urmare şi o misiune divină specifică: de a manifesta iubirea nupţială, mistică a lui Christos şi de a aduce pe lume şi a educa pe viitorii copii ai lui Dumnezeu. Această misiune divină trasează şi liniile generale specifice spiritualităţii conjugale: trăirea iubirii divine în cadrul unei relaţii sponsale umane, relaţie care este unică şi indisolubilă şi care are rolul de a media unirea cu Dumnezeu, şi oglindirea paternităţii divine în exersarea paternităţii şi maternităţii umane.

Iubirea soţilor creştini este aşadar unul din elementele esenţiale sacramentului căsătoriei. Vorbim aici despre iubirea lor profund umană, care, prin puterea divină a sacramentului, devine un vehicul al harului divin. Părintele Henri Caffarel oferă o imagine minunată a acestei realităţi:

În ajunul pătimirii Sale El [Christos] a luat pâine şi vin în venerabilele Sale mâini: pâinea a devenit Trupul Său şi vinul Sângele Său. De acum înainte această pâine şi acest vin vor hrăni suflete. În acelaşi mod Christos a luat în posesie iubirea, creaţia lui cea mai frumoasă. El a binecuvântat-o, a consacrat-o şi a făcut din unirea prin care această iubire este exprimată un sacrament, adică un izvor de har. Iubirea a devenit sfinţită. Iubirea a devenit sfinţitoare. (…) Datorită acestei prezenţe a lui Dumnezeu, invizibilă dar foarte reală, între cei care intră în căsătorie, voturile [promisiunile] pe care ei le pronunţă sunt ascultate cu un respect religios. Este asemenea Sfintei Liturghii, în acel moment în care vocea preotului schimbă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Christos.¹¹

Acest adevăr este de o importanţă capitală pentru spiritualitatea celor căsătoriţi. Unii creştini care s-au căsătorit şi încă mai au idealuri spirituale înalte cred că pentru a iubi divin ei ar trebui să evite iubirea umană. Nimic mai greşit! Tot ceea ce-i aduce pe soţi mai aproape unul de altul îi aduce de asemenea mai aproape de Dumnezeu, şi orice îi aduce mai aproape de Dumnezeu îi aduce mai aproape unul de altul. Acest circuit misterios de iubire şi har este nota distinctivă a spiritualităţii conjugale. De aceea, a se strădui pentru o mai mare intimitate înseamnă a coopera [cu harul divin]; a dezvolta viaţa spirituală a partenerului nostru, a creşte copiii, a susţine familia noastră prin munca în fabrică, la birou sau acasă – toate acestea înseamnă a coopera cu harurile sacramentale ale căsătoriei. Este bine să ne descotorosim minţile de toate noţiunile false sau superficiale despre sfinţenie. Nu trebuie să complicăm lucrurile fără motiv. Dacă vedem sfinţenia ca şi un efect direct şi normal al iubirii conjugale şi nu ca ceva aproape inaccesibil, atunci vom ajunge şi departe şi repede. Putem spune că nivelul spiritual al unei familii este măsurat în mod simplu de intensitatea, tandreţea şi plenitudinea intimităţii [soţilor]. Începând cu ziua nunţii, iubirea şi harul lucrează ca şi o echipă: harul ne cheamă la o iubire mai adâncă şi o iubire mai adâncă ne dispune la un har mai mare.¹²

