”Datorită credinţei a părăsit Egiptul, fără să se teamă de mânia regelui, şi, ca şi cum l-ar fi văzut pe Cel Nevăzut, a rămas statornic. Datorită credinţei a sărbătorit Paştele şi a făcut stropirea cu sânge ca Nimicitorul primilor născuţi să nu se atingă de ai lor. Datorită credinţei a trecut ca pe uscat Marea Roşie, pe când egiptenii au fost traşi la fund, când au încercat!”
(Evr 11,27-29)

Indiscutabil, cea mai mare şi mai sfântă sărbătoare a evreilor a fost şi este sărbătoarea Paştelui. În această zi evreii comemorează eliberarea din robia Egiptului şi trecerea miraculoasă a Mării Roşii. Despre aceste evenimente ne vorbeşte Biblia în capitolele 11 până la 15 din cartea Exodului, pe care vă propun să le recitiţi şi să le meditaţi îndelung. Nici un semn sau o minune nu au fost îndeajuns, căci Faraon s-a dovedit, de fiecare dată, a fi tot mai îndărătnic. Atunci Domnul, la care era ultima lor speranţă, a luat soarta poporului evreu direct în mâinile sale. În felul acesta Biblia ne oferă una din cele mai frumoase şi mai pasionante pagini ale sale: originea sărbătorii Paştelui şi a mielului pascal, moartea întâilor născuţi ai egiptenilor şi pornirea evreilor pe drumul libertăţii spre Pământul Făgăduinţei.

Originea sărbătorii Paştelui se pierde în negura vremii, iar din modul cum este această sărbătoare prezentată în Ex 12 rezultă că ea era respectată de evrei încă din perioada pre-israelită. Conform versetului 21, sărbătoarea este deja menţionată în Ex 5,1-5, unde se face aluzie la o „sărbătoare a lui Iahve”.

Sărbătoarea aceasta minunată a fost numită ziccaron sau memorialul ieşirii miraculoase a evreilor din ţara Egiptului. Moise porunceşte ca fiecare familie să ia câte un miel fără defect, să fie de parte bărbătească şi de un an. Mielul urmează să fie sacrificat în a paisprezecea zi a lunii şi să fie consumat tot în acea noapte sfântă „cu azime (adică pâine nedospită) şi cu ierburi amare”. Cu sângele mielului evreii urmau „să ungă amândoi uşorii uşii şi pragul cel de sus, în casele în care vor mânca!” (Ex 11,7). Casele însemnate cu sânge au fost cruţate de Domnul, casele egiptene, în schimb, au fost lovite cu moartea. Toţi participanţii la cină trebuiau să fie gata de luptă, adică încinşi cu cingătoare, încălţaţi cu sandale, cu toiege în mână iar mielul să fie consumat în mare grabă, pentru că este ”Paştele Domnului” iar ”în noaptea aceasta va trece prin ţara Egiptului şi-i va ucide pe toţi întâi născuţi!” (Ex 11,12a). Din verbul „a trece” derivă sensul propriu zis al sărbătorii Paştelui. În limba ebraică este folosit cuvântul pesah, a cărui etimologie este nesigură, dar care ar putea fi redat fie prin „a sălta”, „a omite” sau „a proteja” casele evreilor, ceea ce Domnul a făcut în acea noapte sfântă.

Puse în relaţie cu acest eveniment al eliberării poporului evreu, riturile şi ritualele dobândesc o semnificaţie cu totul nouă, aşa cum ne este explicat în Ex 12,26-27: „Când va fi să vă întrebe copiii voştri: «ce înseamnă rânduiala aceasta?» Voi să le răspundeţi: «Aceasta este jertfa pentru Paştele Domnului, care a trecut în Egipt pe la casele fiilor lui Israel, când a lovit Egiptul, iar casele voastre le-a cruţat». În felul acesta Paştele evreu pregătea evident Paştele creştin, în care Cristos însuşi, mielul lui Dumnezeu, este jertfit pe cruce şi consumat la cina sfântă de către toţii credincioşii. Paştele creştin trece dincolo de ceea ce evreii aşteptau de la Domnul, el înseamnă, înainte de toate, realizarea mântuirii lumii întregi, a omenirii, a universului, prin reînnoirea mistică a acestui act mântuitor şi tainic, care devine centrul indiscutabil al întregii Sfinte Liturghii, care este sacrificiul şi ospăţul înfăptuit o dată pentru totdeauna.

Urmează, ca o confirmare a celor petrecute până acum, trecerea Mării Roşii sub conducerea lui Moise şi Aaron şi de acolo plecarea în deşertul Sinai. Pe drum intervine un fapt cu adevărat minunat, care va însemna pentru evrei o binecuvântare divină. Dumnezeu nu-i lasă singuri, arătându-le drumul: „Domnul însuşi mergea înaintea lor, ziua în chip de stâlp de nor, ca să le arate calea, iar noaptea în stâlp de foc, luminându-i, ca să poată să meargă ziua şi noaptea!” (Ex 13,21).

Clipa cea mare, clipa adevărului, se apropia din ce în ce mai mult, când poporul evreu avea să treacă Marea Roşie păşind victorios şi definitiv pe drumul libertăţii spre Ţara Făgăduinţei, „pentru că Domnul se va lupta pentru voi!” (Ex 14,14). Cu ajutorul Domnului, Moise a săvârşit cea mai mare minune salvându-i pe toţi evreii din mâinile Faraonului înfuriat. Atunci când Dumnezeu are grijă de cineva, nu-l părăseşte lăsându-l singur, dimpotrivă: „aşa a mântuit Domnul în ziua aceea pe Israel din mâna Egiptenilor!” (Ex 14,30).

Tradiţia noastră creştină a reţinut respectivul pasaj considerând această minune ca fiind o imagine a mântuirii noastre, care ne-a fost adusă de către Cristos prin botezul crucii şi Învierii sale (cf. 1Cor 10). Norul şi trecerea Mării Roşii, prefigurează în primul rând botezul, iar alte elemente din timpul Sinaiului, cum ar fi mana şi apa izvorâtă din stâncă, prefigurează Sfânta Euharistie. Aceasta ne invită pe noi, în spirit de credinţă profundă faţă de Răscumpărătorul acestei lumi, Isus Cristos, să celebrăm Paştele ca pe o sărbătoare a libertăţii.