Sarah F. Peterson predă de cinci ani cursuri despre Planificarea Naturală a Familiei (PNF), una dintre observaţiile ei fiind că oriunde a mers, oricui a vorbit, se regăsesc unele întrebări comune. Uneori întrebările denotă tensiuni trăite de cei care le pun, altădată sunt simple curiozităţi, justificate mai ales de poziţia aproape unică în lume a Bisericii Catolice de a susţine că atât contracepţia cât şi sterilizarea sunt păcate grave.

Întrebare: Conştiinţa mea îmi spune că nu este greşit pentru mine să folosesc contracepţia, şi trebuie să îmi urmez conştiinţa.

Răspuns: Răspunsul este acela că datoria de a-ţi urma conştiinţa este afirmată pe baza la a-ţi forma corect conştiinţa prin acceptarea la ceea învaţă cu autoritate Biserica. Catehismul Bisericii Catolice (CBC) ne spune: “Conştiinţa morală este o judecată a raţiunii prin care persoana umană recunoaşte calitatea morală a unui act concret pe care intenţionează să-l facă, este pe cale să-l ducă la îndeplinire, sau l-a împlinit” (nr. 1778), iar în Veritatis Splendor, Papa Ioan Paul al II-lea a spus că “judecata conştiinţei are un caracter imperativ: omul trebuie să acţioneze în conformitate cu ea” (nr. 60).

Aşadar, conştiinţa unei persoane nu constă în sentimentele sale în legătură cu ceva, ci în folosirea intelectului şi a raţiunii sale pentru a determina cum trebuie să acţioneze corect într-o situaţie particulară, şi odată ce o persoană a analizat atent şi obiectiv situaţia şi stabileşte ceea ce consideră că este corect, este obligată din punct de vedere moral să urmeze acea judecată, chiar dacă este dificil, costisitor sau neplăcut.

Până aici nu ar trebui să fie dificil pentru majoritatea oamenilor să înţeleagă. Aproape oricine, catolic sau nu, înţelege până în acest punct obligaţia morală de a face ceea ce consideră că este corect (de a-şi urma conştiinţa). Însă a ne opri aici şi a susţine că tot ceea ce mi se cere este să analizez cu atenţie situaţia şi apoi să fac orice consider eu că este mai bine este o înţelegere incompletă şi mult deformată a învăţăturii catolice autentice. Pentru că nu se face nici o referire la un standard obiectiv în ceea ce priveşte binele şi răul; în cele din urmă eu singur decid pentru mine însumi ceea ce este bine şi ceea ce nu este bine – acest fel de ‘libertate a conştiinţei’ nu e altceva decât un simplu relativism moral.

Catolicii cred că există un adevăr obiectiv şi recunosc că Biserica Catolică ne învaţă acest adevăr. Prin simplul fapt că mă identific pe mine ca fiind catolic susţin că accept autoritatea Bisericii de a informa conştiinţa mea prin învăţăturile sale. Din nou, CBC ne spune: “Legea lui Dumnezeu, încredinţată Bisericii, este expusă credincioşilor ca drum al vieţii şi al adevărului. Aşadar, credincioşii au dreptul de a fi instruiţi cu privire la preceptele divine mântuitoare care purifică judecata şi, prin har, vindecă raţiunea umană rănită. Ei au datoria să respecte constituţiile şi decretele date de autoritatea legitimă a Bisericii” (nr. 2037).

Recunoscând existenţa adevărului obiectiv, precum şi faptul că Biserica Catolică este cea care ne învaţă acest adevăr, putem vedea că există două părţi în obligaţia de a ne urma propria conştiinţă. În primul rând trebuie să îmi formez în mod corespunzător conştiinţa, acceptând învăţăturile oficiale ale Bisericii în materie de credinţă şi morală (şi acestea includ fără îndoială etica sexuală şi planificarea familială) înainte de a face o “judecată a raţiunii” în legătură cu un act propus. Învăţăturile Bisericii trebuie să fie punctul de plecare pentru a stabili dacă o anumită faptă este corectă sau greşită, şi suntem obligaţi să aderăm la aceste învăţături aplicându-le în particular în vieţile noastre. Sau cu alte cuvinte: “Nu se cuvine să fie puse în opoziţie conştiinţa personală şi raţiunea cu legea morală sau cu Magisteriul Bisericii” (CBC nr. 2039).

Iată un alt exemplu despre cum stau lucrurile: ştim că, “pentru motive juste, soţii pot voi să distanţeze naşterile copiilor lor”, însă suntem avertizaţi că este de datoria fiecărui cuplu “să se asigure că dorinţa lor [de a amâna sau evita sarcina] nu vine din egoism, ci e conformă cu dreapta generozitate a unei paternităţi responsabile” (CBC nr. 2368). Nu există, însă, nici o listă sau formulă oficială catolică pentru a determina ce anume constituie un astfel de motiv just şi neegoist. Soţii şi soţiile trebuie să examineze în rugăciune situaţia lor particulară, să cântărească cele două cerinţe de generozitate şi responsabilitate şi să ajungă la o decizie privind circumstanţele unice proprii familiei lor. Nimeni nu poate să facă aceasta pentru ei şi este obligaţia lor morală să urmeze ceea ce le dictează conştiinţa, odată ce au ajuns la o decizie.

Ştim de asemenea, însă, că “este în mod intrinsec rea ‘orice acţiune care, fie în vederea actului conjugal, fie în desfăşurarea lui, fie în desfăşurarea consecinţelor lui naturale, şi-ar propune ca scop sau ca mijloc, să facă imposibilă procrearea’” (CBC, nr. 2370) [respectiv sterilizarea şi contracepţia] şi aici nu este loc pentru interpretare. Faptul că sterilizarea şi contracepţia sunt rele şi întotdeauna imorale se aplică la fiecare persoană în fiecare situaţie şi suntem obligaţi din punct de vedere moral să acceptăm acest adevăr ca punctul de pornire pentru orice analiză privind dacă şi cum să spaţiem sau să limităm naşterile copiilor noştri.

Ce putem spune însă în legătură cu obiecţia că suntem liberi să neglijăm învăţătura Bisericii în anumite probleme particulare deoarece Biserica nu învaţă întotdeauna infailibil? Aşa cum orice sceptic va arăta, au existat ocazii în care oficiali ai Bisericii – chiar Papi – au proclamat neadevăruri şi probabil aţi auzit pe unii folosind aceasta ca o justificare pentru a alege ce învăţături să urmeze. Realitatea este, însă, aceea că problemele de credinţă sau morală pe care toţi Episcopii adunaţi din întreaga lume le-au declarat, în orice punct din istorie, ca fiind definitive sunt considerate infailibile (vezi Lumen Gentium, nr. 25), şi răul intrinsec, universal al contracepţiei este unul dintre acestea. Menţionăm că până în 1930, şi celelalte Biserici creştine, nu doar Biserica Catolică, susţineau că contracepţia este întotdeauna grav imorală.

În fine, este important să înţelegem că nimeni, nici măcar un anume preot sau Episcop, nu ne poate scuti de obligaţia morală de a urma învăţătura Bisericii privind contracepţia. Libertatea de conştiinţă este, cu cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea, “niciodată eliberare ‘de’ adevăr ci întotdeauna şi numai libertate ‘în’ adevăr” (Veritatis Splendor, nr. 64).