Această revărsare a harului prin mijlocirea iubirii umane are loc datorită puterii divine a sacramentului, care lucrează ex opere operato, adică prin însuşi faptul înfăptuit, şi asta nu numai în ziua nunţii, ci atâta timp cât durează căsătoria. Sfântul Robert Bellarmin a comparat prezenţa continuă a lui Christos în familie cu prezenţa Lui continuă în Sfânta Euharistie. De asemenea, aşa cum preoţii pot conta pe harul sacramental primit la hirotonia lor pentru a-şi putea exersa slujirea în mod efectiv, la fel şi soţii pot conta pe harul primit la căsătorie pentru a-şi exersa slujirea specifică lor. Acest har al căsătoriei nu trebuie însă înţeles ca un har de confort şi relaxare; se poate vorbi despre trei haruri esenţiale ale căsătoriei: un har de purificare a pasiunii trupeşti şi a egoismului de orice fel, ca un har de transfigurare, de transformare lăuntrică prin participarea în moartea şi învierea lui Christos şi ca un har de fertilitate, care îi face pe soţi capabili să-şi împlinească misiunea lor specifică în familie şi în Biserică. Primul act al sfinţeniei conjugale consistă de fapt în a crede în aceste haruri.¹³

Pentru a ajunge la sfinţenie în căsătorie nu trebuie aşadar să căutăm o perfecţiune supra-umană în afara căsătoriei, să ne sfinţim – aşa cum cred unii – în ciuda faptului că suntem căsătoriţi. Dimpotrivă, iubirea soţilor, dacă este trăită în Christos, este condiţia prezenţei lui Christos în sufletul fiecăruia dintre ei şi prin urmare este condiţia sfinţirii lor. Sunt cu atât mai sfânt cu cât îmi iubesc soţia sau soţul mai mult, iubirea mea pentru celălalt fiind sursă de har şi prin urmare cale de unire cu Christos. De asemenea, învăţând să-l iubesc pe celălalt ca pe mirele/mireasa mea, învăţ în acelaşi timp să-L iubesc pe Christos ca pe Mirele sufletului meu. Şi reciproca este evident adevărată: învăţând să-L iubesc pe Christos ca pe un Mire, unindu-mă mai mult cu El în viaţa mistică, învăţ să-mi iubesc soţul/soţia mai profund, mai curat, mai adevărat ca pe un mire/mireasă. Un soţ este cu atât mai desăvârşit în iubirea lui conjugală cu cât este mai înaintat în viaţa mistică. Nu poţi imita cu adevărat iubirea sponsală a lui Christos dacă nu o trăieşti tu însuţi. Iată de ce educaţia familiei la viaţa mistică este o necesitate intrinsecă unei căsătorii care are pretenţii de fericire. Aşa cum marii mistici au ştiut să înveţe de la iubirea conjugală a soţilor să se apropie de Dumnezeu, la fel şi soţii ar trebui să înveţe de la marii mistici să se iubească unul pe celălalt. Mirele Christos are încă multe să le spună…

Note:

1 “Despre locul evanghelic “In principium erat Verbum”, cu privire la Sfânta Treime”, cap. III, în Noaptea întunecată a sufletului (Poeme), ediţie îngrijită şi prefaţată de Anca Crivăţ-Vasile, Editura Anastasia, 1997, pp. 107-109.

2 A se vedea, de exemplu, cartea lui Teoclit Dionisiatul Dialoguri la Athos, vol I, Editura Deisis, 1994, pp. 91, 192-94.

3 A se vedea articolul episcopului ortodox Kallistos Ware, Călugărul şi mireanul cununat. Câteva comparaţii după izvoare monastice timpurii, traducere şi adaptare de Dragoş Bahrim.

4 În Marriage is Holy, ed. Fr. H. Caffarel, trans. by Bernard G. Murchland, C.S.C., Fides Publishers Association, Notre-Dame, Indiana, 1957, p. 22.

5 În Dictionnaire de Spiritualité. Ascétique et mystique. Doctrine et histoire, fondé par M Viller, F. Cavallera, J. De Guibert, SJ, Beauchesne, Paris, 1964, s.v. “Marriage et vie chrétienne”, vol. X, col. 363.

6 Ibidem.

7 Ibidem, col. 362.

8 Ibidem, col. 364.

9 Vezi H. Caffarel şi A. Joel în Marriage is holy (nota 4), p. 122.

10 Vezi P. Liege în Marriage is holy, p. 173.

11 În Marriage is holy, pp. 9-10.

12 Ibidem, p. 129.

13 Cf. ibidem, p. 128.