”Iosue, fiul lui Nun, a fost războinic puternic,
urmaş al lui Moise şi vrednic profet.
Şi, conform numelui său,
a fost puternic pentru a mântui pe aleşii Domnului
şi pentru a pedepsi pe duşmanii
care se ridicau împotriva lui!”
(Ben Sirah 46,1)

Iosue a fost singurul dintre evreii care au participat la lungul marş prin podişul Sinaiului intrând în Pământul Făgăduinţei în fruntea unei generaţii noi, care n-a cunoscut nici păcatul şi nici nu a călcat alianţa. Marea lecţie a deşertului Sinai este crudă, dar adevărată: Dumnezeu începe ceva nou cu un popor nou şi neîntinat! O nouă generaţie, mai puternică şi mai conştientă de datoriile pe care şi le asumase, călită în focul încercărilor şi întărită de cuvântul dat, avea să cucerească şi să se stabilească pentru totdeauna în pământul Canaanului. La primul popas pe care îl fac pe malul Iordanului, toţi evreii se taie împrejur şi sărbătoresc Paştele în mod solemn, pe pământul făgăduit. În amintirea acestui eveniment măreţ şi a trecerii Iordanului, Iosue înfige în pământ 12 pietre, tot atâtea câte erau şi triburile în Israel. Numele său, în limba ebraică este acelaşi cu cel al lui Isus Cristos, însemnând Domnul mântuieşte.

Iosue a fost ucenicul privilegiat al lui Moise, căci de la el a învăţat arta de a conduce poporul ales, oriunde Dumnezeu îl chema. El l-a asistat pe Moise şi în ultimele sale clipe, înainte de a muri pe muntele Nebo, dincolo de Iordan, aşa cum ceruse Domnul. Sub conducerea sa, Israelul trece râul Iordan şi de acolo mai departe, organizând primele incursiuni în interiorul Palestinei, cucerind cetate după cetate. Ierichon, una dintre cele mai vechi cetăţi ale lumii, cade prima, apoi urmează alte cetăţi, cum ar fi Ai, Bethel, Gabaon etc. În viziunea autorului cărţii lui Iosue, cucerirea Canaanului nu este nicidecum un eveniment profan, ci unul eminamente teologic: Dumnezeu luptă în locul israeliţilor, aşa cum este cazul în Jos 10,12. Acesta este şi sensul expresiei război sfânt, folosită deseori de-a lungul întregii cărţi.

Ne vom opri în mod cu totul special asupra unui moment deosebit din viaţa lui Iosue, intitulat Legă-mântul de la Sichem, care este cuprins în capitolul 24 al cărţii sale. Se ştie, cetatea lui Sichem era un loc sfânt încă de pe vremea lui Abraham, el a făcut acolo, împreună cu Lot, nepotul său, o oprire (Gen 12,6). Textul face referire la momente cu încărcătură teologică deosebită, cum ar fi: viaţa şi chemarea lui Abraham la credinţă, fiii săi, Isaac şi Iacob, (care a coborât împreună cu fiii săi în Egipt), acţiunile eliberatoare ale lui Moise şi Aaron puse în slujba poporului evreu. Cu o voce puternică, Domnul spune: ”Eu i-am dat pe mâinile voastre, şi voi aţi luat în stăpânire ţara Canaanului iar Eu i-am stârpit dinaintea voastră!” (Ios 24,8).

Domnul va spune din nou: ”v-am dăruit o ţară pentru care voi n-aţi trudit şi cetăţi pe care nu le-aţi zidit voi, în care n-aţi sălăşluit, şi podgorii şi livezi de măslini, din care vă înfruptaţi voi, fără să le fi sădit voi! Acum temeţi-vă de Domnul şi slujiţi lui cu toată inima şi cu credinţă!” (Ios 25,13-14). Poporul, într-un singur glas, şi plin de maturitate, i-a răspuns Domnului: ”Nu, asta nu se va întâmpla cu noi ca să părăsim pe Domnul şi să slujim altor dumnezei!” (Ios 24,16).

În finalul cărţii, poporul repetă din nou aceeaşi hotărâre plină de însufleţire: ”Într-adevăr Domnului Dumnezeului nostru îi vom sluji şi de glasul său vom asculta!” (Ios 24,24).

Ce cuvinte înălţătoare şi ce spirit de maturitate în a lua hotărârile care se impun în faţa momentului! Israel făgăduieşte acum că-l va sluji pe Dumnezeul cel adevărat, cel care l-a eliberat din sclavia Egiptului şi l-a condus cu braţ puternic prin deşert spre Pământul Făgăduinţei.

Iată marea lecţie de viaţă pe care ne-o oferă cartea lui Iosue. De aceea, să o citim cu atenţie şi să punem la inimă tot ceea ce ne învaţă, pentru că lecţia care se degajă din această carte este şi lecţia noastră de astăzi.